.

sâmbătă, 30 aprilie 2011

De grija altuia - p.5

Da, am aflat până şi eu că a fost nuntă regală. Emisiunile de dinaintea nunţii, nunta în direct, nunta în reluare, başca discuţiile de după. Totul disecat şi analizat la sânge: cum s-au îmbrăcat, dacă privirea lor însemna că-s fericiţi sau nu, cu ce picior au ieşit din maşină, cu care s-au urcat în trăsură, pe ce parte vor mesteca aperitivele. Rating, zic.

În alea 5 minute de le-am prins "în direct" n-am văzut decât 2 oameni care se căsătoreau, multă aristocraţie, o catedrală care-mi place de mor şi unu' care semăna de la spate cu Papa, da' nu era el.

Talk-show-uri cred că vor fi încă vreo săptămână de acu' încolo, pentru că unii chiar vor să ştie dacă ea şi-a ales modelul la rochie, de ce s-au bazat pe "simplitate" când puteau să joace găina şi să dea darul cu cântec şi, mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

Da' sunt alţii care au alte curiozităţi, şi care n-au mai putut respira din cauza nervilor:
În primul rând, mireasa era sau nu virgină? Asta a fost problema majoră. Clar tre' să fi fost; ba nu, că n-avea cum; ba da, că aşa trebuie. Da' de ce te interesează? Dormi tu cu ea în pat? Împarţi tu oul de dimineaţă cu ea? Îi dai sau îţi dă de mâncare? Nu. Şi-atunci ce te roade grija? Mi-ai făcut capul calendar cu chestia asta; dacă nu ştii o să te sufoci cu siguranţă. Prefer să nu ştii.

Da' el de ce nu şi-a pus verigheta? E din coastă de prinţ? Aşa, doar ca fapt divers, chiar este. Şi putea să fie orice; dacă omu' n-a vrut să-şi pună inel, care-i problema ta? Şi să le vezi, frate, roşii la faţă, nervoase nevoie mare, indignate peste măsură. Că de ce? Păi, uite d'aia. Ca să ai tu motiv să dai în apoplexie. Să te zvârcoleşti de pe o parte pe alta. Special pentru tine a făcut-o, să te simţi băgată-n seamă. Mai liniştită acum?

Trage aer în piept şi treci mai departe, că n-a pupat-o cum trebuie. Te aşteptai la mai multă siropăraie, şi-ai fost dezamăgită. Îţi spun eu: vezi-ţi de şosetele tale. Mai fă o ciorbă, mai calcă o cămaşă, vezi ce zice vecina despre făcutul copiilor, şi treci peste cât de apăsat s-au pupat alţii. Nu eşti din liga lor; n-o să fii, mă, niciodată. Şi chiar dacă aţi juca tenis la acelaşi club, tot ar trebui să-ţi vezi de viaţa ta, nu de-a lor. Pentru că doar pe asta o ai; dacă preferi s-o trăieşti prin ochii cuiva care nu ştie de existenţa ta, prea bine. Da' urechile lasă-mi-le-n pace. Trăiesc foarte bine şi fără să ştiu de ce avea corsaj şi ce freudian slip se ascunde acolo.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 29 aprilie 2011

Nervi invers

Îmi plac persoanele constante. Alea de se comportă la fel cu tine, de la un capăt la celălalt. Fără să sară dintr-o extremă în alta, în funcţie de fazele lunii sau, mai bizar, în funcţie de ora de pe ceas.

Un fost şef făcea în felul următor: dimineaţa ne beam cafeaua hlizindu-ne, ba chiar cumpăra şi biscuiţi de ştia că-mi plac; ne tutuiam şi ne băteam prieteneşte pe umăr. La prânz îşi aducea aminte că el e şeful, şi ţinea să repete asta de câteva ori, başca faptul că nu ne jucăm, muncim. Mai pe seară aşa, decidea că am putea să ieşim la o bere; doar suntem buddies-pals-chumps. Chestia asta mă dădea peste cap, mai ales că salariul nu-l primeam în calitate de angajat, ci de amic; aşa că am plecat.

Îmi plac oamenii care, dacă au decis să nu te placă, fac asta până la capăt. Care nu te fac de cacao până când intri în cameră şi, odată intrat, te tratează de parcă am fi împărţit aceeaşi pâine ani la rând, plus niscaiva aventuri de neuitat, care ne-au legat pe viaţă. Care se hotărăsc din prima dacă te iau în braţe, sau dacă te înjunghie pe la spate. Cărora nu le ia timp să se decidă că-ţi zâmbesc; sau te lovesc; sau îţi zâmbesc; sau.

Înţeleg că, în timp, poate să ajungă să-ţi placă o persoană iniţial indiferentă; sau să-ţi displacă una care-ţi plăcea. Repet, în timp. Da' să te schimbi de la o zi la alta, fără să te poţi hotărî, e mai mult decât bietul meu neuron poate pricepe. Eventual, într-o singură zi, să ai câte 5-6 schimbări din astea, la 180 de grade; over and over again.

Hotărăşte-te: ne ţinem fericiţi de mânuţe, sau aruncăm cu cărămizi unul în celălalt? Nu-mi place montagne russe-ul. Şi nu pentru că am înţeles că e adrenalină pură, ci pentru că nu-mi place senzaţia aia, provocată de urcuşuri şi coborâşuri. Biata mea inimă poate suporta, stomacul nu. Schimbările bruşte şi repetate de atitudine mă fac să mă simt exact aşa.

Dacă ţi-e greu să te decizi, îţi pot uşura muncă. Zi-mi, şi se cheamă călcat pe ficaţi. Constant, până te decizi să mă urăşti de tot. Da' zi, şi se rezolvă. Garantat.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

joi, 28 aprilie 2011

În trend

Dacă spui că-ţi place Gaga, vei primi cel mai probabil o sprânceană ridicată. Pentru că, vezi tu, n-are cum să-ţi placă Gaga. Majoritatea o ascultă, mai toţi bat ritmul în intimitatea proprie şi personală, da' când vine vorba de ce spui în public, lucrurile se schimbă. Cum să-ţi placă? Da' e... urâtă; şi are costume ciudate. Cine se îmbracă aşa pe stradă? Şi-ai văzut şi în ce fel apare pe scenă? Şi ce, aia-i voce? Cel mai probabil e lucrată în studio; e doar o imagine. E în trend să spui că nu-ţi place Gaga. Ai un punct în plus pentru gusturi pudibonde; dacă o mai şi desfiinţezi puţin, deja eşti mult prea aproape de puritani.

Dacă-ţi place Madonna, iar nu e de bine. Demult era considerată "de moravuri uşoare"; era imposibil să-ţi placă, cu toate că muzica n-are nimic de-a face cu dormitorul. Acum nu mai poate să-ţi placă pentru că a îmbătrânit. Plus că nu mai scoate ce muzică scotea odată. Neee, dacă-ţi place Madonna clar e ceva foarte în neregulă cu tine.

Când eram la liceu, era la modă să-ţi placă Coelho. Încă mai e. Nu conta cât ai citit din el, nu avea importanţă faptul că, probabil, ai fi putut scrie cartea aia poate chiar mai bine decât a făcut-o el şi într-o singură săptămână. Era musai să ai Alchimistul pe bancă şi, cu un ton puţin afectat, să spui că "el chiar scrie, mă. Ce ştii tu; cartea asta mi-a schimbat viaţa." N-avea importanţă că, de fapt, ţi s-au părut banalităţi puse cap la cap, sau că ai fi preferat să citeşti orice altceva; nu pricepi nimic şi eşti şi lipsit de profunzime dacă îl renegi pe Coelho.

Dacă spui că nu-ţi place Naomi pentru că iese-n faţă ca exemplu negativ pentru tot ce-nseamnă "comunitate gay", eşti îngust la minte. Pentru că scuipătorul de seminţe cu care te întâlneşti în fiecare zi o să gândească: "da, măi, vezi, Michelangelo era gay, şi era ok; Joan Baez, Truman Capote, Gaultier, Colette, Freddie Mercury, Gertrude Stein, Walt Whitman, la fel." Jumătate din populaţie nu ştie cine-s respectivii. Vor lua ce li se dă pe tavă, şi ce li se dă e pâine şi circ. Şi nimeni n-o să te asocieze cu Gaultier; toţi te vor asocia cu Naomi. Da' eşti discriminator şi obtuz dacă spui asta, deci pumnu' în gură; taci şi-nghite dacă nu vrei să ţi se arunce un ochi rău.

Încă se mai gândeşte în tipare impuse de alţii. Pe bune acum, ai măcar tăria de a-ţi crea propria idee, care să spună exact ce gândeşti tu, nu ce au gândit alţii. Ţi-e frică să ieşi dintre limite? Atunci meriţi să fii acolo; şi pe zi ce trece să ţi se restrângă mai mult spaţiul, până când n-o să mai ai aer. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 27 aprilie 2011

Fluier în biserică

- Nu mai fluiera că faci a rău! Nu e bine...
Spus pe-un ton panicat, puţin isteric, gata să sară la gâtul ăluia de fluieră. Dacă fluieri la tine acasă, clar momeşti ghinionul. E jivină perversă ghinionul ăsta; aidoma câinilor, vine după sunete; şi cică dacă te-a prins, mai greu scapi. Da' şi dacă fluieri într-un loc public, tot aia e. Tot se trezesc unii să-ţi sară-n cap.

Nu pricep, şi pace bună. Să-nţeleg că dacă te pocneşte fluieratul la muncă, aduci ghinionul asupra tuturor, sau doar asupra ta, şi restul sunt atât de îngrijoraţi pentru tine, încât se isterizează instantaneu? E un ghinion colectiv? M-am tot uitat după vreun incendiu, sau atac cu bombă, sau scurtcircuit total imediat după prestaţia fluierătorului, da' nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nu ne-am rupt piciorul în mod organizat, n-am făcut cu toţii vărsat de vânt, nici măcar o răceală de grup n-am avut onoarea de a împărţi. Da' vezi tu, e nasol să fluieri. Şi dacă ai curajul să continui, nu bag mâna-n foc că nu te aşteaptă vreun rug pe undeva.

Dacă fumezi, îl tămâiezi pe diavol; explicaţia ortodoxă. Explicaţia catolică e că-ţi alimentezi viciile. Da' ortodocşii îs aşa, mai prăpăstioşi. Cu toate astea, am văzut destui care să spună respectiva replică, ţinându-se lejer de ţigară. Şi de-ar fi aşa, unde ar fi problema celorlalţi? Pot tămâia tot iadul dacă aşa-mi pofteşte inimioara. Nu cred că mi-ar ajunge ţigările, da' ăsta deja e punct secundar.

Când dai nervos din picior, îl legeni pe diavol. Buey, stau şi mă-ntreb, diavolul ăla n-are altă treabă decât să stea după fundul meu? Adică, n-are suflete de corupt, oameni de posedat, biserici de distrus? În mijlocul unei posedări majore, se gândeşte să-şi ia o pauză; ia să trec eu pe la Camelia, să mă dau oleacă în leagăn... Şi, dacă tot sunt pe acolo, să mă mai şi tămâieze puţin, că parcă deodorantul ăsta nou nu funcţionează cum ar trebui. Nişte miros de tutun mă împrospătează instantaneu!

Nu vorbi urât în post. Adică, exprimă-ţi nervii în funcţie de calendar, pentru că postul vede şi veghează. Dacă ai de gând să faci pe cineva cu ou şi cu oţet, ai face bine să vezi dacă-ţi dă voie postul înainte. Eşti în post, abţine-te. A trecut, slobod la gură! Asta-i pe acelaşi principiu cu nu înjura în faţa cozonacului; s-ar putea să se supere... Uneori mă-ntreb dacă-s eu cu capul, sau restul lumii alunecă încetişor pe o pantă periculoasă.

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

marți, 26 aprilie 2011

Ca-n copilărie

Creioane colorate. 6 în cutie. Dacă aveai din aia cu 12 erai tare; la 24 de bucăţi deja erai messer. La fel şi la carioci. Nu am ştiut niciodată să desenez mai mult de un pătrat pentru casă, un triunghi pentru acoperiş şi-un rotund cu faţă zâmbitoare pentru soare. Şi acum desenez de parcă aş fi încă la grădiniţă, dar asta nu m-a oprit să-mi doresc cutie mare, cu multe culori. De cele mai multe ori coloram desene deja făcute, din cărţile de colorat. Am avut una mare, mare de tot, cu imagini din poveşti; cartea mea de căpătâi.

Aceeaşi dorinţă care mă face azi să mă extaziez în faţa truselor de machiaj; cu cât au mai multe culori, cu atât îs mai fascinată. Nu, nu le folosesc, da' asta nu înseamnă că nu-mi las amprentele în ele, la propriu. Fardul e de pipăit, rujul de mirosit; fascinant.

Plastilina era din aia lipicioasă, cu miros de ulei rânced, da' ce nu puteai face din ea... Mere, şi omuleţi, şi peisaje întregi. Pân' să se prindă tata că am nevoie de placaj pentru modelele mele mirifice, am reuşit să îmbălsămez jumate din masa de la bucătărie cu miros de plastilină. Şi-apoi am văzut la un copil plastilină parfumată care nici nu se lipea, şi pe care o separai uşor, uşor de tot în culorile iniţiale. Şi ne-am jucat fericiţi, pân' a venit mama copilului care mi-a făcut prima morală serioasă din viaţa mea, cum că n-am aşezat plastilina la loc; da' pe bune că şi eu şi copilul ei abandonasem plastilina pentru jocuri mai palpitante. Numai eu mi-am luat morala... De atunci nu m-am mai jucat cu jucăriile altora, chiar dacă m-au invitat insistent.

La fel de fascinante erau şi creioanele de ceară. Bine, recunosc, iniţial au fost alea dintr-un soi plastic, ruseşti, pe care dacă le băgai în ascuţitoare produceau un soi de peliculă, de care nu mai aveai cum scăpa, pentru că se lipea şi se ţinea de tine ca scaiul. Şi-apoi creioanele de ceară; tot ruseşti, dar pe care le obţineam în schimbul unor teme făcute pentru un coleg. O pungă întreagă care a ajuns mai târziu decor pentru nişte lumânări producţie proprie; estetice, dar extraordinar de nepractice. Bune pentru sinucigaşi, nu pentru atmosferă romantică. Oricum ar fi fost, creioanele alea au fost sacrificate până la ultimul.

