Omul sfințește locul

Ieri am văzut o cățea alergând pe stradă, cu țâțele fluturându-i în vânt. O cățea mare, cu pui de-abia făcuți, alergând pe trotuar, traversând strada, întorcându-se, continuându-și alergatul. Urmărind o urmă. Semăna oareșcum cu un cal de curse. Se-ntrecea cu urma.
Cățeaua aia căuta ceva, și nu căuta mâncare. 
Cățeaua aia își căuta puii, sau stăpânul. Nici un câine nu aleargă dezlegat în halul ăla doar pentru mâncare.
Puii pe care poate îi căuta au fost luați de oameni, stăpânul care poate a abandonat-o e om.

Ieri am citit și povestea câinelui căruia un dobitoc i-a tăiat botul. Cu totul. Câinele e acum în afara oricărui pericol, arată ciudat dar e viu, o să se facă bine și are șanse să fie adoptat și ținut departe de idioți care cred că-și demonstrează curajul mutilând un câine.
Câinele e bine acum și totuși există un om care a considerat că e uman să-i facă asta.

Trei pisoi au fost abandonați lângă o stradă foarte circulată. De-abia cu ochi. N-au fost, într-adevăr, nici puși într-un sac în mijlocul străzii, nici nu le-a dat nimeni foc, nici nu i-a înecat. Asta-i partea bună.
Tot parte bună e și că acum au o casă, au crescut și-s pisoi norocoși.
Cine i-a salvat e om. Dar tot om e și cel care i-a lăsat.

S-a mai potolit isteria cu câinii maidanezi. Nu mai aud atâtea argumente violente și nici comparații lacrimogene. Și nu, nu-mi pasă de copiii abandonați în orfelinate, pe stradă, sau la coșul de gunoi. Pentru simplul motiv că ăia care i-au abandonat, tot oameni sunt. Și de copiii abandonați are cine să aibă grijă. Și pentru că mulți dintre copiii ăia abandonați, despre care s-a spus că mai bine ar fi adunați de pe stradă decât să ne pese de câini, nu vor să fie adunați de pe stradă.
Nu mă interesează copiii, mă stresează că se aduce argumentul și se face comparație, când comparația n-ar trebui să existe.

Oamenii abandonează câini, oamenii abandonează pisici, oamenii abandonează oameni.
Și-mi pare rău că nu-s atât de om încât să-i dau un ban lu` ăla care cerșește, dar mă bântuie imaginea cățelei care alerga prin oraș. Că n-avea cum să se oprească și să ceară indicații sau explicații.
Ba nu, nu-mi pare.

Îmi pare rău că oamenii care mutilează, și abandonează și fac rău din lipsă de ocupație au voie să fie numiți în continuare oameni și nu pățesc nimic.
Și tot pe câini îi numiți fiare.

Spițerul autodidact

Piramidonul a fost pastila copilăriei mele. Te durea capul? Un piramidon. Febră? Două piramidoane. Bașca șosete cu oțet, care făceau toată camera să miroasă a salată și după care trebuia ori să schimbi cerșafurile, ori să le arzi. Eu aș fi mers pe varianta cu arsul, dar ai mei erau economi.
Dacă devenea mai grav, dă-i și cu o frecție cu spirt, moment în care faza cu chibritul nu mai suna a o idee foarte bună.
În viața mea majoră, am trăit o urmă de vodcă și-un chibrit aprins pe spatele meu. Semnul a durat vreo 2 luni, dar asta deja e altă poveste.

După piramidon, oțet și spirt, urma carmolul. Turnat cu grijă în cap, masat adânc de simțeai degetele până-n creier, freza stătea în toate direcțiile, un fes îndesat peste urechi, un șut în fund și la culcare.
A doua zi dimineață arătam ca un drăcușor scos direct din fundul iadului, păr în toate direcțiile, miros suav de alcool de parc-aș fi băut toată noaptea cot la cot cu bețivii din bodega de la colț, dar nici urmă de răceală.

În caz de forță majoră exista baia de aburi din care ieșeam fără șapte straturi de piele pe față, cu nasul curgând în toate direcțiile, mai ceva ca de la saună doar că era saună redusă la elementul principal, cap. Fugeam de baia de aburi ca de carnea de găină crescută în grădină, pentru că însemna să stau vreo două ore înfofolită în pat, să transpir sub sute de pături și să nu-mi iasă nici sprânceana din ele.

Un alt medicament al copilăriei a fost codeina. Tușeai? Na, o codeină. Tușești în continuare? Ia toată folia. Tre` să treacă pân` la urmă. În combinație cu siropul ăla de tuse, dulce și plăntos. Tușeam mai abitir știind că vine și siropul.
Și jeleurile alea chinezești, verzi și cu zahăr deasupra, mentolate de te ustura și-n cur, da` bune și delicioase. Și Faringoseptul, care-ți lăsa limba maronie. Și alifia aia chinezească, la cutiuțe mici, mici de tot, pe care n-o mâncam, evident, da` mirosea atât de bine că-mi doream să am un pui de răceală, cât de mic, ca s-o pot folosi în voie.

Am crescut. Pastilele au crescut și ele. Aspirină pentru mahmureală. Paracetamol pentru răceală. Ketonal pentru dureri acute de măsele. Stomac - ranitidină, inimă - nitropector, fieri, ficați și indigestii - frații colebil, scobutil și triferment. Calciu, magneziu, vitamina C, multivitamine, toate, toate pastiluțele să vină la mine. Situații în care să le folosesc, cu duiumul.

Vârsta, mamaie, îmi spun și realizez că geanta mea e o farmacie ambulantă.
Nici o rețetă pentru cuvinte nespuse și gânduri gândite.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Adevărata poveste a vărsatului de vânt

Bolile copilăriei se fac, de obicei, undeva până-n 10 ani. Eu am fost un copil special. Pojar nu mai țin minte când am făcut, da` zice Doamna Mamă că am avut. Ținând cont de faptul că ea uită constant în ce an sunt născută și se contrazice cu mine inclusiv pe lucruri la care pot veni cu dovezi că e așa cum spun eu, nu știu dacă pot pune bază pe spusele ei. Să spunem deci că prefer să cred că am avut pojar.

