Prin magazine

După cum am mai spus, ador să merg prin magazine. Fără ţintă, fără un scop bine definit. Când intru într-un magazin, nu ştiu nici ce caut, nici dacă vreau, neapărat, să cumpăr ceva. În momentul în care văd ceva ce-mi place, pentru care simt o atracţie irezistibilă, cu care simt deja înfirpându-se o idilă, cumpăr. Asta nu înseamnă că aveam nevoie de acel ceva, ci doar că mi s-a pus pata pe el. Nu, nu-mi petrec jumătate din viaţă prin magazine; dar mă relaxează "sportul" ăsta.

Aşa că, inevitabil, am intrat în contact cu o categorie aparte, "vânzătoarele".

Când eram mică, vânzătoare era o tanti de maximă importanţă care, dacă o cunoşteai, îţi punea deoparte ouă, şi zahăr, şi poate chiar şi o bucată arătoasă de carne, ca să nu mai stai la coadă şi să te alegi cu ce a rămas de la alţii. Era vitală pentru bunăstarea alimentară a familiei. N-o să uit semnul subtil din ochi pe care îl făcea tanti Lucica, casieriţa de la alimentara, când o vedea pe bunică-mea. Asta însemna "plimbaţi-vă printre rafturile goale, daţi impresia că aveţi ceva important de găsit, şi când ies din tură vă dau ce am pus deoparte, special pentru dumneavoastră". Însemna că prăjitura o să aibă lapte, cozonacul ouă, şi friptura - carne. La aprozar, la haine sau la farmacie era aceeaşi poveste. După un revoluţie, vânzătoarele au pierdut teren. Au început să fie doar persoanele cărora le dădeai banii, după ce alegeai tot ce voiai să cumperi. Ei, de la un timp încoace, vânzătoarele şi-au reînceput ascensiunea. Deja când spui "vânzătoare" e ca şi cum ai spune "secretare", "funcţionari publici", "poliţişti".

Când intru într-un magazin, mă simt urmărită. La propriu. Vreau să mă uit la bluze, nişte ochi sâcâitori îmi sfredelesc ceafa. Mă mut mai într-o parte, ochii ăia nu încetează să-mi ţintuiască ceafa. Mă afund mai tare în magazin, în încercarea disperată de a scăpa de ei, ghici ce! Vin după mine; mă ţintuiesc, mă ard, mă hărţuiesc. Ies din magazin, şi intru în altul. Aici nu mai sunt ochii dar, în momentul în care admir în linişte cine ştie ce chestie, hop îmi sare în faţă una mică, cu chef de vorbă: "vă pot ajuta cu ceva?" Păi, dacă aveam nevoie de ajutor, ceream. "Căutaţi ceva anume?" Dacă aş fi căutat, oricum sunt perfect capabilă să găsesc şi singură. "Avem şi alte culori", mă anunţă triumfătoare când mă vede cu bluza în mână. Dacă voiam altă culoare n-aş fi luat-o de pe raft, sau aş fi întrebat "alte culori aveţi?" Alt magazin, nici un ochi sferedelitor, nici o voce sâcâitoare. Găsesc ceva, vreau să probez şi, evident, vreau să mă uit în oglindă. Hmm, nu prea merge; arăta foarte bine pe manechin cămaşa aia, dar e prea feminină pentru mine; se ia pe talie, şi asta nu-mi place la o cămaşă. Când mă examinez mai cu patos, TADAAAAAM! "Vă stă foarte bine! Şi culoarea vă prinde de minune. Eu mi-aş lua-o pentru mine, dar avem doar măsuri mici. Merge la orice ocazie, puteţi să-i puneţi şi o centură, că se poartă acum...Şi cu o pereche de pantaloni negri, arătaţi foarte elegantă..." Orice şansă mi-ar fi trecut prin cap să acord cămăşii respective dispare o dată cu cuvintele "centură şi elegantă". Nu, nu voi purta niciodată o cămaşă care ar arăta superb cu o centură, pentru că nu e stilul meu; iar cuvântul "elegant" se asociază la mine cu costumele lucioase şi sarmalele pe care şi le fac unele în cap, pentru nuntă. Dacă vrei să ţină la mine, zi-mi că arăt porno, zi-mi că arăt unisex, zi-mi că se vede bine la jacheta mea aviator; în nici un caz că arăt "elegantă". Dar vânzătoarea nu mă cunoaşte, şi n-are de unde să ştie toate amănuntele astea. Corect! Dar dacă tot nu mă cunoaşte, de ce ţine cu tot dinadinsul să se bage în sufletul meu, în stilul meu, în portofelul meu, până la urmă?

Cel mai mult îmi plac vânzătoarele alea care te lasă de capul tău. Nu te bagă în seamă până nu ajungi la casă, cu braţul plin de chestii dubioase, pe care o să le amesteci după cum te taie capul, nu după gusturile ei estetice. Alea care tac, te lasă să probezi 10 perechi de pantaloni până să te decizi că-i vrei pe toţi, care nu îţi atrag atenţia că "alea-s cămăşi bărbăteşti" - ştiu şi eu asta, şi nu văd unde scrie că, dacă sunt femeie nu mă pot apropia de raionul pentru bărbaţi -, care nu-ţi fac capul mare doar pentru că eşti singurul client din ziua respectivă.

Să fim serioşi, la noi vânzătoarele n-au studii de modă; când le întrebi dacă au blugi evazaţi răspun afirmativ şi-ţi arată cei mai drepţi pantaloni făcuţi vreodată, ţinând să specifice "nu-s aşa de evazaţi ca ai dumneavoastră, dar sunt, totuşi, evazaţi"; unele dintre ele n-ar şti ce-i ăla trend nici dacă le-ar lovi Chanel cu little black dress-ul în cap.

Aşa că tot ce îmi doresc când intru într-un magazin e să nu mai dau peste persoane pline de zel şi de păreri, care să se uite la mine câş pentru că vezi tu, eu sunt doar un client, pe când ele au fost înălţate la rangul de - ţineţi-vă respiraţia şi repeteţi după mine - vân-ză-toa-re!