Ascuţitoarea era doar aşa, pentru cazuri de forţă majoră. În principiu îmi ascuţeam creioanele cu lama. Da, eram în perioada în care nu aveai nici o şansă să fii acuzat de neglijenţă dacă lăsai lama pe mâna copilului. Şi ascuţeam creion după creion. Când rămâneam fără creioane de ascuţit, le ascuţeam pe ale altora. Am avut lama-n penar mult timp, toate creioanele colegilor purtau "semnătura" mea şi nu, nu mi-a trecut niciodată prin cap să folosesc lama aia şi la altceva în afară de "cioplit". Copil naiv...




Ultimul pe ziua de azi... Omuleţul din seria aia celebră: pompier, medic, marinar; cu capul mare şi corpul mic, cauciucaţi şi pe care-i găseai în orice casă. Ăla mi-a plăcut teribil, şi-am avut varianta cu şapcă şi bluziţă bleu. L-am plăcut nespus, dar n-aş putea spune când şi unde a dispărut. Aidoma tablourilor ălora, pe care le vedeai peste tot, cu un băieţel sau o fetiţă, bucălaţi, supăraţi, de cele mai multe ori mai trişti decât permite legea. I-am căutat azi; net-ul nu ştie de ei, sau n-am ştiut eu cum să-i caut.
Pozele sunt dintr-o copilărie mai apropiată; cam acelaşi stil. Lucruri pe care ţi le aduci aminte în timp, şi pe care le simţi dacă nu cu aceeaşi intensitate, măcar cu aceeaşi plăcere.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

luni, 25 aprilie 2011

Luni cu superstiţii

25 aprilie. O zi ca oricare alta. Putea să fie şi 24, şi 26, numai 22 să nu fie. Deci, o zi ca oricare alta. Până când mă ia un fior aşa, ca din senin. Unu' din ăla de vine şi trece la fel de rapid. Şi-aşa a trecut moartea pe lângă mine. Nu mă sperie faza asta pentru simplul motiv că, dacă nu s-a oprit, înseamnă că avea chestii mai bune de făcut. Şi totuşi unde se ducea de a trecut exact pe lângă mine? Că cică aşa e; fiorul ăla e fiorul morţii... Da' trece aşa, periodic, pe lângă orişicare, sau tre' să fii ca ăla din The Sixth Sense? Şi are un scop pentru care trece pe lângă mine, sau doar a ales ruta cea mai scurtă? Şi asta înseamnă că-i place să mă salute, sau doar se-ntâmplă să treacă pe acolo?

Nu mai am superstiţii; în afară de alea dovedite ştiinţific. Senzaţia aia de ars; îţi ia toată faţa foc instantaneu, fără vreun motiv vizibil. Ei, nu. E unu' foarte bun: cineva te vorbeşte de rău. Daps, incredibil, dar adevărat. De fiecare dată când îmi arde faţa ştiu exact şi motivele pentru care se întâmplă asta; şi nu e tocmai plăcut, dar pot să trăiesc cu asta.

O altă chestie care nu mă înşeală niciodată e palma stângă. Când se porneşte cu mâncărime insuportabilă, e semn clar că banii sunt pe drum. Nu, nu salariul, nimic la care să mă aştept, pur şi simplu apar. Loto, bani găsiţi pe stradă, cadouri neaşteptate. Cu capul? Poate; da' n-a dat greş niciodată.

Mi se zbate ochiul? Ăla e curent indubitabil. Îmi ţiue urechea? Ceva legat de tensiune. Mă mănâncă talpa? Ghinion total, pentru că de obicei se întâmplă în locuri în care n-am cum să mă descalţ. Urlă câinele? Da, ştiu, am un câine cu veleităţi artistice şi nu, nu face a rău, doar a auzit - de cele mai multe ori - sirenele, şi le acompaniază fericit. Cucuveaua? Habar n-am cum arată şi, chiar dacă aş şti, tot n-aş crede că e semn rău; pur şi simplu are chef să se dea mare şi să sperie persoanele slabe de inimă. Fum de ţigară în ochi - te-a înjurat cineva; păi, ar trebui să am ochii roşii non-stop... Ţi s-a stins ţigara - te înşeală; nu doar fumătorii pot fi înşelaţi, deci pică. Iei inelul cuiva din palmă, îi furi partenerul; şi dacă nu te interesează bărbaţii, cum se explică?

Întrebarea e: dacă e dovedită, mai e superstiţie, sau e dovedită pentru că ajungi să crezi în ea?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

duminică, 24 aprilie 2011

Ne place, da, ne place - p.58

Din trecut.



Enjoy!

Montignac, răsuceşte-te - p. 2

"Reţeta de slăbit e să simţi că ţi-e foame şi să nu mănânci" - citat dintr-un adept al dietelor. Ideea e bună, n-am ce zice; dacă n-ai mai băga în tine ca spartu', poate chiar ai slăbi. Toate ştiu reţete minune; îs la punct cu tot ce mişcă în materie de diete, dacă le trezeşti noaptea îţi vor recita din Montignac şi nu, nu slăbesc. Cred că au impresia că dacă ştiu cum să slăbeşti, nu mai e nevoie să şi pui în aplicare chestiile cu pricina. Caloriile se ard gândind diete, nu respectându-le, noua filozofie de viaţă.

Marţi se deschide sezonul slăbirii. Trece Paştele şi le vezi pe toate aliniate, pregătite pentru o cură cu ţelină şi rondele de morcovi, gata să dea jos alea 10 kile depuse în 3 zile. Scrâşnesc din dinţi şi visează shaorma; merg pe jos şi se gândesc că, dacă n-ar fi mâncat şi al treilea cozonac, acum ar fi putut să ia taxi-ul; bat mărunţel din buze şi aşteaptă următoarea sărbătoare ca să poată renunţa la încercarea de a slăbi.

Sportul a revenit la modă. Ore la sală? Ce-s alea? Alergat în jurul blocului? Nici măcar. Greutăţi de glezne, ca să mergi cu ele după tine prin tot oraşul. Explicaţia? După o zi de mers cu ele, o să fii atât de obosit încât n-o să-ţi mai ardă de mâncat... Şi toate găinile leşinate, pentru că n-au mai auzit un asemenea argument ştiinţific; în mod clar vor încerca şi ele.

Mi se zbate convulsiv ochiul. În ultimii patru ani am auzit mii de inepţii. Vine una c-o idee, toate-s extaziate şi încearcă; preţ de câteva zile, dup-aia fac raid în frigider. Eu ştiu una şi bună: nu există dietă universal valabilă. Dar dacă n-ai acumula strat peste strat, dacă ai lăsa-o mai moale cu hamburger-ul molfăit la 2 din noapte şi te-ai gândi înainte de a înfuleca şi a douăzecea sarma, poate că n-ai mai fi în situaţia de a te chinui din fiecare an jumate cu măsuri drastice de topire a grăsimii personale.

Şi când aud că n-ai mâncat mai nimic toată ziua, şi-mi înşiri lista, şi cam atât mănânc eu într-o săptămână, te vizualizez legat de banda de alergat 24/24, în timp ce persoane special angajate îţi dau apă şi mâncare cu porţia. Să te văd atunci dacă mai ai de ce te plânge. Slăbeşti garantat, parol!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Sfânta şpagă

Găsesc zilele trecute fondante-n dulap. Fondante-n dulapul meu înseamnă clar colivă. Şi-am dat fericită din coadă. Taică-meu nu s-ar atinge de colivă nici dacă de asta ar depinde restul vieţii lui; bineînţeles că nu mănâncă nimic nici la înmormântări, nici la pomeni. Nici măcar la alea de 7 ani, când mâncarea nu mai are nici cea mai vagă legătură cu mortul. Dar dacă el asociază sarmalele şi pilaful cu ăl de-a murit cu mult, mult timp în urmă asta e doar problema lui. Mie-mi place coliva, în măsura în care ştiu şi cine a făcut-o. Nu m-aş atinge de colivă necunoscută, dar aia făcută de doamna mamă e genială. Şi-am aşteptat un timp să apară coliva adiacentă fondantelor; dezamăgire totală. N-a apărut, şi-am întrebat de ce.

Păi, vezi tu, că voia colivă să dea de pomană. Până aici, nimic dubios. De ce nu şi-a dus planul până la capăt? Pentru că n-avea bani să o ducă la biserică să i-o citească popa. Panică totală. După ce mi-am imaginat coliva aia, am visat-o şi-am dorit-o, între mine şi ea s-a aşezat măreţ popa. Asta-i corect?

N-aş fi avut nici o problemă să mănânc colivă necitită. Nu cred că devenea mai aromată dacă o sfinţea un nene în rochiţă şi, dacă era aşa de important, pe bune că aş fi putut şi eu să-mi calc pe suflet, să-mi pun o rochie şi să recit fonfăit câteva pasaje din biblie. Tot aia ar fi fost.

Nu, că vezi tu, că te ţine o scamă să dai de pomană dacă n-ai dat înainte bani. Dai de pomană, sau vrei să contribui la restabilirea sfântului buget? Din câte ştiu eu, popa are salariu pentru a sfinţi pe bandă rulantă. N-am văzut afişată pe nicăieri lista cu preţuri pentru pomeni şi înmormântări. Şi totuşi din cauza lui eu am fost privată de o plăcere. El e singurul vinovat pentru suferinţa mea gastronomică. Sfântă atitudine, n-am ce zice...

Toată lumea se plânge că poliţiştii şi medicii vor şpagă. Da' n-o să îndrăznească unu' să crâcnească împotriva sfântului om, să nu carecumva să-i trăsnească. Ei, uite că mie puţin îmi pasă de şpaga "socială". Eu vreau să nu se mai dea şpagă popilor; liber la colivă. Dacă tot am împrumutat boxele de la fraţii catolici, hai să-mprumutăm şi nedatul banilor. Nu de alta, da' mi se pare penal să dai bani şi dacă vrei să mori total împăcat cu religia.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

vineri, 22 aprilie 2011

Paştele meu

Când eram mică nu exista Iepuraşul de paşte. Sau nu ştiam eu de existenţa lui, sau m-or fi fraierit ai mei că de fapt e mit, nu mai ştiu exact. Cert e că de Paşte nu se dădeau cadouri, se dădeau ouă roşii, cozonac şi pască. Nu ştiu cum se făcea, că doar de sărbători era lapte adevărat în cozonac; în rest laptele praf era la putere. Şi tot atunci erau mai multe ouă decât puteai mânca într-o viaţă, da' erau aşa frumoase că-ţi era milă să le pocneşti în capăt şi să le transformi în salată; dacă ar fi fost după mine, le-aş fi ţinut aşa o veşnicie. Vorbesc despre timpuri ancestrale, când revoluţia încă nu se întâmplase şi să frămânţi cozonac pe întuneric devenise o artă.

Recunosc că n-am fost şi nu sunt nici acum mare fan mâncare. Dacă e, de bine; dacă nu, improvizez, şi cam atât. N-aş muri dacă n-ar fi ouă roşii şi pască, nu mi-aş smulge părul din cap, nu m-aş zvârcoli în chinuri groaznice. Dar erau atunci nişte chestii care mă fascinau de-a dreptul.

Era ştiut că pentru mine special se făcea cozonac separat. Cozonac zic? Cozonăcel. Într-un tradiţional ibric. Şi-mi creştea inima când îl vedeam, mic şi drăguţ, lângă cozonacii maturi. Vânam mirosul de cozonac; îl reperam de la câteva etaje depărtare, şi mergeam după el, la fel cum am urmărit o tanti necunoscută pentru că avea pâine caldă-n sacoşă, şi mirosea genial, şi eu ştiam că nu trebuie să cer nimic, nimănui; da' era peste puterile mele să nu-i urmăresc sacoşa. Căţel scria pe mine când eram mică. Tot căţel scria şi când stăteam şi păzeam cozonacii, pentru că era ştiut faptul că nu se mănâncă din ei până duminică, la sfârşitul postului. Ştiam, da' pofteam la el, pentru că nu-i nimic mai bun decât cozonacul fierbinte. Şi-şi făcea bunică-mea milă şi pomană şi sacrifica minunăţie de cozonac în Vinerea Mare doar de dragul meu; ce-i mai mare păcat, să strici postul, sau să laşi copilul să se gândească cu jind la ceva bun? Şi din două rele o alegea pe aia mai mică, şi aşa ajungeam să mă lupt cu halca de cozonac fierbinte, şi-mi frigeam şi limba, şi buricele degetelor, da' râdeam cu gura toată şi da, eram fericită.

Cealaltă bunică îmi făcea puişori din aluat. Aş fi dat toată ciocolata din lume pentru bucata aia de cocă; aluat de cozonac, cozonac din plin, da' eu pe ăia îi preferam. Pentru că le punea şi ochişori, şi mă atenţiona să am grijă să nu-i mănânc, pentru că-s boabe de piper, şi nu ar fi fost o senzaţie tocmai plăcută, şi aveau şi aripioare, şi dacă avea îndeajuns timp le adăuga o mulţime de detalii care mă făceau să bat din palme şi să mă bucur nespus. Puneam puişorii lângă cozonăcel; îi studiam pe toţi cu atenţie şi-mi făceam plan care va fi devorat primul. Acu' regret că pe vremea aia nu ştiam să fac poze, pentru că-s mai bine de 20 de ani de când n-am mai avut nici una, nici alta.

Şi mai era ceva: normal că bunicile se întreceau între ele care vopseşte cele mai frumoase ouă. Nu, nu era o luptă declarată, da' le vedeai cum îşi dau interesul, cum se umflă în pene şi cum se uită cu coada ochiului una la cealaltă, cum îşi admiră tacit una alteia opera, da' cum n-ar fi recunoscut nici să le pici cu ceară că toate sunt la fel de frumoase. Până să apara abţibilduri, şi minunăţii de lipit, şi modele de se fac singure, aveam cele mai faine ouă. Cu frunzuliţe, la care mă uitam cu gura căscată, încercând să identific planta de-a născut desenul. Evident că nu ghiceam, pentru că nici măcar acum nu pot face diferenţa între pătrunjel şi leuştean, şi oricum nu erau doar ele două, era un întreg ierbar acolo. De fiecare dată era o adevărată dilemă când trebui să aleg oul de voiam să-l sparg; şi-l luam, şi mă răzgândeam, şi mereu aterizam cu câte două-trei alegeri; nu le mâncam eu, da' nu era bai, pentru că dup-aia se transformau în cea mai şmecheră salată de ouă, şi eu puteam sta liniştită pentru că făcusem alegerea corectă.