Oreion am făcut în clasa a-V-a. În câteva ore nu mai eram Camelia, eram Camelia Bostănel. Bostan cu curpăn, că nu mi s-a umflat și corpul. Dar capul meu atinsese dimensiuni gigantice și, cel mai grav, nu-l mai puteam ridica de pe pernă. Partea bună a fost c-am stat scutită acasă. Partea proastă e că nu am stat acasă, am stat în pat. Drumul până la baie era un calvar și cred că aș fi fost foarte fericită să-mi dea cineva suport pentru cap, că trebuia să-l țin cu ambele mâini în peripluul meu spre baie, și știu că niciodată holul apartamentului nu mi s-a părut mai imens decât atunci.
Oricum, am trecut peste, am supraviețuit și-am sperat ca restul bolilor copilăriei să vină la timpul lor, adică în copilărie.

Vărsatul de vânt a venit de-abia în clasa a-9-a. Nu mai eram copil. L-am simțit cum vine. L-am văzut cum își aduce primele bubițe, ganglionii umflați și prima adiere de febră. N-am știu să-l definesc, dar am știut că e ceva. Microbul creștea în mine. Vreo doi colegi deja picaseră la pat. Dar nu eu! Eu nu puteam fi bolnavă! Eu nu puteam fi răpusă de orice microb banal care-și pune-n cap să mă țină-n casă două săptămâni.

Așa că am făcut ce ar face orice om normal, conștient de faptul că poartă cu el un virus odată mortal, foarte contagios și posibil distrugător de tenuri: m-am dus la olimpiada la franceză, care se-ntâmpla într-o duminică, etapa județeană, că știu că erau și tecucenii prezenți acolo. Nu mă oprește pe mine nimeni să particip la olimpiadă, mai ales că se întâmplă doar o dată pe an! Și era multă lume. În jur de măcar 200 de persoane. Mai mari, mai mici, mai care au avut vărsat de vânt la vremea lui și, mai ales, mai care nu au avut.

În drumul spre clase, în clasă, în așteptarea subiectelor, în total vreo 5 ore în care toată lumea a fost expusă. A fost contaminată sau a devenit purtător. Pentru că ăia de acolo, chiar dacă au avut, în mod clar aveau măcar un frate, o soră, un văr, un vecin care n-a avut. Și-au luat inocenți și fără știință microbul și l-au dat mai departe. Crești, crești, explodează!

A fost epidemie de vărsat de vânt în anul ăla. Orele au fost anulate, școlarii silitori au fost obligați să sară 2 săptămâni de lecții, băieții au suferit mai mult și, probabil, s-au întrebat de ce tocmai lor. Nepremeditat. Doar s-a întâmplat. S-a întâmplat să fie olimpiada în momentul vărsatului meu de vânt. Și eu nu voiam să ratez olimpiada. Și eu când vreau, de cele mai multe ori am. Mai ales dacă depinde de mine.

Iertați-mă, voi, frați și surori de suferință, dar mulțumiți-mi că l-ați avut atunci și nu la 30 de ani. Pentru că am vaga bănuială că și la serviciu m-aș duce vreo 2 zile până să-mi iau medical. Noroc că nu mai sunt boli din astea pe care aș putea să le împrăștii doar cu simpla mea prezență. Cred.
Rugați-vă să fie așa.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Micuțul tău și olița fermecată

Nu pot să mă hotărăsc dacă părinții din ziua de azi sunt retardați, sau doar fac copii retardați. Ori e vina părinților, că-i țin în puf și-i suflă-n cur în loc să le dea două palme și să-i trimită-n viață, ori toți copiii care se nasc din părinți din generația mea sunt bătuți în cap.

La 1 an și ceva, mi-au pasat olița. Pe la 2 ani și ceva deja știam că nu iese nici un monstru din wc și-l foloseam regulamentar. Și cam toți din generația mea au pățit la fel. Au scăpat de scutece când de-abia învățau să meargă pe două picioare.

Da` nu, că vezi tu, că ce-a mers pe noi, nu mai e bun pentru orăcăitorii din ziua de azi. Că părinții vor să-i cocoloșească, să nu sufere micuții, să nu simtă lipsa nici unui căutat în coarne, să primească doar ce-i mai bun, nu ca noi o ciocolată pe lună și portocale la Crăciun. Total de acord. Până la un punct.
De ce nu-l înveți dracu` să folosească olița așa încât, la 2 ani, să nu mai stea în pampers? Ba chiar la 4 ani, c-am auzit și varianta asta. Și-am mai auzit și varianta conform căreia, ca să nu-l învețe cu olița, au țiplat toată casa, i-au scos pampers-ul și l-au lăsat dezlegat prin casă. Ăla își revolvă toate problemele în pantalonii fără amortizor, ăștia scot țipla și-o înlocuiesc. Că micuțului îi e teamă de wc și nu suportă olița.

Reluăm: ori ești tu retardat pentru că nu știi să-i explici că nu e animal să se balege pe unde apucă și, dacă nu merge altfel, să-l înveți ca pe mâțe la literă, dându-l cu nasul; ori e plodul cretin, și-atunci tot vina ta e, că nu-i acorzi îngrijire de specialitate.

Mie nu-mi vine totuși să cred că se nasc atâția plozi cretini. Și mizez pe faptul că ți-e lene, că n-ai chef, că e poate chiar puțin trendy să spui că tu încă dai bani pe pampers când hârtia igienică e mult mai ieftină. Sau că e la fel de trendy să te lauzi că, la 4 ani, e la fel ca plozii americani, cu probleme de personalitate, poate are chiar ADD, deci e un mic geniu, și uite câtă personalitate pe capul lui, refuză să folosească toaleta, cu toate că ne-am chinuit cu el ani la rând.

Sincer, nu e de laudă. Dacă-l mai ții mult în scutece, mă-ndoiesc că va mai fi la fel de amuzant când o să aibă 15 ani. Și ori o să fie puțin retardat, ori o să-și scoată într-un gest eliberator pampers-ul folosit, ți-l va arunca în față și-o să te-nvinovățească până la moarte că i-ai distrus viața. Și-o meriți.

