Dr. Oetker de casă

Nu scăpam nici o ocazie să ling pereții. În intervalul în care trebuia să dorm de prânz, cu un ochi atent asupra ușii care se putea deschide în orice moment, lingeam peretele. Pătuțe-pătuțe. Nu mă ducea capul să găsesc un loc mai retras, unde mania mea să treacă neobservată. Direct pe peretele cel mai la vedere. Gustul de var mă înnebunea mai ceva ca cel de ciocolată și aveam impresia de mare artist, pentru că lingeam cu model; azi o floare, mâine un pătrat, ba un triunghi, ba pictură expresionistă, ce mai, eram acest Picasso al pereților.
Acum se cheamă lipsă de calciu, pe atunci se chema nebunie în fașă.
Când m-au prins ai mei am învățat că, dacă mai am pofte din astea, să le ascund cu atenție. Adulții nu înțeleg nevoia copilului de exprimare.

Când am descoperit pământul de la flori, deja eram experimentată.
Săpam în ghiveciul trandafirilor chinezești și al ficusului. Să le aerisesc pământul, credea taică-meu. Pentru că-mi plăcea să mănânc pământ reavăn, proaspăt și direct de pe cuțit, în mintea mea. Aici trebuia să fiu foarte atentă, să nu mă trădeze urmele de noroi, așa că mâncam delicat, câte puțin, și numai când eram sigură că adulții erau prinși de treburi importante sau, cel mai bine, plecați de acasă. Îmi plăcea așa de mult că l-aș fi mâncat cu orice, chiar și pe pâine, dar mi-am dat seama rapid că ar fi fost puțin ciudat să cer un sandviș cu pământ; m-am abținut și mi-am continuat acțiunea incognito.

Primul săpun Palmolive pe care l-am avut pe mână nu a scăpat nici el negustat. Forma, culoarea, mirosul, toate m-au convins să-l încerc. Era deosebit față de Egreta și Apollo cu care eram obișnuită. O delicatesă, ce mai!
La fel de fără scăpare a fost pasta de dinți. Super Cristalul fructat a fost cea mai tare descoperire de la America încoace. Și nu pricepeau ai mei de ce se consumă mai repede decât orice altă pastă de dinți. Mamă, tată, iertați-mă! Era gustoasă și nu mă putea abține. Era mai presus de mine. Era magnetul care mă atrăgea în baie, era desertul dintre deserturi.

Șampon, gel de duș, ruj, toate au fost încercate. Regretul meu major e că n-am gustat din lipiciul ăla cu lopățică despre care alții aidoma mie spun că era genial. Trăiesc cu nostalgia lui și mă gândesc să-mi cumpăr un borcănel, numai de dragul de a încerca. Mă tem doar de faptul c-au schimbat ăștia rețeta și voi rămâne profund dezamăgită. Să-ncerc, sau să las mitul să rămână intact?

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!