Acum... e Paşte pentru că am o zi liberă în plus; chiar dacă între timp am învăţat şi ce ar trebui să însemne, şi ce e cu cea lumină. Chiar dacă încă îl asociez cu Isus-ul lui Zeffirelli, Paştele real era format din lucruri mici; demult duse.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

joi, 21 aprilie 2011

Sânge pe bani

M-a lovit ieri o ştire. Da, la televizor, în timp ce-mi făceam regulamentar cafeaua. Ştirista - cu o faţă tragică; tonul - ăla empatic şi plângăcios care la următoarea ştire va deveni bătăios, pentru că va fi vorba de nu'ş ce schimbări în parlament. Şi zicea ea aproximativ aşa: X persoane au donat sânge pentru a avea ce pune pe masă de sărbători. Să spunem, de dragul continuării, că-i tragic. Vai, săracii, n-au cum mânca un cozonac şi-un ou roşu decât dacă donează sânge. Nu că mulţi dintre ei fac asta lunar; da' să spui că se donează sânge în mijlocul lui iunie, n-are nici un impact; impact n-are nici faptul că unii donează doar pentru a ajuta, nu de dragul bonului ăluia valoric. Aşa, dacă e de sărbători, oricare ar fi ele, e prim-plan: uite în ce hal de sărăcie au ajuns; îşi donează propriul sânge pentru o clipă de fericire... Clătinat trist din cap, faţă trasă, evident continuându-se cu lamentări care mai de care mai suculente.

Mai că mi-ar fi trezit nişte sentimente semi-umane dacă s-ar fi oprit aici. Dar nu, povestea continuă. Cutare care tocmai a lăsat juma' de litru de sânge în eprubetă îşi spune păsul. Pe scurt, doar el munceşte; soţia casnică dintotdeauna; un singur salariu, cinci copii. Da' cine te-a pus, frate, să faci cinci? Unu' nu-ţi ajungea? Hai, doi, să aibă companie. Fie, fă-i şi trei, că la a doua sarcină s-au nimerit să fie gemeni. Da' cinci? Păi, nu te supăra, cinci copii faci dacă ai cu ce îi creşte sau dacă eşti atât de bătut în cap încât să nu-ţi cumperi un nenorocit de prezervativ. Cum nu ai cu ce-i creşte, trage concluzia.

Da, o să-mi sară în cap vajnicii apărătoti ai gravidelor din întreaga lume şi al copiilor săraci că sunt inumană. Lăsaţi adjectivele să vină la mine. Da' ăştia de toarnă plozi pe bandă rulantă pentru că nu se pot nici abţine, nici proteja sunt mama umanităţii. Vai, ce frumos populează ei planeta; ce cadou suprem şi ce minunăţie! Bullshit! Nu e nimeni de vină pentru că tu ai crezut că eşti iepure, şi-acu' n-ai nici morcovi de pus pe masă. Ai 5 şi nu te descurci? Ciocu' mic. Măcar nu te plânge, pentru că n-a rămas nevastă-ta borţoasă prin voia sfântului duh; hai, poate o singură dată, dar nu cu fiecare ocazie.

O idee ar fi să se facă copii doar cu permis. În funcţie de venituri şi de personalitatea părinţilor. Să n-aibă voie toţi să se înmulţească după cum îi taie capul, pentru că dup-aia apar la televizor şi-şi frâng mâinile, şi dau vina pe toată lumea pentru că nu trăiesc decent; pe toată lumea în afară de ei înşişi, cu toate că şi-au făcut-o cu mâna lor.

Şi n-ai cu ce-i creşte pentru că-s mulţi, şi poate trebuia să aduni bon după bon şi să pui de-o vasectomie. Era mai utilă decât un cozonac.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 20 aprilie 2011

Iepuraşul de Paşte

Cică de Paşte şi de Crăciun e musai să mănânci cozonac. Mai nou cumpărat, pentru că puţini sunt cei care mai ştiu să facă un cozonac onorabil. Da' e imperios să-l mănânci; eventual unu' întreg o dată, să simţi că-i Paştele. Şi dacă nu bagi şi 5 ouă pe lângă el, tot degeaba, pentru că dup-aia nu te poţi plânge că ai luat proporţii din cauza sărbătorilor, şi nu mai ai motiv să ţii dietă juma' de an de-acu' încolo. De parcă ţi-am băgat eu pe gât cozonacul cu forţa, în timp ce persoane special antrenate şi plătite pentru chestia asta decojeau ou după ou; o bucată de cozonac, PAC! oul adiacent rostogolindu-se până-n stomac. La loc comanda! Se repetă acţiunea anterioară.

Înţeleg că e multă mâncare şi tentaţia ar părea majoră, da' pe bune că mai există şi ciudaţi ca mine care mănâncă la fel, indiferent de calendar. Dar da, noi suntem ăia cu capu', de nu ne bucurăm îndeajuns, băgând în noi ca sparţii...

Un personaj care mă enervează şi mă intrigă în acelaşi timp e Iepuraşul de Paşte. Ăla de-l vezi pe toate pliculeţele de vopsea, care aduce ouă şi cadouri. De unde a apărut, frate, şi iepuraşul ăsta? Dacă-mi aduc eu bine aminte, iepuraşii nu se ouă. Alea-s găinile. Da' n-o să vezi nici o găină pe nicăieri de Paşte, nici n-o să auzi "vine găina cu cadouri". Discriminare zic! Ce-au găinile? Da, nu-s la fel de pufoase ca iepuraşii, da, fac cam mult scandal şi adorm dacă le pui pătura-n cap. Dar ele sunt alea de fac ouă; datorită lor ai tu ce vopsi în ţâşpe mii de moduri. M-am săturat de iepuri cu coş; vreau să văd o găină cum îmi spune "Hristos a înviat!"; vreau să găsesc pene în cadoul de Paşte; vreau ouă de găină, nu de mamifer fricos.

Şi-apoi, care-i legătura? Ce alianţă secretă e între Isus, Petru şi Iepuraş? Ce pact au semnat şi ce contract publicitar? Ce ar trebui să-mi sugereze mie iepurele pascal? N-am văzut nici unul răstignit. Biblia nu consemnează nici un iepure de Înviere. N-am auzit de nici unul care să fi făcut cel gest extrem, cel sacrificiu suprem, în aşa fel încât să mă spameze o dată pe an.

Înţeleg metafora cu mieii, cu toate că mi se pare barbar. Da' nu ţin minte să fi scris pe undeva că, după Înviere, Isus s-a transformat într-un iepure alb şi s-a ridicat la cer. Nici că ar fi fost pufos şi rapid şi fricos. Şi nici că venea cu sacul de cadouri, după modelul lui Moş Crăciun, şi nici că organiza "vânători de ouă". Poate că mă lasă pe mine memoria. Sau poate doar mă enervează cumplit, pentru că nu-i văd sensul.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 19 aprilie 2011

Cina cea de taină

M-am născut pe 13 februarie 1984, într-o luni. Adevăr incontestabil. Şi aş putea afla şi ce zi era când s-a născut bunica, străbunica şi încă vreo câteva generaţii din trecut. Da' să spun că pe data de 29 februarie 1658 un strămoş de-al meu mânca gem de coacăze cu o lingură de lemn, îmbrăcat în haine verzi, cot la cot cu strămoşu' lu' vecina, mai puţin probabil. Şi nu doar pentru că strămoşii mei nu purtau verde...

În ordinea asta de idei, îmi făceam cafeaua; şi-uite aşa aflu că s-a mai ajuns la o posibilă concluzie. Nu ştiu cum se face că toţi ajung la concluzii geniale exact înainte de Paşte/Crăciun; adică, în restul anului nu sunt în stare să concluzioneze şi, în apropierea oricărei sărbători, îi pocneşte revelaţia divină şi devin brusc capabili să gândească. Ceva nu miroase a bine, dar să continuăm. Că vezi tu, Cina cea de Taină n-a fost joi, a fost miercuri. Pe bune? Să mori tu? Ai fost acolo? Ai avut un vis astă-noapte şi adevărul adevărat a ieşit la iveală, şi când te-ai trezit ai simţit aşa, un tremur şi impulsul de a împărtăşi asta cu toată lumea?

Nu m-a pocnit un val subit de religiozitate. Doar că, pe bune, chiar contează când a fost masa aia mare, sau dacă da Vinci, când a pictat tabloul, s-a gândit că ar fi bine să fie şi Maria Magdalena acolo, sau e pur şi simplu încă un apostol pus pe ipsos? Schimbă cu ceva faptul că religia se bazează pe o culegere de texte care ar putea la fel de bine să fie literatură pură? E atât de important dacă a fost miercuri sau joi? Eu zic că partea importantă e dacă a fost sau nu, dar, hei, o să mi se bage pumnu' în gură şi-o să mi se spună că da, clar a fost. Ba chiar o să mi se facă o descriere detaliată a desenului de pe pocalul cu care bea al cincilea apostol din dreapta, şi e posibil să se descopere şi ce soi de vin beau ei acolo, başca procentajul celor care-l preferau sec.

Frate, a fost acu' 2000 de ani; dacă a fost, sau dacă a fost atât de romanţată pe cât o prezintă religia. Chiar îţi pasă? Mulţi habar n-au ce e Paştele, în afara faptului că se mănâncă, se bea şi se face curat. Ăi de ştiu, ori cred până în pânzele albe, ori îşi pun întrebări. Da' ziua exactă în care a fost cea cină, nu schimbă cu nimic nici una dintre atitudini. Frecţie la picior de lemn.

Partea nasoală e că au rămas în pană de subiecte. O idilă între Isus şi Maria Magdalena - bifat. O legătură directă cu Merovingienii - bifat. Giulgiu falsificat de da Vinci - bifat. Un mormânt secret, da' descoperit, da' secret din nou - bifat. Şi-au trecut la subiecte mai lejere. În ce poziţie se afla luna când a fost răstignirea? De câte pietre s-a împiedicat Petru după ce al cântat al doilea cocoş? Ce rasă era cocoşul cu pricina? Eu una sunt curioasă cât băuse Isus când a decis că trădătorul e la masă. Şi când se află, vreau şi rezultatele testului de alcoolemie, pentru că nu cred fără dovezi concrete. Sir Collin Humphreys, analyze this!

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

luni, 18 aprilie 2011

Marea sarcină

Nu-mi plac femeile însărcinate. Ba chiar mă calcă atât de tare pe ficaţi, încât aş interzice sarcina publică prin lege. Te văd breader-iţă plimbându-te dezlegată prin oraş? PAC! Amendă. Să ştii de-altă dată să-mi mai barbarizezi ficaţii. Sau măcar să se facă spaţii exclusiv destinate celor care vor să fie mame-(h)eroine.

Pentru că:
- toată lumea vrea să le atingă pe burtă. Să simtă minunea cum creşte. Da' ce-s, mă, sfintele moaşte, să le atingi de fiecare dată când le vezi? Dacă refuzi să-i pipăi burta, se supără şi-ncepe să plângă pentru că da, e şi sensibilă în perioada asta. Dacă nu vrăjeşte pe nimeni să-i atingă burta, şi-o atinge singură. E ca o regulă generală: nu poate munci cu ambele mâini, pentru că una e ocupată deja cu copilul...
- cu toate că deja nu muncesc în parametri normali, ci doar cu o singură mână, au parte de concediu. Pre-natal, post-natal, maternal. Cu alte cuvinte doi ani în care stau degeaba şi sunt şi plătite pe faza asta. Eu dacă vreau să-mi iau concediu fără plată juma' de an, mai greu. Da' dacă ele uită de contracepţie şi încep să se umfle, şi să se vaite, da' cu o strălucire psihopată în ochi pentru că vor crea cea de-a cinşpea minune a lumii, sunt răsplătite. Păi, minunea nu le e de ajuns? De ce să le mai şi plăteşti pentru asta?
- dacă stai ca omu' în autobuz pe scaun, şi vine o borţoasă lângă tine, clar tre' să-i cedezi locul, cu toate că mai sunt vreo 12 libere, da' ceva mai încolo. E musai. Dacă nu, s-ar putea să-i declanşezi o naştere prematură, şi să trebuiască s-o moşeşti pe ea şi să-i botezi copilu', pentru că din cauza ta n-a mai ajuns pân' la spital. De ciudă i-aş pune un nume premonitoriu, gen Iosefina sau Benone.
- au prioritate peste tot: la coadă la pâine, la medic, la bancă. Chit că tu stai de trei ore în picioare, şi acu' ai ajuns finalmente la ghişeu, dacă apare preafericita viitoare mamă, tre' să te dai respectuos la o parte, ba chiar s-o şi atingi pe burtă. Nu faci asta? E posibil să te blesteme, şi să te trezeşti şi tu cu o sarcină; da, chiar dacă eşti bărbat. Borţoasele devin malefice dacă nu le respecţi drepturile. Pe bune.

Se cred buricul pământului, şi tre' să te porţi cu mănuşi cu ele. Şi nu pricep de ce. La urma urmei, nu-mi fac mie nici un bine dacă mai aduc încă un orăcăitor pe lume, care va creşte, şi va ajunge din ăla de bate din picior şi se dă cu fundul de pământ, şi care mai apoi va îngroşa rândurile campionilor la scuipat coji de seminţe la scara blocului. Îl face că vrea ea, deci n-are decât să-şi aducă scaunul de acasă când se urcă în autobuz, şi să-şi cumpere propria bancă, unde să fie singurul client care-şi plăteşte facturile. Nu e de ajuns că sufăr estetic, văzând-o cum se dublează, ba chiar triplează, pentru că are pofte şi nu se poate abţine? Sau că aterizează direct în pachetul meu cu biscuiţi pentru că tre' să mănânce pentru doi, şi nu şi-a adus decât o porţie de acasă? Din punctul meu de vedere, nu produc nimic; decât dureri de cap şi înmormântări de neuroni. Să spunem "stop" tiraniei maternale; dacă o ţine tot aşa, în curând va fi religie oficială, şi ne vom închina unei statui hidoase, cu burta umflată şi buricul ieşit extravagant de mult în afară.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 17 aprilie 2011

Ne place, da, ne place - p.57

So true.