Pune plodu` pe wc de la 2 ani. Oricât de inteligent și plin de personalitate ți se pare acum, că refuză, nu e inteligent și plin de personalitate. Pân` la urmă o să se obișnuiască și-o să-ți mulțumească peste ani. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla e să pice și să tragi apa. Stai calm, nu se duce. La 2 ani e prea mare să se ducă pe țeavă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Manii de iarnă

Fandosit.
Unul din cuvintele copilăriei mele. Eram fandosită dacă nu voiam să mănânc cașcaval iute și măsline ciudate, pe care ai mei le considerau delicatese. Eram fandosită dacă nu voiam să mă uit cum moare porcul de Crăciun și trimisă într-o cameră cât mai depărtată, că porcul simte mila și nu moare și eu eram cea care era de vină, nu ei că-l măcelăreau. Fandosită eram dacă nu voiam să mă joc cu copiii de la bloc, care erau  murdari și vorbeau cu ”fă”, dacă refuzam să iau ceva de la persoane care nu-mi plăceau, dacă nu ieșeam nici până la consignație fără să mă spăl pe cap, dacă făceam orice.
Fandosită, enervantă, sălbatică și antisocială.

Răzgâiată n-am fost niciodată. De asta nu s-a plâns nimeni. Nu mă dădeam cu fundul de pământ, nu băteam din picior, nu urlam în mijlocul magazinului că vreau ciocolată. Dorințele mele erau secrete spuse la ureche și, de cele mai multe ori, imposibile în momentul ăla.

Puteam sta ore-n șir în șifonier, sub pat, sub masă sau în debara. Nu, nu mă pedepsea nimeni. Îmi plăcea acolo. Și, în mod ciudat, am învățat și să vorbesc, și să mă exprim, și să mă revolt. N-am purtat costume sau măști, dar am avut o perioadă în care mergeam doar pe pătrățelele albe, evitam cu grație de balerină crăpăturile din asfalt, capacele de canalizare sau urmăream bordurile.

Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Dacă vrei să nu se prindă nimeni că-ți faci cruce. Ca să nu te apuce crucificarea în mijlocul autobuzului. Ca să ai noroc la teză. Ca să nu te asculte sau, dacă te ascultă, să iei notă mare. Parcă de crucea aia depindea totul. Parcă nu puteai s-o faci doar în gând. Parcă era musai să-ți faci rugăciunea. Parcă nu aveam destule manii și fără mania ei.
Fă-ți cruce cu limba-n gură.
Și-mi schimonoseam fața-n fel și chip, până când s-au întrebat ai mei dacă n-am cine știe ce boală ciudată și foarte psihică. Până am realizat că nu tre`să se prindă nimeni de mania mea.
Până am realizat că făceam prea multe rugăciuni și că am prea multe manii.

Am fost fandosită și maniacă. Am fost tracasată de fandoseli și manii. Sunt în continuare fandosită și maniacă. Dar n-aș recunoaște asta pentru nimic în lume.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Call me Grinch - p.3

Nu pricep de ce toată lumea e nervoasă pe Grinch pentru că a încercat să fure Crăciunul. După spusele tuturor, Crăciunul ar trebui simțit, blabla, îl ai în suflet, ești mai bun, tralala și ler. Dacă Grinch-ul a furat brazii, cadourile și bomboanele, n-a reușit să fure și partea spirituală, nu? Că doar aia e cea mai importantă.
De ce e Grinch-ul the bad guy aici?
Eu zic că e the good guy, tocmai pentru că a încercat să pună o lume întreagă la dietă, să prevină ideea de copii supraponderali și să scoată în evidență spiritualitatea sărbătorii. Da` nu, să aruncăm cu ouă în Grinch pentru că a avut o idee bună, pe care a pus-o inedit în practică!

Plus că, pe bune acum, Moș Crăciun? Moș Crăciun nu există. Pentru că, dacă a existat, a murit demult de bătrânețe. E frumos să primești cadouri de la un personaj imaginar, da` eu zic că e mai frumos să primești cadouri de la persoane reale, și să știi că au fost atenți la ce-ți place, și s-au strofocat să găsească, tocmai pentru a-ți face o bucurie. Moș Crăciun? Citește gânduri. Cât de ușor e să faci cadouri așa, doar citind gânduri? Foarte. Da` să fii atent la amănunte fără să ai capacitatea asta extrem de folositoare, zic eu că e mai șmecher.

E ok să crezi în Moș Crăciun la 4 ani. Ba chiar foarte indicat, pentru că te învață să visezi. Te mai învață și primele dezamăgiri, când tu-ți doreai nu știu ce casă de păpuși și primești șosete și caiete.  Te mai învață că nu poți avea încredere în oameni - cum să ai încredere în oameni, când proprii tăi părinți te mint ani întregi cu un personaj inexistent? Te-nvață că nu se poate intra pe gaura cheii, că unele chestii sunt imposibile, că poți să scrii și să faci felicitări frumoase, că nu mereu primești exact ce-ți dorești, că poți fi cuminte, asta nu garantează o mașină teleghidată, că renii nu zboară și că filmele de Crăciun vor fi mereu pufoase.
Moș Crăciun e esențial în primii ani de viață. E esențial pentru o maturizare sănătoasă.

Da` pe la 7 ani e musai să știi că nu există.
Noi eram proști, neinformați, credeam că tot ce zboară se mănâncă și totuși, pe la 7 ani știam deja că moșu` e doar de fațadă.

În prezent, să ai 7 ani și să nu știi că nu există Moș Crăciun mi se pare crud. Ai discernământ să dai search cu ”porn”, da` crezi în povești? Imposibru! Plus că, la câți moși vezi peste tot, imposibil să nu-ți pui întrebări. Dacă nu-ți pui întrebări, atunci ai o problemă. Și dacă faci șoc când afli că nu există, atunci ai o problemă și mai mare. Mai rămâne să te-mbraci în Spiderman și să refuzi să-ți scoți costumul vreo câteva luni, și ne-am americanizat de tot. A, da, și din cauză de depresie să treci pe Xanax. La 7 ani. E ideal.

Sunt Grinch-ul ideal: îl desconspir pe Moș Crăciun și, fără să pot ghici gânduri, îmi place să fac cadouri.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Program programat organizatoric

Mă, nu știu dacă e vorba de gălățeni, de români, sau de oameni în general, da` sunt ca oile. E de ajuns să apară unul care să se erijeze pe post de conducător, și toți îi vor urma exemplul.