Enjoy!

Pierdut virginitate

N-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce pun unele femei atâta preţ pe virginitate. Da, ştiu, sunt o insensibilă notorie, nu merit să mă numesc "femeie" dacă nu înţeleg nici măcar atâta lucru, locul meu e de partea cealaltă a baricadei, şi alte reacţii de genul ăsta, lacrimogene, feministe, şi ultra-umane. Da’ pe bune că eu nu pricep.

Să ne înţelegem că vorbim despre "pierdutul fecioriei" într-un mod benevol şi dorit. Şi "feciorie" mă lasă mască, pentru că nu-nţeleg ce caută feciorul ăla atâta timp în interiorul unei virgine, da’ trecem rapid peste. Că cică e fecioară. Sau virgină. Sau pură; inocentă; imaculată; ca un crin; ca un bujor de trandafir; neştiutoare; neatinsă; castă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere medical, are himenul intact. Din punct de vedere psihologic, n-a făcut sex niciodată. Nefericita, aş fi tentată să spun, dar mă abţin la timp.

Sau, sau, sau, mai tare: a fost "deflorată". Uuuu, cineva i-a furat floarea. Floarea ei e dusă pe aripile vântului. Nu, nu i s-a uscat floarea, pentru că asta ar fi spooky, doar i-a fost furată. Odată cu inocenţa. Şi-odată cu toate visele şi speranţele de a rămâne veşnic într-o eternă copilărie. Un fel de Peter Pan feminin.
Ooook, şi deci e vorba despre himenul măreţ, care o face pe ea, stimata virgină, să fie respectată şi să se simtă deasupra tuturor celorlalte care, de, nu mai sunt atât de virgine. Sprânceana mi se ridică. Păi, nici măcar pe vremea când eram mică, proastă şi nefericită nu mă gândeam că "muamă, ce tare, uite, eu încă mai am himen şi aia nu". Adică, nu mă simţeam nici specială, nici aparte, nici în vreun alt fel. Pur şi simplu era. Şi când n-a mai fost... soarta. Viaţa a mers mai departe, pământul nu s-a oprit din a se învârti, pe bune că n-a fost nici măcar eclipsă. Da’ a fost bine...

Ei, nu, că vezi tu, că cică eu am un neuron lipsă, pentru că am un dinte împotriva virginelor. Şi nu a tuturor, ci doar a ălora de fac hau-hau pe chestia asta. De mai au puţin şi dau şi anunţ în ziar pentru că, vezi tu, au o vârstă, şi tot aşa sunt. Că se păstrează pentru cineva special. Că va fi un moment unic. Să mori tu? Da, e unic; da’ e exact ca faza aia: o dată-n viaţă faci 18 ani. Ar fi ciudat să nu fie unic. Bizar chiar. Şi oricum, după momentul ăla, o să faci atâta sex încât n-o să ţi se rupă numai himenul. Dacă voiai neapărat să fii pură şi castă, erai mai atentă şi nu-ţi mai pierdeai cea virginitate. Niciodată. Părerea mea.

Se păstrează pentru cineva special; ok, înţeleg. Nu, nu înţeleg, da’ pot să pretind doar de dragul continuării. Deci, cineva special. Şi apare cineva-ul, şi-i fură virginitatea, şi ghici ce! Nu, nu i-a furat-o, i-a dat-o ea de bună voie şi nesilită de nimeni, da’ în caz de ceva, ORICE, îi va scoate ochii toată viaţa că i-a dăruit bunul ei cel mai de preţ şi dup-aia a fost batjocorită-n mod barbar, pentru c-a fost părăsită; sau pentru că nu e întreţinută în condiţiile pe care şi le imagina; sau pentru că nu se mai poartă la fel de tandru ca prima dată; sau, sau, sau...

Păi, stai aşa. Ăsta era bunul tău cel mai de preţ? Pentru o nenorocită de membrană faci atâta scandal? Înţeleg să te isterizezi dacă-i făceai persoanei speciale şi act de proprietate pe apartament, maşină, şi ideile tale geniale de pe următorii 20 de ani. Da’ aşa? Deci tot ce te caracterizează, ceea ce eşti sau vei fi vreodată se limitează la o membrană? Eşti mai jos decât o meduză, pe bune. Ca să citez pe cineva, dacă-ţi bagi un deget în fund şi te ţii de nas, în mod clar o să faci explozie...

Continuăm cu un nume care m-a amuzat mereu: cum o fi să fii virgină şi să te cheme Virginica? Până la măreţul moment e ok. Da’ dup-aia cum îţi spui? NumaiVirginica? DezVirginica? NonVirginica? Da, ştiu, nu e vina ta că te-ai procopsit cu numele ăsta, da’ e vina ta că în momentul în care ai făcut 18 ani n-ai dat fuga la poliţie, să ţi-l schimbi. Fail.

Şi, ca să revin, nu, nu înţeleg. Bun, am notat, strămoşii noştri considerau că e nasol să nu te căsătoreşti cu o virgină. Nu pricep de ce, pentru că nu e virgină decât o dată, şi nici nu ştie prea multe, ba chiar e sfioasă, şi tre’ să-i aduci flori şi ciocolată, şi e mai multă bătaie de cap, dar, nah, cine sunt eu să mă pun între om şi gusturile lui? Da’ acu’? Virginitatea e so last year. Sincer. Pentru că există unii – nu mulţi, da’ sperăm să ne înmulţim – care spunem că nu, nu contează. Nici faptul că ai aşteptat – mult prea mult, dacă mă întrebi pe mine -, nici că ai încă o parte pe care-ţi place s-o numeşti "intactă". Câteva secunde şi-a dispărut; ce poate fi atât de magnific încât pentru alea câteva secunde să te consideri Maica Tereza? Măcar ea a fost hotărâtă până la capăt....

Întrebarea finală: dacă nu suferi când ţi se extirpă apendicu’(să înţelegem că e vorba de o procedură care implică anestezie, bisturiu şi cel puţin două cadre medicale - deci doi indivizi -, o spitalizare, un moment incomod şi total neplăcut pe care îl reţii şi nu depinde de tine, dar e vital, şi se mai lasă şi cu cicatrice) de ce naiba suferi atât pentru himenul ăla?

Nu, evident nu spun acum "femei din toate ţările, dezvirginaţi-vă!" Departe de mine gândul. Spun doar că mă depăşeşte tot tam-tam-ul care se face pe marginea unei chestii de-a dreptul banale. Şi mă stresează virginele care se dau mari cu o chestie pe care nu, n-au realizat-o ele, aşa s-a întâmplat să se nască. Ca şi cum eu m-aş lăuda că sunt blondă. Nu, nu e meritul meu. E doar consecinţa logică a faptului că mama s-a întâlnit cu tata. Meritul meu e că m-am vopsit brunetă. Faceţi deducţiile necesare.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Mi-e silă - p. 3

Nu-mi plac foştii alcoolici care încearcă să convingă pe oricine le iese în cale că o bere - indiferent de periodicitatea cu care o consumi - îţi face rău. Mă calcă pe ficaţi foştii fumători care vor cu orice preţ să te laşi şi tu de fumat. Te-ai lăsat. Bravo ţie. Ai înţeles finalmente că nu făceai decât să te distrugi, şi-ai renunţat să-ţi îneci amarul în băutură. Felicitări. Pe bune că mă bucur pentru tine, dar nu te lega de berea mea. Dacă voi ajunge la marginea alcoolismului, probabil că voi căuta ajutor. Dacă voi fi atât de inconştientă încât să mă arunc într-o prăpastie plină cu băuturi alcoolice, capul meu de pereţi. Înseamnă că sunt atât de fraieră, încât merit să mor. Da' deocamdată lasă-mă să mă bucur de o bere când şi când. Te admir pentru că ai avut tăria de a renunţa la ţigări. Da' asta nu înseamnă că sunt şi eu la fel de puternică, sau că vreau să mă las de fumat. Nu, nu ştiu dacă mi-ar fi uşor să renunţ la ele, dar pentru moment chiar nu vreau. Din nou, capul meu de pereţi.

Da' nu, că vezi tu, că cei care s-au lăsat de ceva nociv, simt impulsul ăsta de nestăvilit, de a te trage după ei. Să guşti şi tu din binele lor. Şi se prezintă aşa, sub formă de salvatori ai lumii şi al sufletului tău nenorocit, încercând să răsfrângă şi asupra ta minunea de a nu mai face o anumită chestie; oricare. E exact ca ăia de se căsătoresc, şi dup-aia nu mai văd decât nunţi în jur, inclusiv pe a ta. Sau cei care, la un moment dat, devin părinţi, şi au impresia că bucuria lor e în mod clar molipsitoare; dacă ei sunt fericiţi părinţi, clar şi tu tre' să faci un copil, pentru că altfel nu poţi fi împlinită.

Sincer, înţeleg că e posibil ca toate astea să fie pornite chiar din inimă, şi să aibă cele mai pure şi mai caste intenţii, da' eu nu pot uita că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii şi că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Pe probate.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mai tare decât persoanele care au făcut odată, demult, ceva, şi-acu' au renunţat la ceva-ul cu pricina, şi-ncearcă să te convertească prin exemplul personal şi pe tine, mă stresează altele. Care altele? Imediat. Alea de au făcut ceva - orice - şi acu' îl critică. Da' ştii cum? De parcă ar fi Martin Luther King vorbind împortiva discriminării; de parcă ar fi Hitler vorbind împotriva evreilor; de parcă ar fi Papa vorbind împotriva diavolului. Adică aşa, cu patos şi pasiune, uitând să specifice că da, au făcut acelaşi lucru, da, s-au zbătut în aceeaşi mocirlă, da, şi eu ştiu, şi tu ştii, şi toată lumea ştie. Da' nu, el doar condamnă. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase - ăsta era clişeul zilei.

El, preadreptul, preacorectul, preacinstitul, n-a făcut niciodată chestia împotriva căreia militează cu atâta tărie. În nici un caz. Cine, el? Imposibil. Niciodată nu te-a vorbit pe la spate pentru a te saluta mai apoi c-un zâmbet mieros pe buze; nici n-a ieşit cu tine doar pentru că avea ceva de câştigat din faza asta; nici n-a venit dup-aia să-ţi dea zahăr; nici n-a plecat capul pentru că pe ăla nu-l taie nici o sabie; nici n-a zis că-i place ceva doar pentru că-ţi place ţie; nici, nici, nici. Nimic din toate astea, şi multe altele. Deci nu; în nici un caz n-a fost el ăla, şi chiar dacă îi arăţi negru pe alb că da, tot "nu" o să zică. Aşa că are tot dreptul din lume să critice. Pentru că nu, repet, n-a făcut aia niciodată, dar nu-i mai place, aşa că o înfierează.

Mi-e silă. Pentru că măcar foştii alcoolici, chiar dacă-ţi bagă pe gât filozofia nou descoperită, or să recunoască mereu că au fost acolo. Been there, done that. "Am văzut pe propria piele că nu e bine şi da, metoda prin care încerc să te salvez e al naibii de enervantă, da' măcar e sinceră." Sinceră în ideea în care nu se dau drept sfinţi care n-au făcut nimic rău, vor doar să te protejeze, ci spun drept că au fost acolo, a fost nasol, ba chiar crunt, şi dacă pot să te scutească de latura aceea, îşi vor da tot interesul s-o facă.

Mi-e silă de oamenii cu două, ba chiar trei feţe. Care fac ceva, şi dup-aia uită subit că da, au făcut-o; care se dau drept imaculaţi, când ştiu că-s la fel de mânjiţi ca şi tine. De ăia care una spun, şi alta gândesc. De cei care zâmbesc fals. De cei care te ţin de mână cu stânga, în timp ce cu dreapta exersează lovitura de pumnal. De cei care se cred pâinea divină, şi-ţi scot ochii cu asta. De cei care te mint pe faţă şi te iau drept prost pentru că, de, ar trebui să crezi ceea ce spun. De tot grupul lor strâmt în care, pentru a intra, trebuie doar să te cobori la nivelul acela, şi să poţi să negi ceea ce eşti, sau ai fost. Şi da, mi-e silă, şi nu, nu voi sta niciodată în banca aceea. Pentru că mi-ar fi ruşine cu mine.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 15 aprilie 2011

Femeia bionică

Ştiu şi recunosc că tehnologia e bună. Aşa, în general. Da, pot sta mult timp în faţa unei vitrine pline cu gadget-uri, chestii, nebunii; cu ochii mari şi zglobii, bibilindu-le cu atenţie, verificând şi butonaşe, şi căpăcele şi tot ce mai au în dotare nebuniile cu pricina. Mă fascina Star Trek când eram mică, pentru că aveau tot felul de drăcii care puteau face tot felul de scheme se stătea Camelia în coadă; şi le voiam pe toate. Mă rog, aţi prins ideea, eu şi revoluţia tehnologică ne înţelegem de minune şi ne iubim teribil.

În ordinea asta de idei, povesteam acu' ceva timp în urmă despre instrumentele de tortură feminine. Şi ele erau strâns legate de evoluţie tehnologiei, şi da, clar devin mai performante, mai calculate, mai ciudate pe zi ce trece. Dar nu despre ele în mod special va fi vorba azi. Azi zic aşa:

De mic înveţi să te speli pe dinţi. Am prins inclusiv reclamele alea care te învăţau cum anume să periezi fiecare dinte-n parte, cu mişcări sus-jos, nu foarte apăsat, da' nici prea lejer, astfel încât dintele să iasă de sub periuţă sănătos şi strălucitor. Ba chiar şi pliante, ghiduri întregi, poze şi diafilme cu dinţi vs periuţă. Ei, nu, că vezi tu, că mişcarea cu care te speli pe dinţi a devenit obositoare şi, probabil, arzi prea multe calorii, ba chiar poţi face şi febră musculară dacă abuzezi, aşa încât noul trend e să anunţi cu voce tare că ţi-ai luat periuţă de dinţi electrică. Şi apeşi pe buton, şi te spală ea excepţional şi megaşmecher, tu nu trebuind decât s-o mişti aşa, puţin, cât s-o muţi de pe un dinte pe altul.

Ei, să mori tu! Da' ce-ţi pică tresele dacă faci măcar efortul ăsta minim? Aha, s-ar putea să slăbeşti prea mult dacă piezi 11 calorii la 5 minute de folosit periuţa tradiţională. Ba chiar s-ar putea să nu-ţi mai poţi folosi mâna pnetru că febra musculară e, vai, îngrozitoare! Măăă leeeşi?

Dar periuţa electrică e doar începutul.

Femeile folosesc mascara. Unele mai mult, altele mai puţin, altele deloc. Dar, pentru cele care folosesc, există aşa, o diversitate de tipuri: cele care lungesc genele, altele de le curbează, unele le dau volum, altele le separă şi, mega mascara, cel care le face pe toate. Şi-şi făceau femeile genele, şi foloseau periuţa aia din dotare, şi efectuau mişcarea specifică până când, într-un moment de calmitate totală, una dintre ele a avut o revelaţie: ce-ar fi să...? Deodată o lumină albă a învăluit-o, îngerii au început să cânte din harpe, pe norişorii lor pufoşi, şi aşa s-a născut... TADAAAAM!!! mascara cu vibraţii!

Sprânceana mi se ridică. "Vibraţiile acţionează precum mâna unui make-up artist, care se pricepe să definească perfect şi să ofere volum genelor" - citat din biblia produselor cosmetice. Adică, nu mai contează calitatea, contează clar modul de aplicare; şi dacă nu eşti make-up artist, n-ai nici o şansă să te rimelezi cum trebuie, şi mâna ta, cu care te-ai machiat ani de zile, n-a învăţat nimic în acest răstimp, deci doar vibraţiile te mai pot salva. Aha. Şi eu sunt Dalai Lama şi militez pentru pacea mondială...

Tot la categoria gene a mai apărut ceva: dacă până acum instrumentul de tortură - da, cleştele de întors gene - era acţionat manual, mai nou şi el e pe baterii, şi ţi le curbează într-un mod magnific, impecabil şi sublim. Genele n-au fost niciodată atât de curbate; perfecţiunea e la doar un click depărtare. Haai, măăă... Asta deja e de-a dreptul peste stângul. Deja e bizar să-ţi întorci genele în mod electric, tehnologic şi star trekian. Dar nah, asta-s eu.

Aventura continuă pentru că, ghici ce, nici datul cu cremă nu mai e ce-a fost odată. Înainte luai crema direct din cutie, cu degetul, şi te cremuiai liniştită. Cu mişcări nu ştiu de care, cât să intre cum trebuie în piele, îţi lua un maximum de 5 minute, alea-alea. Dar asta e atât de so last year! Pentru că a apărut o şmecherie nouă, deocamdată doar pentru zona ochilor: megadispozitivul care te dă cu cremă, în timp ce-ţi face şi masaj. Pe bază de vibraţii, bineînţeles. Şi nu trebuie decât să-l porneşti şi să-l ţii relaxată, pentru că face el restul. Straight face.

Da' când te spălai pe faţă cu propriile tale mânuţe, mai ştii? Duse sunt şi vremurile alea, pentru că a apărut aparatul care îţi curăţă singur tenul. Şi tot aşa, îl ţii, el vibrează şi curăţă în profunzime, şi tu poţi zâmbi relaxată în oglindă, minunându-te de eficacitatea lui, fără să trebuiască să te chinui să te speli singură.

Deja nu mi se mai pare răsfăţ, mi se pare alintat de-a dreptul. Da, ştiu, femeile sunt alintate; da' cât de alintate de nici măcar chestia aia care se presupune că o fac din plăcere - machiat/demachiat - n-o mai fac singure? Sau cât de alintate le cred alţii, de scot pe bandă rulantă vibraţii care să înlocuiască şi partea aia minimă de "efort"?

Înţeleg eu că tehnologia ar trebui să-ţi facă viaţa mai uşoară, da' în curând o să apară pensula care te dă singură cu ojă, fardul care-ţi porţionează perfect cantitatea ideală, forfecuţul care-ţi taie singur unghiile. Şi dacă tot am avansat atât de mult, hai să facem şi femeia pe baterii, pentru că, de, modelul actual e deja învechit, şi dacă mai şi vibrează, deja are puncte-n plus. Să-nlocuim femeia cu nervi, şi pms, şi toane cu una perfectă, care nu face nici nazuri şi nici nu are reacţii imprevizibile, pentru că, nah, e mai uşor de folosit.

Da' bat la pariu că, după un timp, o să-ţi fie dor să-i vezi zâmbetul sincer şi reacţiile spontane; ba o să-ţi fie dor şi de fiecare imperfecţiune pe care ar putea-o avea, şi de momentul în care-ţi arunca farfuria în cap, şi de cuvintele pe care le spunea, o mie pe minut... Pentru că bateriile, oricât de perfecte ar fi, nu pot înlocui atingerea umană.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

joi, 14 aprilie 2011

Curăţenie generală

Am auzit că ar exista unele persoane care fac curat cu precizia ceasului; adică, au făcut sâmbăta trecută la ora 10 dimineaţa, sâmbăta asta la aceeaşi oră evident că tot program de curăţenie au. Am auzit, da' nu pot băga mâna-n foc pentru existenţa lor. Am mai auzit şi de alea de fac curat în fiecare zi sau, cel mult, o dată la două zile; şi nu doar şters de praf, ci cu tot tacâmul. Mituri, aş fi tentată să spun, dacă n-aş şti că oamenii au fixuri, unele mai mari ca altele.

Eu, una, fac curat când mă pocneşte inspiraţia. Recunosc cinstit, cele mai prolifice momente pentru o acţiune de gen erau când trebuia să învăţ pentru vreun examen. Şi-aveam atâta chef şi-atâta tragere de inimă, încât nu mă puteam apuca de "studiat" decât dacă nu mai era urmă de scamă şi fiecare chestie era aşezată la dungă. De-abia atunci puteam respira fonologie, şi morfologie, şi lexicologie, şi toate "-ologiile" posibile. Acu', nemaiavând examene, curat înseamnă când vrea muşchiu' meu. Da' pe bune că se lasă cu din alea, gen lustruit şi mobila, rearanjat cărţi, eventual mutat şifonier; nu de fiecare dată, pentru că nu mă ţine fizicul, dar cam pe acolo.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, n-o să pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap care-i treaba cu "curăţenia de Paşte". Îl ştiţi pe ăla de se scarpină nedumerit în cap de pe mess? Ei, cam aşa fac şi eu. Urmat de-un straight face. Adică, să ne înţelegem: există câteva momente de cotitură în anul fiecărei autointitulate "gospodine": curăţenia de Paşte, curăţenia de Crăciun şi, strecurate printre ele, mai mici, dar la fel de importante, alea de sfânta Marie, sfântul Ion şi încă vreo câţiva sfinţişori.

Dar cum se apropie Paştele, evident că asta mi-a sărit în ochi. Adică, unde scrie că de Paşte trebuie să-ntorci casa cu susul în jos, să ajungi cu aspiratorul prin zone neatinse de la Crăciun, să freci cu pasiune geamurile, să lustruieşti podelele de parcă ai avea intenţia să-ţi deschizi patinoar, să-nlocuieşti perdele, covoare, ba chiar şi saltele, depinde de mărimea bugetului din dotare? Unde-s literele alea de foc care te anunţă că da, acum e momentul să te poţi oglindi în parchet, că totul, da' absolut TOTUL trebuie să miroasă a detergent, balsam, Cif şi Domestos? Care a fost ăl de-a decretat că în mod clar înaintea Paştelui e musai să dai cu var şi să refaci tencuiala pe casă? Vreau să văd, şi dacă-mi arată cineva, mănânc pagina cu tot cu carte.

A nu fi înţeleasă greşit: n-am nimic cu curăţenia. E bine să fie; dacă îi apucă pe alţii zelul, şi pot profita de pe urma lui, cu atât mai bine; da' de ce musai înainte de Paşte? Adică, dacă mă pocneşte pe mine să fac curat în mijlocul lu' februarie, toată lumea se uită la mine ca la maşini străine; îşi dau coate, ba chiar fac şi semnul ăla specific, cu semnificaţia precisă "las-o, săraca, e dusă". Da' că-i apucă pe toţi la unison nu se miră nimeni...

Ei, şi-n ordinea asta de idei, tot ce aud în jur e legat de măreaţa acţiune. Asezonat, evident, cu meniul de Paşte, da' aia deja intră într-o cu totul altă categorie. Şi-şi împărtăşesc secrete, fac schimb de produse de lustruit, ba chiar ar fi în stare să se mobilizeze şi să facă cu schimbul curat, fiecare în casa altuia. Se lasă cu din alea: fată, ce febră musculară am de la frecat covorul. Mie-mi spui? Eu am lustruit tacâmurile de argint de la bunica, şi mă omoară mâinile. Ei, lasă tu, că eu mi-am stricat manichiura de la clor. Nu te mai plânge, fată, eu am pus ventilator să se usuce varul; cu vremea asta nici curat ca lumea nu mai poţi face...

Mă rog, aţi prins ideea. Da' partea nasoală e aşa: nu eşti ok dacă NU faci curăţenie de Paşte. Adică, dacă ai apucat să dai cu var acu' o lună, e musai să mai dai o dată, sau să anunţi pe toată lumea că nu, nu mai văruieşti înainte de respectiva sărbătoare, pentru că de-abia ai făcut-o. Şi tot vei primi un ochi critic. Ai dat cu aspiratorul marţi, după florii? Şi ce? Te doare mâna să mai dai o dată şi joi? Că vineri nu se poate, că te trăsneşte mânia divină. De-abia ai adus covoru' de la curăţătorie, acu' două săptămâni? Şi? Mai du-l o dată, da' cât mai aproape de Vinerea mare, că altfel poţi fi bănuit de conspiraţie împotriva sfintei sărbători.

Reversul medaliei e ăla: nu schimb cearşafurile săptămâna asta, ci cealaltă, să fie curat de Paşte. Şi, dintr-o dată, sprânceana mi se ridică: adică, tu n-ai de gând să faci curat azzi, când e nevoie, mai aştepţi o săptămână pentru că, de, de-abia atunci se pune drept curăţenie de Paşte? Asta-i de-a dreptul peste stângul. Frate, nu şterg praful după calendar; îl şterg când e nevoie. Şi nici o sărbătoare din lume n-o să-mi spună mie că îl aştept să ajungă de două degete, pentru a nu-l şterge de două ori. Asta nici măcar ciudat nu mai e; e bizarerie curată...

Aşa că am în plan o redecorare în ziua de Florii şi-un dat cu aspiratorul direct în vinerea Paştelui. Şi pe bune că toate paharele mele de cristal or să strălucească cel mai tare, perdeaua mea o să fie "cea mai" imaculată, covorul meu cel mai lipsit de scame şi, ca să fiu rebelă total, poate că voi apreta şi cearşaful, ca să stea scorţos şi nemişcat de Înviere. Am zis!

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

miercuri, 13 aprilie 2011

The sound of silence

Nu sunt un fan al zgomotelor. Dacă vrei să mă tracasezi, aruncă-mă într-o mulţime de inşi care ţipă, îşi dau cu tamburinele în cap şi imită strigătele de luptă ale pieilor roşii. Aha. Sau înghesuie-mă pe-un stadion, la ăl mai important meci al campionatului mondial. Sau, sau, mai realist, leagă-mă de catedră, într-o clasă plină de plozi de aproape 7 ani, lăsaţi dezlegaţi şi needucaţi încă în vorbitul doar dacă ridică două degete. Daps, asta clar m-ar perturba atât de total încât, o dată eliberată, mi-aş lipi cu superglue căştile de urechi şi nu le-aş mai părăsi în vecii vecilor. Pe bune.

Pe de altă parte, nu sunt nici un fan al tăcerii. Dacă vrei să mă torturezi, dă-mi linişte deplină. Din aia de auzi musca alergând dintr-o parte în cealaltă a camerei, de observ că a picat acul pe covor, mă rog, aţi prins ideea. Bine, nu ştiu de ce mereu trebuie să fie vorba de un ac; eu, una, nu stau cu acele după mine. Ba chiar nu văd un ac decât atunci când mai vreau un pierce. Altminteri, relaţia mea cu acele e destul de limitată. Şi, dacă tot am ajuns aici, nici muşte nu prea cunosc; mai degrabă ţânţari. Da' dacă asta e definiţia recunoscută a liniştii, cine sunt eu s-o demontez?

Deci nici liniştea totală nu mă satisface. Cu alte cuvinte, îmi vine să sar pe pereţi, să iau eu tamburina şi să o lovesc sistematic - nu, nu de capul din dotare - de cel mai apropiat obiect, ba chiar să vorbesc singură pentru a sparge atmosfera de înmormântare. Liniştea totală e plictisitoare de-a dreptul. Ăsta e unul dintre motivele pentru care, dacă n-am cu cine schimba păreri, am mereu muzica pornită; să se audă ceva, orice. Şi da, dacă ar fi să aleg între zgomot demenţial şi tăcere totală, aleg fără să stau pe gânduri zgomotul. Ciudat, da; bizar, poate; dar, nah, asta e.

Bun, şi-n ordinea asta de idei, spun aşa:
Totul începe la şcoală. Direct din clasa I, când înveţi că tre' să stai frumos în bancă, să vorbeşti doar întrebat şi să ţii mâinile la spate. Se continuă cu restul treptelor şcolare, liceu inclusiv, când deja să vorbeşi neîntrebat devine o artă. La facultă, când crezi că ai scăpat, ghici ce! În nici un caz nu. Şi când răsufli uşurat că nu mai sunt profesori, şi nu trebuie să ceri voie să spui un banc, şi că poţi vorbi fără să-ţi faci programare, şi te gândeşti că ţi-a pus divinitatea mâna în cap şi te-a blagoslovit cu liber la cuvinte, mai gândeşte-te o dată. Pentru că nu, nici măcar acum n-ai scăpat de. Încă mai există, nu şi-au dat duhul pe drum, nu s-au schimbat, nici măcar n-au devenit mai toleranţi, ba chiar şi-au perfecţionat tactica şi stilul.