A fost 30 noiembrie, a fost 1 decembrie. Eu n-am văzut în tot anul atâția gălățeni pe stradă. Nici nu știam că suntem atât de mulți. Ajunsesem la părerea că tre` să fim vreo 2-300 de oameni în tot orașul. Până s-a dat motiv de ieșit în stradă.
Ce contează că-i frig, că-i îmbulzeală, că-i fum și panaramă? Să ieșim cu toții, zic! Să căscăm gura și să ne plângem după că primăria a cam făcut economie cu beculețele, zgomot mare cu concertul în aer liber și mult gunoi. Da, să ne plângem și de gunoi, că-i la modă. Nu că gunoiul ăla l-ai aruncat tu ca nesimțitul pe stradă, pentru că ai presupus că vine primăria și curăță după. Nuuu, să ne-nghesuim la vin fiert, să facem întrecere cu cine aruncă cele mai multe pahare, și dup-aia să avem motiv să dăm mărunțel din buze o lună. Că dup-aia vine revelionul, și iar o să fie panaramă.

Cum să ieși, mă, din casă, doar pentru că e nu știu ce ocazie? CUM? Adică, în restul timpului stai ca ghizuroiul în vizuină și, cum se bate toba că e adunare, ieși cu cățel, purcel și soacră, la plimbare pe bulevard. Ăsta nu e spirit de turmă? Dacă ai ieși măcar o dată pe lună la aer și te-ai trezi că vrei să ieși și organizat, te-aș înțelege. Da` când ieși doar cu turma, nu-ți găsesc nici o scuză. Nu că te-ar încălzi scuzele mele, da` mă-ncălzește pe mine să nu-ți găsesc nici una.

Și mă enervează să mă-mpiedic de mulțime când încerc să merg regulamentar pe drumul meu. Să n-am loc la consignație, să-mi cumpăr țigări. Să fie toți frați întru petrecere și dup-aia să nu știe cum să-și spargă mai rapid capetele. Să fie panaramă și, imediat ce-au trecut zilele astea, orașul să redevină populat de doar câțiva oameni, pentru că restul s-au retras până la următoarea ieșire cu program.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Cremă de ciocolată

Nu-nțeleg mania cu Nutella. Pe bune că nu. De parcă ne-am născut cu toții înotând în Nutella. Ce pana mea? Nu mai ține nimeni minte crema de ciocolată veritabilă, făcută din cacao cu zahăr și cu apă? Ce Nutella? Nici nu știam cum se scrie. Nici nu știam că se scrie, darămite să visez la ea.
Tot cremă de ciocolată se chema și margarina frecată tot cu zahăr și cacao, pe care o găseai în prăjituri, la cofetărie. Nutella, my ass!

Da` cutiuțele alea de doi centimetri, pline cu Finetti, cu linguriță de plastic minusculă, de erai mereu în pericol să-și înghiți mâna, nu le mai știe nimeni, nu? Luai cutiuța, o contemplai o bucată de timp, te gândeai dacă s-o mănânci înainte sau după prânz, te hotărai c-o mănânci după cină și, când venea momentul, te ascundeai în cel mai îndepărtat colț din casă, ca să nu trebuiască să împarți. Cu grijă se desprindea folia, încetișor, lent, să prelungești agonia. Băgai ușurel lingurița, doar cu vârful, cred că era mai simplu să mănânci cu boldul. Din gramul ăla de cremă, mâncai juma` de oră. Răzuiai practic cutiuța, și-apoi o curățai și cu degetul, să fii sigur că n-ai ratat nimic.
Când au apărut cutiuțele în formă de inimioară, în două culori, deja Nirvana era aproape.

Și-apoi crema de ciocolată a ajuns la îndemâna oricui. M-am simțit trădată. Practic era disponibilă pentru toată lumea, întindeai mâna și-o aveai, băgai direct și indecent toată lingura-n ea, nu mai avea mister, nu mai trebuia cucerită, nu mai tânjeai la ea, pentru c-o puteai avea oricând. De la ce era, a decăzut în ochii mei. E ieftină și pentru toată lumea. E accesibilă și darnică cu toți. Dă la toți. Huoo!

Cred că din căutarea paradisului pierdut a ajuns și la noi mania Nutella. Tot un soi de Finetti, doar c-o cheamă altfel și e mai greu de găsit. Adică n-o s-o găsești la magazinul din colț, încercând să se vândă. Tre` să-ți miști fundul în căutarea ei, tre`să ajungi la ea, costă mai mult, e mai inabordabilă. Și are și alune
Da` mă gândesc eu c-o să se trivializeze în curând și ea. Și-o să revenim la inocență, alergând după cacao, să ne facem singuri toată crema de ciocolată din lume. Toată!

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Dark waters

O poezie psihopată din trecut spunea ”Cu săpun mă spăl, și cu apă rece...” Un plod rânjitor, stropindu-se din abundență cu apă rece ca gheața, când afară stă să ningă, în casă stau în pătură și nu, nu-mi doresc din suflet să fac pneumonie. Cică trece somnul și sunt vioi cât zece. Zece leneși adormiți. Zece pisici în timpul celor 18 ore de somn. Zece d`alde mine înainte de a-și bea prima cafea.

Vioi, zice poezia. De unde atâta vioiciune și voioșie, nu pricep. Cum pana mea să mă spăl cu apă rece ca să mă trezesc? Păi nu mă ia cu fiori din toate părțile? Nu încep să semăn la coafură cu Edward Scissorhands? Nu-mi vine mai degrabă să sar la loc în pătură, s-o trag adânc peste mine și să-nțepenesc acolo, pentru că frigul e de nesuportat și frigul nu mă trezește, mă amorțește direct?

Apă rece pe față. Brrr. Apă rece pe tot corpul. Pneumonie. Apă rece pe dinți. Dentist, direct.
Cine a fost sadicul ăla care a hotărât că trezirea se face cu un duș rece? Cică pune sângele-n mișcare și-ți aduce o groază de beneficii, da` eu nu văd decât psihoză.

Maniacii ăia din Wrong Turn se spălau cu apă rece. Nu doar dimineața, ci așa, în general, că nu știau ei că apa se poate și încălzi. Și după ce se înviorau îndeajuns, porneau la vânătoare de fresh meat. Ei nu mergeau la supermarket, ei considerau conservă orice mașină cu șofer în ea. Mai mulți pasageri, sardine în suc propriu. Deci ei foloseau apa rece.
Alți maniaci o folosesc ca să scape de lene, că lenea e apanajul diavolului și n-ai vrea să cazi în păcatul de moarte al lenevelii; de la lene la desfrânare e doar un pas, deci fă un duș rece și treacă-ți!
Texas Chainsaw Massacre - și ăia tot cu apă rece se spălau, când se spălau. Pentru că se spălau puțin, că-ntre vânat, tranșat și ascuns resturile nu mai era timp să și încălzească apa. Plus că prea mult confort calmează pofta de sânge. Apa rece te face să vrei să bei ceva cald după.
Deci spală-te cu apă rece dacă vrei să fii criminal în serie, psihopat și cu manii religioase.

Eu, una, prefer să fiu o desfrânată leneșă, care folosește apa caldă. Și să-i fie rușine lu` ăla care a făcut poezia! E un mesaj subliminal pentru a transforma oamenii în creaturi violente, seminespălate și cu mania scalpării. Poate chiar cu scalpul altora pe post de perucă. Eu mă spăl cu apă caldă, și uite ce bine am crescut!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Verba volant

Femeile vorbesc despre relații. Non-stop. Relațiile lor, relațiile altora, relații despre care au auzit, ce n-a mers, ce nu merge, ce ar fi putut să meargă, ce ar fi putut fi schimbat, ce ar fi trebuit să spună într-un oareșcare moment, ce și-ar fi dorit să spună. Despre relații de vis, relații de coșmar, relații pe muchie de cuțit. Relații condimentate, relații picante, relații care mai au nevoie de sare și piper și, chiar dacă n-au, părerea lor e că au, și așa se lungește discuția începută acum o săptămână și la capătul căreia n-au ajuns nici azi.

Mă, cine a zis că femeile vorbesc mult, s-a înșelat. Ar trebui inventată o unitate de măsură specifică pentru cât de mult vorbesc femeile. Cum este metrul cub, să existe cubul pătrat, pentru că femeile vorbesc mai mult decât poate matematica să suporte. Și nu-nțeleg cum și cu ce se alimentează, de nu li se termină bateriile sau relațiile-subiect nici după ore-ntregi de cața-cața.

Femeile de-abia după 54 de ani își găsesc hainele perfecte. Așa zic ăia de se ocupă cu statistici în Marea Britanie. Că cică femeile de peste 54 de ani returnează mai puține haine decât alea care n-au încă vârsta aia. The fuck, UK? Eu mi-s mulțumită cu hainele mele. Și majoritatea persoanelor pe care le cunosc, care n-au încă 54 de ani. Ba chiar mă felicit că am ajuns să trăiesc în epoca asta, în care-mi pot găsi haine mult mai ușor și mult mai pe măsură decât o făceam în liceu când, pot recunoaște sincer acum, arătam destul de jalnic. Da` nu era vina mea, parol! Nu se găseau haine, nu aveam buget și, una peste alta, habar n-aveam cum să mă-mbrac.

Niciodată nu-i vina unei femei, atunci când face ceva. Mereu sunt de vină alții, circumstanțele, alinierea planetelor, vecinul de la 8, că a trezit-o prea devreme, pms-ul, LSD-ul, PNL-ul sau CFR-ul. Clar. Și când nu găsesc vinovat, inventează unul. Gicu`. Nu-l cunoști? Cu atât mai bine! El e vinovat. Ea n-a făcut nimic, și de ce sunt oamenii răi, și ce-a făcut ea, săraca, să merite atâtea reproșuri, când nici măcar nu știe despre ce e vorba, dar simte nevoia de a găsi dacă nu un vinovat, măcar o scuză?

Și, până la urmă, chiar nu e vina lor că vorbesc mult și că vorbesc relații. Îs relațiile de vină că le fac să vorbească. Doamne, ce tăcute ar fi femeile dacă noțiunea de relație n-ar exista. Sau dacă n-ar exista cuvântul în dicționar. Propun exterminarea lui. Astfel, femeile ar găsi alt subiect de discuție sau ar inventa cuvinte noi. Gândiți-vă din punct de vedere semantic, ce miracol!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Return to innocence

Copiii revoluției n-aveau reviste șmechere la care să viseze. Până prin `90, răsfoiam Pif et Hercule aduse pe sub mână din țări străine. Nu știam boabă franceză, dar știam paginile pe de rost. Și mai era și Universul Copiilor, care era tristă, sărăcuță și cu impulsuri vagi patriotice.
Bucur îmi arăta cu mândrie colecția lui de Lumea, dar și pe alea le știam din scoarță-n scoarță, plus că nu pricepeam mai mult de jumătate din bălmăjeala politică și serioasă de acolo.

Până-n `92, când a-nceput mania Mickey Mouse. Manie? Manie curată. În fiecare lună așteptam cu sufletul la gură să apară. O vedeam la chioșcul din stația de tramvai și mai că-mi venea să mă lipesc de geam și să rămân lipită, până să vină bunică-mea să mă răzuiască de acolo. Și dacă venea bunică-mea să mă dea jos cu șpaclul de pe geam, însemna că a luat pensia și că mă puteam milogi să-mi ia ultimul număr. Ultimul număr pe care-l așteptam de când apărea ultimul ultim număr. La care visam în fiecare noapte, pentru că nu mă păcăleai cu gumă și ciocolată, eu voiam Mickey Mouse.

Citeam un număr până-l învățam pe de rost. Îmi luam colecția, mă suiam în vârful patului, înarmată cu orice de mâncare; fructe, legume, semințe, nu conta. În vârful patului meu retrăiam fiecare replică. Eram în fiecare poveste, eram fiecare personaj în parte, eram în lumea mea. Și-n lumea mea am fost mult timp. Eram deja prin liceu când îmi luam colecția, îmi luam mâncarea și citeam cu orele benzi desenate. Return to innocence.

Multe replici mi-au rămas adânc înfipte-n memorie. Le știu și acum, știu episoade-ntregi, am rămas încă cu manie pe sticluța de Pon de nuit, albastră și cu semilună, care mi se părea cea mai frumoasă sticlă de parfum din lume și pe care mi-o doream, cu toate că nu foloseam parfum pe vremea aia.