Cine? Păi cum cine? Grupul ŞŞŞŞTTTT! E imposibil să nu fi cunoscut măcar un membru al respectivului club. Ei sunt cei care se cred legea şi ordinea. Păstrătorii tăcerii. Mâna disciplinei. Biciul lui Dumnezeu. Cavalerii Sfintei Linişti. Moartea hai-ului şi hăhăielii. Ei sunt cei care stau mereu în prima bancă. Dacă nu prind prima bancă liberă, sau au fost mutaţi pentru că s-au reorganizat grupurile şi Cavalerii Ultimei Bănci au fost pedepsiţi să stea în faţă, se vor da de trei ori peste cap, vor face pe dracu'n patru şi vor găsi o modalitate de a sta măcar în banca a doua. Ei sunt cei care sunt cei mai cuminţi, cei mai disciplinaţi, pe ei n-o să-i vezi niciodată alergând, ci doar mergând lent, cu o figură de sfânta măicuţă a sfintei mânăstiri, cu mâinile împreunate în poziţie de rugăciune sau braţ la braţ cu un alt specimen aidoma lor. Ei sunt mimozele. Ei sunt ăia care nu ridică tonul decât dacă vor SĂ FIE LINIŞTE! Ei sunt cei pe care-i bănuieşti că au aderat la o sectă oareşcare doar pentru că au drept zeu suprem pe Harpocrate. Tot pe ei îi bănuieşti de sacrificii umane, dar nu oricum, ci cu victimele deposedate de limbă, pentru a le putea tortura da, în linişte.

Ei, şi de fiecare dată când zgomotul devine mai puternic decât bâzâitul muştei, recurg la metoda imbatabilă, arma supremă, trucul infailibil: ŞŞŞŞTTTT! Aşa se încearcă restabilirea ordinii. Dacă primul ŞŞŞŞTTTT nu merge, se repetă; puţin mai tare, mai apăsat. Dacă nici aşa nu merge, se va trece la repetiţie; şi din ce în ce mai nervos, eventual urmat de-un NŢNŢNŢ, cu ochii daţi peste cap, cu o privire fioroasă şi puţin ameninţătoare. Din ce în ce mai ameninţătoare pe măsură ce ŞŞŞŞTTTT-ul nu dă rezultatul scontat, şi zgomotul nu încetează.

ŞŞŞŞTTTT-ul mă calcă pe ficaţi. Da' nu călcat din ăla, finuţ, cât să-i simt prezenţa. Nuuu, ăsta e călcat din ăla cu bocancul, de zici că mai ai puţin şi săracul ficat va exploda în mii şi milioane de bucăţele. Pentru că:
- cine a murit şi te-a lăsat în loc Mare Preot al Tăcerii? N-am auzit pe nicăieri şi sincer acu', nici măcar n-ai inel care să dovedească statutul pe care ţi-l arogi. Papa măcar are inel şmecher, care strigă: eu sunt acela! Da' tu? N-ai decât un amărât de zgomot pe care până şi papagalul meu ar învăţa să-l imite în maxim două săptămâni. Şi vorbesc despre papagalii ăia mici, Perouche, nu despre ăi de ştiu să şi răspundă la întrebări.
- de obicei e vorba de una - maxim două - persoane ŞŞŞŞTTTT. Adică una singură se simte deranjată de zgomot şi panaramă. Şi pentru aia unicat - care, repet, nici măcar n-a fost unsă în mod oficial - toată lumea tre' să tacă mâlc. Să-şi înghită cuvintele, să vorbească în şoaptă până ajung să sune de parcă ar avea laringită în formă avansată, să uite cum le sună vocile. Păi asta-i drept? Dacă tot ai probleme cu zgomotul, există, frate, nişte invenţii uluitoare care se cheamă dopuri de urechi. Foloseşte-le sănătos!
- se întâmpla mai ales în şcoală: şi vorbea profu' acolo, şi toată lumea făcea debandadă, şi profu' nu se supăra, că era băiat de treabă, şi ştia cum e să vrei să faci caterincă, ba chiar se băga şi el în vorbă, şi era da, hărmălaie, da' nu din aia deranjantă, ci d'aia de plozi energici, care vor să se exprime. Ei, şi subliniez, profu' nu se trezea să zică: linişte! Da' se trezea persona ŞŞŞŞTTTT. Sânge pe pereţi! Pe bune că mi se trezeau impulsurile violente, şi-o vedeam torturată în cele mai barbare moduri cu putinţă. Da, implică şi rotule, şi ace de undiţă...
- vorba cuiva mai înţelept: linişte totală o să am o veşnicie, dacă nu există nici raiul meu, nici ăla promovat de religie, nici câmpia veşnicelor vânători; o să mă "bucur" de ea la vremea ei; până atunci, de ce să mă torturez?
- eu înţeleg că umeori chiar te poate deranja zgomotul; da' uneori, frate, nu tot timpul. Pentru că dacă te deranjează tot timpul, apăi problema e la tine. Bea un ceai, calmează-te, ia-ţi o vacanţă, relaxează-te, spumant de baie, beţişoare parfumate, yoga, repaos total. Pe bune, nu te văd cu ochi buni dacă ai nervii întinşi la maxim...

Şi mă opresc aici. Nu de alta, da' am chef de panaramă şi zic: să fie liber la strigăte! Să imităm maimuţele urlătoare şi să fie debandadă. Să se spargă geamurile din cauză de decibeli! Să fie zgomot şi zgomot să rămână!

Pân' la următoarele ţipete, la bună vedere!

marți, 12 aprilie 2011

Băgarea în seamă - p. 2

Şi stăteam eu liniştită zilele trecute, făcând ce făceam eu acolo - chiar nu mai contează... Să zicem că trăgeam mâţa de coadă - la propriu - pentru că are un stil masochist de a vrea atenţie, şi eu nu pot s-o refuz, orice mi-ar cere. Deci, stăteam liniştită. Liniştea mea fu rapid perturbată de un semn de viaţă. Nu, n-a aterizat nici un OZN în curtea proprie şi personală, nu s-a hotărât pisica să dea naştere unor micuţi - nici n-ar avea cum, dar... ipotetic vorbind -, nimic de genul ăsta. Doar că primesc o invitaţie la o cafea.

Şi ce-i rău într-o cafea? aţi fi tentaţi să spuneţi. Păi, teoretic, nimic rău. N-am interdicţie la cafea, ba chiar bag în mine mai multă cofeină decât permite legea, o ador, ziua nu e zi fără stacana de dimineaţă, pot să mă înscriu lejer în clubul băutorilor ahtiaţi de cafea. Dar - şi aici vine DAR-ul - depinde şi de cine-mi face invitaţia la cafea. Să ne aducem aminte că nu multe sunt persoanele care-mi plac; şi mai puţine cele cu care chiar aş ieşi la o şuetă.

Ei, şi invitaţia venea de la o persoană cu care n-am mai vorbit de secole, şi cu care nu am rupt-o tocmai în termeni amicali şi cordiabili. Nu, n-a fost vorba de vaze aruncate şi sânge pe pereţi - cu toate că s-ar fi putut lăsa şi cu d'astea; a fost mai degrabă ceva de genul "hai s-o lăsăm aşa; dar de azi înainte nu ne mai cunoaştem". Acestea fiind zise, eu cred că am fost destul de clară. Şi da, a trecut mult timp de atunci; da' ce te face să crezi că mi-am schimbat între timp părerea? Te-am căutat? Nu. Mi-am exprimat regretul pentru toate chestiile subliniate atunci? Nu. S-a rupt catapetazma bisericii şi, în locul rămas gol a apărut scris cu litere de foc "gata, Camelia vrea să te vadă?" Mă-ndoiesc sincer. Deci, de ce? De unde până unde? Cum şi în ce fel?

Ştiu eu că timpul vindecă şi că unii uită de ce au pus punct. Da' dacă m-ai adus în stilul în care să-ţi spun "nu te mai cunosc", apăi, frate, aşa e. Înseamnă că ceva, acolo, a fost atât de nasol încât chiar nu mai vreau să mai am tangenţe cu tine. Merg pe principiul "iert, dar nu uit". Adică, te-am iertat de atunci, da' asta nu înseamnă că şterg frumuşel cu buretele, şi-o putem lua de la capăt, să ne ţinem veseli de mânuţe şi să fim prieteni din nou. Nu însemni atât de mult pentru mine. Şi dacă ai crezut vreodată că da, atunci cu regret te anunţ că te-nşeli amarnic.

Pot înţelege până într-un anumit punct că nu m-ai mai văzut de mult, şi ţi s-a făcut un dor teribil şi iremediabil de mine, şi te gândeşti să mă cauţi. Asta în cazul în care am frecventat aceleaşi cercuri, şi-am întrerupt legătura fără să ştim prea bine de ce; pur şi simplu. Să zicem că-nţeleg, în măsura în care nu intri din nou în cercul meu cu bocancii, ci te strecori treptat, cu bun simţ şi cu măsură. Da' în cazul de faţă, care parte din "nu te mai cunosc" n-ai priceput-o? Nu-mi aduc aminte să fi pus şi-un "pentru moment" lângă fraza principală. Nu ţin minte să fi spus că vorbim după ce ne mai maturizăm. Repet: nu cred că oamenii se schimbă; nu esenţial. Dovadă stă faptul că, după atâta timp, eu tot nu vreau să am de-a face cu tine, pentru că a fost ceva-ul ăla care m-a desprins total.

Şi, din nou: da, înţeleg că unele persoane au dorinţa aia nestăvilită de socializare în sânge. Că vor să fie prieteni cu toată lumea, că-i roade curiozitatea să vadă ce mai zici, ce-ai mai făcut, ce s-a mai schimbat, că pot trăi toată viaţa cu impresia că am glumit, că a fost doar o fază de moment, că totul se aplanează în timp. Da' nu vor prea mulţi să priceapă că da, oi fi făcând eu mişto de multe, da' când zic ceva, e bun zis. Nu încerca mi te strecori în viaţă, pentru că nu ţine. Şi da, poate că eşti mai om decât mine pentru că vrei să bem o cafea; da' poate că mie-mi place statutul meu inuman, care mă face să ridic sceptică din sprânceană şi să mă gândesc că toate steagurile albe din lume nu pot schimba faptul că nu, nu mai dau doi bani pe tine.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

luni, 11 aprilie 2011

Curs de banking

Primul meu salariu l-am primit în plic. Şi-a fost din ăla, şi cu mărunţei, şi cu niscaiva bancnote, da' ţin minte că mi-a plăcut teribil; adică, muncisem aproape o lună şi aveam finalmente plicul cu salariul meu propriu şi personal, pipăibil cu mâna. A fost unicul, pentru că următoarele deja au început să vină pe card. Îmi plac cardurile; poţi plăti direct cu ele, poţi să scoţi bani la orice oră din zi şi din noapte, maşini din alea de bagi cardul şi sare banul - denumite popular "bancomate" - peste tot.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, dau să mă apropii de bancomat ieri seară. În faţa mea, 3 persoane. Nu-i grav, mi-am zis încurajator; cât poate să le ia? Şi merge destul de rapid acţiunea bagă cardul-scoate banii cu prima persoană; taci că-i bine, deci în curând voi ajunge şi eu aproape de maşinăria minunată. A doua persoană la rând. Şi-observ că a treia e venită doar pentru companie, deci încă un inamic eliminat, şi deja mă pregăteam să-mi frec bucuroasă palmele, să sar în aer şi să-mi bat tălpile una de cealaltă à la Fred Astaire.

Daaaar... Cutare 1 se sprijină mai bine de bancomat şi, împreună cu Cutare 3 încep să o aştepte pe Cutare 2. Şi-aşteaptă, ba chiar încep să facă şi galerie, pentru că respectiva Cutare 2 pe bune că stătea în faţa bancomatului, cu cardul în mână, de parcă ar fi aşteptat să sară banul doar cu puterea minţii. Şi se îndură Cutare 1 să o ajute, în timp ce Cutare 3 e pe post de majoretă. Pe bune că am văzut multe, da' persoane - două la număr - care să stea să citească cu voce tare cum îţi poţi plăti facturile cu cardul, şi-apoi fiecare opţiune în parte - la fel, cu voce tare - n-am mai văzut... Le-au luat la rând... Şi nici măcar nu aveau un stil cursiv de a citi; imaginaţi-vă pe cineva de la clasa 1, care n-a învăţat la grădiniţă cum stă treaba cu literele, încercând să priceapă ce vrea să le comunice bancomatul. Inclusiv "da" şi "nu" au citit... Am simţit cum îmi cresc fire de păr albe, cum mi se întind neuronii, cum prind rădăcini la picioare. Şi cum era o consignaţie prin apropiere, am zis să pierd ceva timp holbându-mă artistic prin vitrine. Ştiu tot meniul oferit de consignaţia cu pricina, şi când m-am decis să mă întorc la bancomat, stupoare! Tot acolo erau! 15 minute pe ceas pentru a scoate nişte nenorociţi de bani. 15 minute care mi s-au părut o eternitate. Dar, finalmente au plecat, şi-ntr-un aproape minut am pus şi eu mâna pe bani.

Ce e în neregulă cu imaginea asta? Păi, să vedem:
În primul rând ar trebui să se facă nişte cursuri pentru persoanele care vor să-nveţe să folosească un card, înainte de a le lăsa să umble dezlegate prin societate. Nu de alta, da' există unii mai puţini calmi decât mine, cu veleităţi de criminali în serie, care ar putea să explodeze pentru că tu bâjbâi bancomatul, în timp ce el mai are 10 minute pentru a mai prinde nu'ş ce magazin deschis, sau pentru că-l aşteaptă taxi-ul.