Și acum, când colecția mea e dusă demult, tare mi-aș dori să le mai am, să le iau la bibilit, să-mi aduc aminte de vremea când fericirea era în fiecare lună, și fericirea era o revistă. Fără rețete complicate, fără variabile, fără altă grijă decât că pensia n-o să vină la timp și eu n-o să mai găsesc numărul ăla care-mi lipsește.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

Poezia cu minuni

Rugăciunile erau ceva normal. Erau ca poeziile pe care le-nvățam fără prea mare bătaie de cap, doar pentru că-mi plăceau. Ca să-nvăț o poezie nu trebuia să mă chinui. O prindeam din zbor. Dacă mă chinuiam, n-o mai învățam. Așa cum mi-a luat juma` de zi să mă ajuți să învăț Отче наш. Acum nu-l mai știu decât pe sărite.

Înger-îngerașul meu... Doamne doamne... Începând cu repetiții despre care mai târziu am învățat că se cheamă repetiții și că sunt figuri de stil. Ca să-ntărească ideea. Ca să-ți intre bine-n cap despre ce e vorba. Doamne doamne despre care nu știam foarte bine cine-i și de ce-l cheamă de parcă ai fi zis Ion Ion sau Camelia Camelia. Poate erau mai multe doamne sau doar lipsă de inspirație atunci când l-au botezat. Sau poate-i plăcea narcisist să-și audă numele repetat în mătănii adânc bătute pe covoarele nespălate din biserici. 
Manie pe preoți. Voiam să mă fac preot când eram mică și mă gândesc acum că ar fi fost o idee proastă. Aș fi fost burtos, căsătorit c-o etern evlavioasă și cu dedublări de personalitate. N-ai cum să fii preot ortodox și femeie. Atâta doar că preoții sunt bărbați și poartă rochii.

Doamnedoamnecerestată a fost rugăciunea mea preferată, pentru că nu pricepeam ce spune. Mulți ani după, mi-am dat seama că e ceresc tată, și magia a dispărut. Mă rugam pentru tot. Pentru mama, tata, bunica, cunoscuți, vecini, să nu mor în somn, să nu mor nici mâine, să nu mor prea devreme, să nu pățească nimic cățelul ăla de peste drum, să-mi cumpere ai mei mașinuța aia teleghidată, să nu iau notă mică în lucrare, să nu mă asculte la biologie, să nu fie cum cred eu, să nu se-ntâmple, să... Unele ieșeau; cum ar fi nota din lucrare. Majoritatea nu. 

Am renunțat să mă rog unui cerestată care nu-mi ascultă rugile decât cu juma` de ureche și le-mplinește pe sărite, chiar dacă-s fierbinți, și repetate, și merit să mi le-mplinească pentru că nu cer să ajung milionar peste noapte. Cer doar lucruri care n-ar afecta pe alții. Ceream. Nu mai cer. Nu mai cred ca-n copilărie că biserica e sfântă și bunicul cu barbă albă e dumnezeu și icoanele chiar sunt făcătoare de minuni. 

Pentru mine șocul n-a fost când am aflat că moș Crăciun nu există. A fost când am aflat că poți să ceri curat și pur și să ți se râdă-n nas. Când am aflat că, de obicei, e inversul rugăciunilor cele care se-mplinesc. Că nu-i bine să-ți pui speranțe. Dacă speri, ești dezamăgit. Și pici mai de sus. Dacă te păstrezi la mijloc, cu atât mai mare-ți va fi bucuria, cu atât mai ușoară căderea. 

Și mă surprind încă începând câte o rugăciune. Cenzurată pentru că, dacă știe ce-ți dorești cel mai mult, se va da peste cap ca să nu ai. Sau nu era făcut să ai. Sau poate-s doar poezii care te liniștesc, atunci când ai nevoie de liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Dr. Oetker de casă

Nu scăpam nici o ocazie să ling pereții. În intervalul în care trebuia să dorm de prânz, cu un ochi atent asupra ușii care se putea deschide în orice moment, lingeam peretele. Pătuțe-pătuțe. Nu mă ducea capul să găsesc un loc mai retras, unde mania mea să treacă neobservată. Direct pe peretele cel mai la vedere. Gustul de var mă înnebunea mai ceva ca cel de ciocolată și aveam impresia de mare artist, pentru că lingeam cu model; azi o floare, mâine un pătrat, ba un triunghi, ba pictură expresionistă, ce mai, eram acest Picasso al pereților.
Acum se cheamă lipsă de calciu, pe atunci se chema nebunie în fașă.
Când m-au prins ai mei am învățat că, dacă mai am pofte din astea, să le ascund cu atenție. Adulții nu înțeleg nevoia copilului de exprimare.

Când am descoperit pământul de la flori, deja eram experimentată.
Săpam în ghiveciul trandafirilor chinezești și al ficusului. Să le aerisesc pământul, credea taică-meu. Pentru că-mi plăcea să mănânc pământ reavăn, proaspăt și direct de pe cuțit, în mintea mea. Aici trebuia să fiu foarte atentă, să nu mă trădeze urmele de noroi, așa că mâncam delicat, câte puțin, și numai când eram sigură că adulții erau prinși de treburi importante sau, cel mai bine, plecați de acasă. Îmi plăcea așa de mult că l-aș fi mâncat cu orice, chiar și pe pâine, dar mi-am dat seama rapid că ar fi fost puțin ciudat să cer un sandviș cu pământ; m-am abținut și mi-am continuat acțiunea incognito.

Primul săpun Palmolive pe care l-am avut pe mână nu a scăpat nici el negustat. Forma, culoarea, mirosul, toate m-au convins să-l încerc. Era deosebit față de Egreta și Apollo cu care eram obișnuită. O delicatesă, ce mai!
La fel de fără scăpare a fost pasta de dinți. Super Cristalul fructat a fost cea mai tare descoperire de la America încoace. Și nu pricepeau ai mei de ce se consumă mai repede decât orice altă pastă de dinți. Mamă, tată, iertați-mă! Era gustoasă și nu mă putea abține. Era mai presus de mine. Era magnetul care mă atrăgea în baie, era desertul dintre deserturi.

Șampon, gel de duș, ruj, toate au fost încercate. Regretul meu major e că n-am gustat din lipiciul ăla cu lopățică despre care alții aidoma mie spun că era genial. Trăiesc cu nostalgia lui și mă gândesc să-mi cumpăr un borcănel, numai de dragul de a încerca. Mă tem doar de faptul c-au schimbat ăștia rețeta și voi rămâne profund dezamăgită. Să-ncerc, sau să las mitul să rămână intact?

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

Nimic sfânt

E musai să mă tund, altfel ajung în curând ca Rapunzel. În Tangled.
Și pentru că de ceva luni încoace coafeza mea preferată a fost în concediu maternal, am zis că e mai sigur să sun, să văd dacă s-a întors și să-mi fac o programare. Dacă nu s-ar fi întors, aș fi amânat cu încă o lună tunsul. Și aș fi început să-mi împletesc părul, ca să nu calc pe el. Sunt o sirenă și nu mi-e rușine s-o recunosc.

Sun, aflu că s-a întors, că muncește doar de la 9 la 13, da, și sâmbăta, doar de la 9 la 13, da, poate să mă înghesuie în programul ei încărcat, da, da, nu-i nici o problemă, da, sigur, nu, de după amiază nu lucrează, doar de la 9 la 13 pentru că, știi (și aici un ton complice) alăptează. Rewind. Nu, de după amiază nu lucrează, doar de la 9 la 13 pentru că, știi (și aici un ton complice) ALĂPTEAZĂ!

Știam c-a fost în maternal. Mi-am dat seama după amănunte subtile, gen burta care creștea de la un tuns la altul, nu cred c-a stat mai mult de 5 luni în concediu, nu-mi închipuiam că deja își hrănește copilul cu cârnați și tocăniță dar, în numele bunei zeități a celor care nu vor să-și vizualizeze  coafezele drept mamifere care nasc pui vii și-i hrănesc cu lapte, de ce a trebuit să-mi împărtășești asta la telefon?  Nu mai există nimic sfânt pe lumea asta? Lipsea să-mi spună că folosește o pompă de muls și că obișnuiește să păstreze laptele în frigider, cu etichete, ca să nu se confunde cu laptele pe care-l bea la cafea.

Nu sunt pudică. Nu vorbesc sotto voce când vine vorba de sex, tampoane sau ginecolog. Dar imaginea unei persoane profesioniststrăine alăptând e prea mult, chiar și pentru mine. Alăptatul nu e făcut să fie public decât dacă ești pisică. Atunci mă înmoi. Mă softizez. Când vine vorba de coafeză, mă aricizez și-mi pun mâinile la urechi, strigând tare blablablablabablaabala, I don` want to know!

Prefer să șterg amănuntul ăsta din minte, ca atunci când dau ochii cu ea să nu o vizualizez pregătind prânzul copilului, despuiată și cu pompa aproape, făcând rezerve pentru o gustare ulterioară. Nu e imaginea pe care vreau s-o am despre persoana căreia îi încredințez prețioasele-mi pletele.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

One missed call - p.3

Eu când zic că am lipici la d`ăștia de n-au ce face, nu vorbesc degeaba.
Dă-i idiotului telefonul pe mână, cu minute fără număr, și ghici pe cine se trezește să streseze. Pe mine, evident.

Nu știu dacă-s cea mai norocoasă persoană din lume, pentru că și cei care nu mă cunosc vor să mă cunoască, sau cea mai ghinionistă, din același motiv. Cert e că, de ani de zile, am aceeași soartă: i se pune unuia pata pe numărul meu, și dă-i conversație! Conversație de unul singur. Zile la rând. Telefon, sms, telefon, sms, la ore indecente gen 9 dimineața, când doarme și patul sub mine.

După ardeleni și plozi, a venit rândul pulifriciului maniaco-depresiv obsedat sexual. Plod, după voce. Obsedat, după sms-uri. Mi s-a oferit cea mai genială partidă de sex din viața mea, cu amănunte și explicații. Am aflat că mă iubește nespus și că i-ar plăcea să-i cânt ceva. Cred că și-ar fi schimbat părerea dacă chiar i-aș fi urmat îndemnul, pentru că behăi mai rău ca elanul național din Scandinavia. Noroc că eram la serviciu, și manifestările indecente sunt interzise de regulament; eu cântând e mama indecenței.

Am răspuns când a sunat, pentru că nu știam cine ce vrea; putea fi important. Big mistake! Huge mistake! Pentru c-au început să curgă sms-urile, telefonul suna ca-n gară, apocalipsa is coming. S-a oprit pe la 11, aseară. A reînceput azi la 9. Așa că l-am trecut în agendă. Să știu că-i admiratorul secret, și să nu răspund. Poate se potolește. Cam cât ține o manie din asta?

Vizualizez cum mâna mea intră prin telefon și atentează la jugulara lui. Strâns, strâns, din ce în ce mai strâns. Cu toate că s-ar putea să-i placă. Pare masochist. Și iar mă gândesc că numărul meu e pe undeva, public, cu săgeți și ”sunați-o, e fierbinte!” Altfel nu-mi explic cum, periodic, mă pricopsesc cu câte unul care nu se mai dă oprit. Chiar dacă nu-i răspund. Chiar dacă-l ignor. Pe vremea mea, copiii nu erau atât de insistenți. Sau nu aveau atâtea minute.

Propun  ca firmele de telefonie mobilă să nu dea cartele sau abonamente nelimitate decât după un intens control psihologic al posibilului client. Cine știe câți psihopați mai sunt încă în libertate, adulmecând după numărul meu?

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Free Willy! - p.2

Am fost la cumpărături. Cu chiloți. Am cumpărat roșii. Fără chiloți. I-am cerut vânzătoarei și țigări. Cu chiloți. Mi-am luat și-o bere. Fără chiloți.

Joc pueril, dar teribil de amuzant. După fiecare frază pui o dată cu chiloți, o dată fără chiloți. Și vezi ce iese. Evident ceva de care poți râde. Poți râde de orice și, atât timp cât poți râde de ceva, ceva-ul ăla nu mai e atât de grav.
Ideea maximă de libertate o reprezintă alergatul cu chiloții în cap. Ca tablou. Pe bune, nu te simți mai liber dacă te gândești că poți face ce vrei, inclusiv să alergi cu chiloții în cap prin casă? Este.

Și nu înțeleg de ce lumea evită să vorbească despre chiloți. De când sunt ei tabu. Dacă pronunți chiloți, bikini, tanga, gogoșari, boxeri, toată lumea o să roșească, o să se uite în altă parte sau o să schimbe subiectul. BOO! Chiloții cei răi. Chiloții înfricoșători, indecenți, de nepomenit, nu le rostiți numele sau vă veți transforma cu toții în stană de piatră! De parcă n-am purta cu toții. De parcă n-ai mai văzut chiloți de când mă-ta te-a făcut. Scuzați, doamna mă-ta, că nu mă trag de șireturi cu dumneaei. La fel cum vorbești în șoaptă despre tampoane.