În al doilea rând - şi aici ne îndepărtăm puţin de seara mea - sunt ăia de iau chitanţă după fiecare chestie. Interogare sold - chitanţă. Scos bani - chitanţă. Din nou, interogare sold, să vadă cu cât au mai rămas, cu toate că ar putea face o simplă scădere: chitanţa 1, minus chitanţa doi; da' nu, interogare din nou şi, din nou, chitanţă. Trei chitanţe luate degeaba, de parcă ar vrea să-ţi facă în ciudă, sau n-au ce face acasă, şi s-au gândit să piardă ceva timp cu bancomatul...

Şi, al treilea punct, şi cel mai stresant, ăia de au după ei câte 3 carduri, şi scot de pe fiecare în parte bani, şi la fiecare card mai iau şi câte trei chitanţe. Sânge pe pereţi! Adică, să ne înţelegem, mă duc să-i fac o vizită bancomatului; două persoane în faţa mea, aşa că aştept răbdătoare. Şi din alea două se transformă în 6, ba chiar 7, pentru că am avut "plăcerea" de a da şi peste câte 4 carduri de individ. Da' dacă erau 7 persoane în faţă, nu tot trebuia să aştepţi? o să ziceţi. Ei, bine, nu. Pentru că dacă ar fi fost 7 persoane, mi-aş fi mişcat oasele bătrâne direct spre un alt bancomat. Aşa, văd două, apăi mă aştept la 2 carduri. Să fie două persoane şi mai multe carduri mi se pare înşelăciune curată; a aşteptărilor mele, adică. Mă simt, păcălită, trasă pe sfoară, înjunghiată pe la spate, trădată, bătaia de joc a zeului suprem al bancomatelor şi al cardurilor.

Încă o chestie şi mă opresc: există şi ăia de folosesc cardul de ceva timp. Pe bune acu', am început să recunosc figuri la bancomat, deci nu-i ca şi cum ar pune pentru prima dată mâna pe el. Ei, şi după câteva luni, ghici ce! Se comportă la fel ca la început. Meticuloşi, citind atent fiecare cuvinţel, scărpinându-se netalentat în cap pentru că nu se pot hotărî cât să scoată, cu viteză de supermelc, obosit după o goană nebună cu o furnică; fraaate, mi se dezvoltă impulsuri violente. De ce nu vrei tu să-nveţi o dată pentru totdeauna că nu-ţi trebuie 5 facultăţi şi câteva doctorate ca să apeşi nişte butoane, şi că dacă vezi că celorlalţi din spatele tău începe să le crească barbă e semn rău? Păi, până şi bunică-mea, care se apropie lejer de 80, scoate banii aproape la fel de repede ca şi mine; restul lumii, care bibileşte butoanele, care le dezmiardă şi mai au puţin şi se apucă să lustruiască ecranul, nu se poate ridica la viteza unei băbuţe de 80? Mi-e răăău....

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 10 aprilie 2011

Ne place, da, ne place - p.56

Les anges sont las de nous veiller...



Enjoy!

Prin magazine - p. 2

Nu e nici un secret faptul că-mi place să colind prin magazine. De cele mai multe ori, n-am nici măcar un scop bine stabilit. Atât timp cât ştiu portofelul plin, colind. Că mi se pune pata pe ceva, orice, şi trebuie neapărat să-l iau sau că ajung ruptă de oboseală fără să fi găsit nimic, da' nimic-nimic, mă relaxează teribil să "testez piaţa". Şi, de cele mai multe ori, aterizez evident cu a ţâşpea mia bluză pentru că mi-a plăcut culoarea sau cu tot felul de dulci nimicuri care mă fac să zâmbesc. Mai grav e când chiar caut ceva anume şi nu găsesc nici cu ordinul procuraturii; atunci e jale. Sânge pe pereţi şi altceva nimic! Chiar şi atunci am soluţii de rezervă; slavă marelui Manitu că nu rămân în pană de idei.

Dar nu despre ceea ce cumpăr eu va fi vorba azi. Azi vom readuce în prim-plan o categorie aparte, şi anume vânzătoarele. Trecând peste faptul că, din câte ştiu eu, ar trebui să meargă şi ele pe principiul "clientul nostru, stăpânul nostru", iar ele se comportă de parcă ar fi Hilton-tatăl şi magazinaşul în care de-abia ai loc să te întorci - propriul lor Tiffany, se mai întâmplă aşa:

Din start să stabilim o chestie: n-am absolut nimic cu meseria de vânzătoare în sine; e o meserie ca oricare alta. Din punctul meu de vedere, poţi fi orice: dulgher, medic, băiatul care aduce pizza sau ăl mai mare avocat; atât timp cât faci ceva şi nu-mi inspiri replica "la muncă nu la întins mâna", e perfect. Atât timp cât produci, nu stai cu fundu' adânc înfipt în canapea plângându-ţi de milă că n-ai bani, şi că viaţa este grea, şi de vină-s toţi ceilalţi că nu-ţi mişti tu sus-numitul fund pentru a-ţi găsi un job; orişicare. Deci, vânzătoare e ok. Da' în momentul în care tu, vânzătoare fiind, ai pretenţii de profesordoctoracademician şi-mi spui că beţişoarele parfumate pe care le ţin în mână "miros a safir", e imposibil să nu mi se ridice sprânceana; rău de tot.

Pentru că vezi tu, unele auto-ridică acest job la rangul de artă. Şi ajung să te privească de sus, şi să inventeze calităţi pe care ar trebui să le deţii pentru a fi primită în preacinstita breaslă, în condiţiile în care, dacă le iei la bani mărunţi, habar n-au cine a fost Apollo ăla de dă numele magazinului pe care cu prea mult zel îl slujesc.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, păţesc frecvent o chestie. După cum am mai spus, nu plec cu ideea de a cumpăra ceva anume; mă uit. Dacă printre multitudinea de chestii ce-mi pică sub ochi găsesc ceva care să mă atragă, cumpăr; dacă nu, trec mai departe. Dar mă uit. După bluziţe, tricouri, curele, pantofi, parfumuri, orice. Şi cum mă uit eu atentă la orice, evident că privirea mi se duce instinctiv la cămăşi; şi nu orice fel de cămăşi ci - rumoare - bărbăteşti! Pentru că cele "de damă" nu mă prind, nu-mi plac, nu sunt eu. Da, am nevoie de un număr extra-mic, da, nu le caut decât pe cele unisex, da, trebuie să aibă "ceva" care să mă atragă, adică n-o să mă prinzi nici moartă într-o cămasă bărbătească simplă, eventual albă sau bej, insipidă, incoloră şi inodoră. Orice să aibă; culoare, imprimeu, mă rog, să iasă din anonimat.

Şi cum îmi plimb eu mâna printre cămăşi - BĂRBĂTEŞTI - e imposibil să nu aud vocea din spate:
- Acolo sunt produsele bărbăteşti; cele de damă sunt în partea astălaltă...
Evident separate, pe alte umeraşe, cu spaţiu despărţitor între sexe, le mai lipseşte pancartă care să ţipe "uite aici! aici sunt produsele DE DAMĂ!" Şi mai că o văd pe vânzătoare umflându-se, dublându-şi, ba chiar triplându-şi gabaritul, pentru că am călcat pe teritoriul interzis, am avut tupeul şi curajul de a nu mă uita la cămăşuţe luate pe talie şi cu floricele, ci la partea "inamică".

Hmm... pe bune acu', ştiu că m-am uitat eu lung săptămâna trecută la o foaie A4 plină de integrale şi ecuaţii cum n-a văzut ochiul meu în liceu; şi ştiu şi că, din punctul meu de vedere, în orice poziţie aş fi ţinut foaia, acelaşi lucru l-aş fi înţeles de acolo: NIMIC. Da' vânzătoarea n-are de unde şti figura mea puţin retardată când mă uitam la ele, şi pe bune că nu cred că m-a spus cineva prin tot oraşul. Şi-n plus, faptul că nu ştiu ce-i aia o integrală, nu înseamnă că nu pot face diferenţa între haine. Dacă mă uit la cămăşi bărbăteşti înseamnă una din două:
- ori mă uit pentru prietenul/soţul/bărbatul vieţii mele - variantă care pică din start pentru simplul motiv că "bărbatul vieţii mele" nu există şi sintagma care mi se potriveşte e "femeia vieţii mele" dar vânzătoarea n-are de unde şti chestia asta, deci s-ar putea opri lejer la prima variantă;
- ori mă uit pentru mine, pentru sufleţelul meu, pentru mania mea indescriptibilă pentru cămăşi; şi dacă asta e varianta corectă - şi cu lăbuţa pe inimă zic: "asta e", ce te bagi tu, dragă vânzătoare, în gusturile mele? Adică, eu nu ţi-aş zice niciodată că bluza pe care o porţi ar sta mai bine pe o sorcovă, nici că pantalonii trebuia să ţi-i cumperi cu măcar 3 numere mai mari pentru că, adevărat îţi spun ţie, îţi ies şuncile la vedere mai ceva decât le-ai scoate la vânzare, direct în galantar. Dar eu tac naibii din gură, şi-mi văd de-ale mele, pe când tu simţi nevoia să-mi zgârii timpanul cu observaţia ta pseudointeligentă.

Sincer, n-ar trebui să te bucuri că e posibil să-ţi "fac vânzare", fără să te doară în n-are importanţă pe ce dau eu banii? Dacă vreau să-mi iau cea mai nasoală chestie posibilă, n-ar trebui să dai din coadă pentru că da, era în magazinul pe care îl serveşti cu pasiune şi, dacă e în stoc, e evident că vrei să o vinzi? Nu ăsta e scopul? Ce contează ce, atât timp cât cumpăr? Da' nu, că vezi tu, că dacă nu-şi dă cu părerea, nu se simte mulţumită; şi ce nu realizează e că simplul fapt că deschide gura fără să îmi doresc asta, nu mă va face să cumpăr, ci să fug mâncând pământul, ba chiar să nu mai calc în vecii vecilor în magazinul ei. Dar, hei, asta-s eu; poate că altora le place să fie ţinuţi de mânuţă când cumpără ceva, şi bătuţi constant la cap de măria-sa, vânzătoarea...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Cruci pe drum

M-au intrigat mereu crucile de pe marginea drumului; unele dintre ele erau chiar şi-n mijlocul străzii, pe bucăţica aia de trotuar de desparte un sens de altul. Pe lângă gard, pe lângă stâlp, eventual cam ascunse printre tufişuri de-au crescut în timp; cruci de lemn sau de metal, cu numele ăluia de-a murit, cu candelă şi flori, mă rog, un mormânt în toată regula. Şi oi fi fost eu mică şi fraieră, da' mi se părea cam ciudat să-ţi îngropi mortu' în mijlocul oraşului sau pe marginea şoselei de leagă nu'ş ce sat de altul. Adică, locul morţilor era clar în cimitir sau, mai modern, în urna de ţi-o dădeau la crematoriu; în nici un caz aşa, pe unde apuci.

Şi erau spaţii mici, da' mici de tot, şi ar fi trebuit să-şi plieze mortu' ca să-ncapă acolo; din când în când mai apăreau flori noi, pentru că erau cruci pe lângă care treceam zilnic, şi le cunoşteam deja, şi aveam câte o poveste pentru fiecare din ele, şi oricum era extrem de bizar. Pân' şi-a făcut taică-miu milă şi pomană de mine şi mi-a explicat că nu, acolo nu e îngropat nimeni, e doar aşa, locul unde a murit cutare, de cele mai multe ori bulit de vreo maşină, şi-i pusă cruce doar spre aducere aminte. Mortu' în sine, stă liniştit în cimitir, lângă ceilalţi asemeni lui.

Numai că aşa a apărut o altă dilemă care, în timp, s-a dezvoltat, a prins rădăcini, a făcut şi frunze şi flori, aşa că azi mă întreb aşa: de ce ai vrea să-ţi aduci aminte de locul unde a murit cineva la care ţineai? Adică da, ai deja locul ăla de veci care-ţi aduce aminte că a murit; ştii şi peste zeci de ani că la curba cutare l-a lovit maşina; te rupe, te termină, te chinuie. Dar să marchezi locul mi se pare aşa, ca şi cum ai onora faptul că a murit. O palmă veşnică; şi-aşa îţi aminteşti când treci pe-acolo, de ce să arate ca şi cum celebrezi chestia asta?

Pe bune acu'... e creepy. Care trece pe acolo n-o să simtă durerea ta; o să vadă încă o cruce pe marginea drumului. N-o să stea să se gândească cum viteza, sau neatenţia, sau pur şi simplu întâmplarea a făcut ca cineva să moară, şi cel mai probabil n-o să facă decât să-ntoarcă privirea, să scuipe de trei ori în sân şi să-şi facă cruce, bătând mărunţel din buze un "doamne fereşte". Vrei compătimire? Vrei milă? Nimeni n-are nici de una nici de alta pentru amintirile tale. Şi crucea aia pusă ostentativ nu face decât să cerşească ceva ce nu vine de la sine.

Nu te văd ridicând monumente atunci când ţi se întâmplă orice altceva; nu văd nici un monument pentru că ai picat din nou bac-ul, că ai rămas fără de speranţă, că ţi s-a terminat doza de optimism sau pentru că te simţi gol pe dinăuntru. Pe nicăieri. Da' pentru morţi ridici două monumente; şi, de cele mai multe ori, nu treci mai mult de două ori pe an pe la mormântul ăluia. Că te doare, că ai uitat sau că, pur şi simplu n-ai chef. Cică din respect pentru morţi. Respect? Respect e atunci când îi cureţi mormântul in fiecare zi; când îi aprinzi în fiecare zi o lumânare; când îţi aduci aminte de el şi zâmbeşti pentru că aţi avut momente frumoase. Nu când pui o cruce la margine de drum şi-o laşi să prindă buruieni.