Mie-mi plac, mă, chiloții. De toate felurile, culorile, dantelă, saten sau panglicuțe, mai de școlăriță sau mai aproape de porno, uni sau multicolori, oricare le-ar fi împărțirea pe nume și stiluri, mai ascunși sau mai la vedere. Îmi plac chiloții și puțin îmi pasă că din blugi mi se ițește fundița superioară sau că mi-a ieșit panglicuța. Big deal! Și eu am, și tu ai, până și bunică-mea are. Ea se cam sfiește să spună ”chiloți” da` are aproape 80 de ani. Pe vremea ei era gogoșari power. Explicabil. Acum? Liber la chiloți. Liber la stil, la vedere, la vorbă. N-am crescut în ideea de libertate ca tocmai chiloții să-i cenzurez, în timp ce lângă mine o mamă cam de vârsta mea își îndeamnă plodul de 2 ani să zică la telefon ”sugi...” Măcar chiloți purtăm cu toții și eu nu discut cu minorii.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Polițist cu explozie întârziată

Ar trebui să existe o limită pentru cantitatea de alint pe care o poți folosi în afara spațiului propriu și personal. Sau ar trebui să-mi desenez o pancartă cu ”no mâțâieli allowed!” Îmi plac pisicile care se alintă. Îmi plac și oamenii, atât timp cât știu cum să se alinte pe lângă mine. Îmi plac pisicile pentru că vin atunci când te aștepți mai puțin, fac diverse scheme ca să le bagi în seamă și, după ce ți-au deschis apetitul, se retrag. Îmi place că te alinți departe de ochii lumii.

Copiii care băteau din picior, ăia căutați în coarne sau ăia care te trăgeau de mânecă pentru un dram de atenție îmi stârneau impulsuri violente încă din copilărie. N-ar fi fost o problemă să-i bat atunci. Acum trebuie să strâng din dinți pentru a-mi stăpâni impulsul. Cum aș părea scăpându-ți o palmă, doar pentru că mă enervezi?

Simplu: când spun ”gata!”, gata să fie. Nu, nu glumesc. Nu, nu mă alint. Dacă am ajuns să spun gata, înseamnă că sunt aproape de explozie. Și nu vrei să mă vezi explodând. Nu e un spectacol tocmai plăcut. Îmi plac lucrurile clare, și nu fac exces de cuvinte. Partea proastă e că aștept același lucru în schimb. Când întreb vreau răspuns, când rog, vreau să-mi asculți rugămintea, când țip înseamnă că deja mi-ai exasperat răbdarea.

Un zâmbet nu-i un răspuns, la fel cum o față tristă nu-nseamnă că trebuie să te consolez. Tristețea îi plăcea lui Păunescu. Și-mi place și mie, dacă ascunde ceva. Un motiv. O durere. O iluzie. Un vis. Tristețea autoimpusă mă face să gândesc doar un singur lucru: după atâta fără motiv, când o să te lovească motivul și durerea aia reală, n-o să știi pe unde să scoți cămașa. Pentru c-o să fie atât de brusc, și-atât de rău, c-o să-ți smulgi părul din cap pentru tot timpul mimat. Pentru toate zâmbetele trist-gratuite, pentru toate minutele în care puteai să râzi cu toți dinții dar te-ai complăcut într-un joc adolescentin și fără scop. Doar pentru că e comod să te mângâie cineva, să-ți spună c-o să fie ok, când mai ok decât acum n-o să mai fie.

Mă enervez ușor și cu motiv. Îmi plac nervii doar dacă sunt constructivi. Nu-mi place să mă enervez pentru alintături fără loc, pentru zâmbete fără scop, pentru tristeți închipuite. Decât când ating limita superioară a răbdării și nu-i nevoie decât de-o brichetă aprinsă ca să iau foc. Și-i și cald, deci ard repede și devastator.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Disclaimer

Cu ce-i copilăria ta mai specială ca a altora? Ai impresia că interesează pe cineva că tu mâncai cremă de lapte praf sau zahăr pe pâine? Sau crezi că alții n-au făcut asta? Am făcut-o cu toții, ba unii chiar am trecut prin chestii mult mai spectaculoase decât să fii înțepat de-un bondar în deget sau să te deghizezi în țestoasele ninja.

Da` e ca atunci când vezi ceva pictat și spui c-ai putea să faci și tu aia. Și-ai putea. Da` n-o faci. Că n-ai timp, că n-ai chef, că e mai ușor să te uiți la ceva gata făcut, să strâmbi din nas și să concluzionezi că ai putea și tu. Ai putea. N-o faci. 

Mai știi când luai borcanul cu gem, puneai vreo două lingurițe, turnai apă și făceai suc, pentru că n-aveai bani de suc la dozator și limonada ți se părea prea puțin specială? Când așteptai să se facă mămăliga, ca să mănânci coaja de pe ceaun. Când de la prăjituri cel mai tare era să cureți castronul de cremă, sau lingura sau, mai târziu, paletele de la mixer. Când ai încercat să faci chips-uri acasă, și te-ai chinuit să tai cartofii ăia cât mai subțiri și pân` la urmă tot cartofi prăjiți au ieșit. Când mâncai din pământul de la flori sau lingeai pereții pentru senzația cretoasă. Când ți-era puțin ciudă că n-ai reușit să fii pionier, da` ți-a plăcut mai mult să nu dup-aia, pentru că ai scăpat de uniformă. Când beai apă de la gurile de canal din pământ și n-ai avut nici pe dracu` și n-ai murit nici din cauza apei, nici pentru că mâncai toate plantele care-ți ieșeau în cale. Când multivitamine însemna o cutie albastră de tablă și cavit-ul îl mâncai din plăcere. Când tricou era tricoul bărbătesc, imens, cu Damen scris pe spate, pe care l-ai purtat cu mândrie câțiva ani. Când zmeura era culeasă direct din grădină de la bunica și bob era ori ăla pe care-l mâncai, ori ăla pe care te dădeai pe gheață, în loc de sanie, ori mingea aia de plastic, pe sfoară, cu care te chinuiai să te joci singură, cu toate că era nevoie de doi. Când copilărie era o stare de fapt.

La fel de bine ai putea să o refaci. Nu poți. Ai putea să scrii. Doar așa să mai ții minte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!