Asta e un fel de "mamă, ce sufăr; uitaţi-vă la mine". Şi, ca orice altă dovadă de gen, mă face să mă gândesc că nu faci anumite chestii decât de ochii lumii. Te doare? Te cred; da' te cred atunci când simt, nu când îmi desenezi cu pancarte faza cu pricina. Şi da, am ieşit din domeniul crucilor, şi-am ajuns la general. Pentru că o durere personală pe care o strigi în gura mare nu mi se pare altceva decât un joc; bine aranjat, cu reguli precise, dar joc. Şi orice joc pe care-l joci prea des îşi pierde farmecul. Părerea mea.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

vineri, 8 aprilie 2011

Top 10 priviri

Când eram mică, mi-ar fi plăcut să fiu băiat; adică, ei aveau voie să poarte mereu pantaloni, n-aveau oră de intrat în casă, nu trebuiau să aibă grijă să nu-şi murdărească şosetele albe pentru că nu purtau şosete albe, se căţărau cu o dexteritate uimitoare în copaci, săreau fără probleme de pe acoperişul centralei, alergau mai repede decât fetele, puteau să facă multe, multe chestii care, fată fiind, îţi erau ori interzise, ori imposibile. În timp, am ajuns la concluzia că nu e mare vrăjeală să fii băiat, şi a ajuns să-mi placă statutul meu. E bine să fiu în pielea mea.

Cu toate astea, există o serie de bărbaţi - da, am trecut de la băieţi la bărbaţi - care mă fascinează prin aparenţă. Să ne înţelegem: fiecare are un model - să spunem -, un ideal; al meu se rezumă la partea fizică. Adică, dacă aş fi fost băiat, există o serie pe persoane în pielea cărora mi-ar fi plăcut să fiu, strict din punct de vedere fizic. Lăsând la o parte legendele, ideologia promovată şi absolut tot ce ţine de mental, mi-ar fi plăcut aşa: (paranteză: a se reţine că ordinea în care apar poate fi oricând inversată, pentru că ţine de stare şi de moment; închid paranteza)

1. Chris Norman - aici văd sprâncene ridicate. Trebuie să spun că n-am găsit nici o poză cu el aşa cum îmi place mie: adică tânăr şi în mod clar cum arăta prin 1975. Lumea zice că era urât; pe mine mă fascinează figura impenetrabilă. Parcă-i de ceară. Şi cine mă cunoaşte bine, da' bine de tot, ştie exact momentul în care a început să-mi placă, ba chiar şi ipostazele alea în care mă dă pe spate de-a dreptul. Repet, din motive necunoscute mie, nu apare în nici o poză spre exemplificare...

2. David Bowie - tânăr, bătrân, cu sau fără lentile de contact, aranjat sau boem. Trecând peste melodii, dintre care sunt câteva care mă termină psihic, cum să nu vreau să arăt ca Bowie? Păi, a schimbat tot ce înseamnă modă, a revoltat generaţii prin outfit şi coafuri, a avut curajul de a ridica "ciudatul" la rang de ideal estetic; deci, cu să nu?




3. Marc Lavoine. În mod clar în variantă puţin îmbătrânită, mai aproape de prezent. Nu ştiu dacă sunt ochii, sau gura, sau întregul, dar da, frate, Lavoine îşi merită locul în top... Are un ceva aparte; ideea de om cald, bun; şi parcă te ascultă, şi parcă te face să vrei să vorbeşti. Despre orice.










4. John Malkovitch - aici e cu şustă. Clar e din cauza figurii puţin psihopate. Nu ştiu de ce îmi dă senzaţia că, atunci când se uită la tine, vede tot, tot, tot. Şi ce simţi, şi ce gândeşti, şi ceea ce ai fi vrut să gândeşti, dar n-ai mai apucat pentru că da, a intrat în mintea ta. Şi-mi place şi-n varianta "de epocă" şi-n varianta modernă şi da, mai ales când uită să zâmbească. Genul de gură care nu-l suport pe femei, dar care pe bărbaţi are un farmec aparte.






5. Nick Cave - Poate cel mai obsedant ca figură dintre toţi, Cave mi-a părut mereu genul de tip capabil să zâmbească în timp ce bagă artistic cuţitul în tine. Şi da, cântând duios despre asta.











6. Johnny Hallyday - în mod clar în variantă puţin îmbătrânită. În ciuda figurii de pisică - da, mi se pare că are o aparenţă felină - l-am asociat mereu cu ultimul lup din tribul lui. Ăla care nu vrea să renunţe, pe care o să ţi-l aminteşti tocmai pentru că a stat în picioare până în ultimul moment; care o să te facă să pleci privirea, chiar şi atunci când crezi că deţii controlul.




7. Che Guevara - nu ştiu dacă e bereta, trabucul, zâmbetul, privirea; cert e că m-a "prins". Puţin răvăşit, puţin afectat, puţin nervos, legat de-o idee, boem şi da, extraordinar de mort. Da' ce-are a face asta? Hasta siempre...








8. Johnny Depp - pălărier nebun, Wonka, scriitor, pirat, ţigan, detectiv sau băiat-foarfece; mereu cu o coafură dacă nu ciudată, măcar câtuşi de puţin răvăşită. Mereu uitându-se de parcă nu pricepe sau de parcă pricepe mult prea mult. Mereu pus pe câte un plan pe cât de măreţ, pe atât de ciudat. Arătând genial şi bărbierit, şi cu mustaţă, cu cu pleată, şi tuns scurt, cu ochelari, fără, pus la patru ace şi-un bold sau, pur şi simplu, în blugi şi tricou.




9. Ville Valo - da, se pot găsi puncte comune între el şi Johnny Depp. Depinde de perioadă, şi depinde de vârstă. Dar Ville Valo ăla de l-am "cunoscut" eu în tinereţe m-a captivat prin feminitate. Sau prin delicateţe, dacă se poate numi aşa. Era fatalul-delicat; acum e fatalul-maipuţindelicat, dar îmi place la fel de mult. C'mon, obsesiile din adolescenţă nu trec nici cu ordinul procuraturii...







10. James Dean - nu, nu e ultimul ca preferinţă, am mai zis, e un pseudo-top, pentru că nu m-ar lăsa inima să-i aranjez pe numere. Aici e clar: je m'en foutism total. Puţin terminat, puţin suferind dintr-un motiv evident - gen inimă rănită -, victimă, dar totuşi în picioare.










Şi da, poate părea bizar să faci un top exclusiv fizic, şi nici măcar să nu fie un top adevărat. Punctul comun dintre ei? Cred că privirea. Felul în care se uită. Primul lucru pe care îl remarc la cineva. Nu mă prinzi cu trăsături perfecte, nici cu nimic altceva decât cu privirea. Nu, nu ţine vrăjeala aia cu "ochii sunt ferestrele sufletului", pentru că la mine nu contează ce citesc în ei. Contează doar ca ceea ce e acolo să fie atât de interesant încât să mă captiveze, şi să vreau să aflu mai multe.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

joi, 7 aprilie 2011

În căutarea timpului pierdut - p. 2

Nu, nu îmbătrânesc. Cu toate că uneori mă deranjează schimbarea de vreme, şi nu mai duc tot atâtea nopţi pierdute cât duceam odinioară şi, câteodată, mă prind eu pe mine gândindu-mă la planuri de viitor; evident că planurile alea dispar în momentul în care-mi arăţi o ciocolată, sau mă "ameninţi" cu o sesiune de shopping, deci nu, nu îmbătrânesc. Şi nu-mi trece prin cap "să-mi fac o situaţie", încă mai merg pe principiul puşculiţei sparte la sfârşit de lună, mă sperie ideea unui cont în bancă şi, nu, n-au început să-mi placă copiii, nici să-mi doresc unul; în concluzie, încă sunt "safe". Sunt încă în zona copilăriei.

Cu toate astea da, am nostalgii; unele mai vechi, ce ţin de timpuri trecute de secole, hăăăt, din vremea când aveam sub 10 ani; altele mai noi, care ţin de mine "mai mare", mai zburătăcită, mai aproape de eul prezent. Dar nu despre ele va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Dacă mă duc într-un magazin, şi mi se pune pata pe-o sticlă de şampanie (a se citi "vin spumos"), o cumpăr. Şi dacă peste câteva zile mă pocneşte aceeaşi pată, mai iau una. Cu alte cuvinte, pot bea şampanie dimineaţa, la prânz, şi seara. Indiferent de zi sau de lună. Ei, când eram mică, şampania se bea doar la ocazii speciale şi, în principiu, la Revelion. Eventual la câte o aniversare, dar cam atât. Adică, ştiai clar că se bea la Revelion. Nici prin gând nu-i trecea cuiva să ia sticla cu pricina în toiul verii. În nici un caz. Era aşa, tradiţioal şi de neschimbat. Faptul că aveai un pahar cu băutură din aia acidulată, care făcea poc, marca trecerea anilor.

Şi-acum am probleme cu desfăcutul ei, pentru că dopul e duşmanul, şi tre' s-o deschid cu grijă, să nu-mi aterizeze strategic dopul direct în ochi, şi mă retrag într-un colţ în care nu există lustră, departe de geam, pentru că din geam poate să ricoşeze direct în - da, manie, ştiu - ochiul meu, şi clar şampania are un plan bine stabilit, şi-un singur ţel, acela de a mă transforma în pirat, dar n-o mai păstrez doar de Revelion. Nope, s-a schimbat modificarea. Acum e şampanie când vrea muşchiul meu, nu când porunceşte calendarul. Şi ăsta e un lucru bun; doar că... vorbesc despre istorie pe care am trăit-o, şi asta e ciudat.

Da' cu batistele? Cu batistele cum era? Păi, acu' sunt şerveţele d'alea şmechere, parfumate, cu zeci de arome, pe care le foloseşti o dată şi-ai scăpat de ele. Cu batistele era o întreagă poveste. Pentru că erau batistele bărbăteşti, alea mari, insipide, incolore şi inodore, dar care erau geniale dacă voiai să te joci cu ele, şi mai erau şi alea frumoase, pe care-ţi era milă să le foloseşti, pentru că aveau pe ele tot felul de desene şi imagini pufoase. Preferata mea era o batistă micuţă, cu un iepuraş cu umbreluţă pe ea; şi, frate, am ţinut la batista aia, şi-o luam cu mine peste tot, chit că nu aveam nevoie de batistă, dar era perioada în care era imperios, şi era semn de bună creştere să ai unghiile tăiate scurt şi batistă curată.

Ei, şi-aveam o adevărată colecţie, cu desene diferite, şi fiecare spunea o poveste, şi dacă era să-mi suflu nasul aveam mereu câte o batistă d'aia bărbătească după mine, pe lângă cea frumos imprimată, pe care o ţineam de impresie. Acum n-am mai văzut batiste frumoase; singurele pe care le-am văzut, şi se mai poartă încă, sunt alea subţiri, în care nu prea ai cum să-ţi sufli nasul, şi care apar pe la înmormântări. Triste batiste, din toate punctele de vedere.

Şi tot la capitolul poveşti, mai era aşa: se lua pick-up-ul, se monta la difuzor, şi se punea placa cu povestea; cea de care aveai chef în momentul ăla. Aveam un maldăr întreg de poveşti şi le-am ascultat de atâtea ori că le ştiam pe de rost. Ca pe poezii, doar că astea erau lungi, şi le ştiam cu tot cu intonaţie, şi cu drama adiacentă. Şi-acum mai îmi vin în minte pasaje întregi, şi le ştiu, şi mi-e dor de-o poveste ascultată la pick-up, cu riscul adiacent de a se înţepa discul, sau de a sări acul. Fetiţa cu chibrituri, Coliba unchiului Tom, Slugă la doi stăpâni, Măria sa, puiul pădurii, Ali Baba şi cei 40 de hoţi, şi da, multe, multe altele au crescut cu mine, şi-n mine. Difuzorul s-a paradit de tot, pick-up-ul s-a stricat, plăcile le-am aruncat într-o dispoziţie de făcut curat total. Poveştile sunt, în schimb, mereu cu mine; dar pe bune că mi-e dor uneori să-mi fac o ceaşcă de cremă de lapte praf, să mă aşez într-o poziţie cât mai ciudată şi să ascult din nou poveşti la pick-up. Da, ştiu, le-aş putea găsi - probabil - pe net; dar unde e farmecul dacă nu stai să şi aşezi firele, să cureţi acul de praf şi să răscoleşti printre discuri, în căutarea poveştii ideale pentru seara cu pricina?

Şi-o ultimă chestie, la fel de colorată: coperţile pentru caiete. Aha, alea de plastic, cu care îmbrăcai fiecare caiet şi fiecare carte-n parte. Şi dacă aveam vreun caiet preferat, de obicei ăla de română, îi puneam copertă specială, diferită de celelalte; aia care mi se părea mie mai şmecheră, pentru obiectul preferat. Şi de fiecare dată când îmbrăcam caietele, era sigur că se termină vacanţa, şi nu ştiam exact ce să fac mai întâi: să fiu supărată că mă duc - din nou - la şcoală, sau să mă bucur de bucuria învelitului de caiete?

Şi puteai să ai coperţi de plastic, sau să pierzi mai mult timmp, învelindu-le în hârtie colorată, câte o culoare pentru fiecare materie în parte, şi cartea asortată cu caietul, şi câteva culori, şi puţin scoth de prins la colţuri, şi nebunie totală. Şi ca să fie imaginea completă, zeci de etichete, pe care scriam frumos, caligrafic, numele şi clasa şi materia; şi erau etichete d'alea simple, pe care le evitam, da' erau şi alea cu câte o floricică, sau câte un animăluţ în colţ, care costau mai mult, dar pe care le voiam neapărat, pentru că în funcţie de ce fel de etichete aveai, erai mai şmecher în ierarhia clasei. Şi-am prins şi perioada în care etichetele deja erau gen abţibilduri, şi în ape, şi meserie curată, că mă uitam la ele ca la maşini străine, nu ca la material didactic. Şi-apoi imediat a venit liceul, şi-am trecut pe caiete cu coperţi cartonate, care nu mai aveau nevoie nici de coperţi, nici de etichetă. Şi n-am înţeles cum de, într-o singură vară, s-a trecut de la "să ai etichete e mişto", la "eşti copil dacă-ţi îmbraci caietele". A fost una dintre cele mai bruşte schimbări legate de şcoală, da' m-am conformat pentru că, în mod ciudat, parcă nici pentru mine nu mai avea aceeaşi importanţă, şi nu-mi mai păsa de culori, ci de cu totul alte chestii; maturizare într-o vară? Da, se poate. Asta nu înseamnă că acum nu mă gândesc zâmbind la perioada aceea.

În mod clar mai sunt şi alte chestii dar iar îmi asum rolul de "twisted Seherezada", şi-o las pe altă dată.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger