Ca la Moldova

Vorbesc cu "di", "pi", "ci". Pentru că aşa am învăţat să vorbesc prima dată, pentru că aşa vorbesc toţi cei din jurul meu, pentru că nu-mi imaginez că aş putea vorbi altfel. Asta sunt. De la limita Moldovei, nu am "dulcele grai moldovenesc" precum ieşenii, dar se simte în accent. Vorbesc repede, mănânc litere, dar n-aş renunţa la felul meu de a vorbi nici într-o mie de ani. Pentru că el mă defineşte, el mă creează.

Am stat doi ani în Cluj, timp în care toţi ardelenii se amuzau de stilul meu de a vorbi. Cei mai mulţi mă opreau în mijlocul frazei. "N-am înţeles nimic din ce ai spus, vorbeşti prea repede, dar îmi place să te ascult...E melodios şi cald." În doi ani cât mi i-am petrecut printre ardeleni, nu le-am preluat accentul. Singurele reminescenţe care mi-au rămas sunt "e fain" şi "nu e bai". Atât, în doi ani de zile. Când veneam acasă, toţi cunoscuţii se mirau: "Vai, dar tu nu ai deloc accent de Cluj!" De parcă ar fi fost musai să vorbesc "ardeleneşte". De parcă doi ani ar înlocui cei 20 pe care i-am petrecut acasă, printre cei asemeni mie. Nu, n-o să-mi reneg niciodată rădăcinile moldoveneşti, pentru că mi se pare maximul snobismului. Iar extremele îmi displac.

În ordinea asta de idei, prezint următoarele fapte:

1. Un prieten intră la facultatea de medicină din Tg Mureş. Bravo lui, mi-am zis. Băiat deştept. În prima vacanţă, după două luni petrecute printre ardeleni, şi-a tras băiatul un accent de ardelean de nu mai ştiam cu cine vorbesc. Să lămurim o chestie: după două luni petrecute în Ardeal, nu are cum să îţi dispară peste noapte accentul moldovenesc şi să îl capeţi pe cale naturală pe cel ardelenesc decât dacă te chinui foarte tare. Dacă te strofoci, dacă ţi-e ruşine de "di, pi, ci"-ul tău. Altminteri, e imposibil. Şi când l-am întrebat ce-i cu noua manieră de a vorbi, respectivul mi-a răspuns că a venit natural, că nu mai poate să vorbească altfel, că îi este greaţă de "moldoveneasca" pe care a vorbit-o din faşă. How weird is that?

2. Am trecut prin Bucureşti, în misiune de serviciu. Şi, la firmă, cum vorbeam eu vrute şi nevrute, sunt întreruptă de o cuconiţă înţepată: "Vai, cum se cunoaşte că eşti din Galaţi! Ce accent ai, dragă!" La sprânceana mea ridicată, a continuat. "Eu sunt tot din Galaţi, dar de când sunt în Bucureşti, nu mai am cum să vorbesc ca acasă. Mi-e practic imposibil, dragă. Când mă gândesc că stâlceam cuvintele, cum faci tu acum, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Sunt în Bucureşti de 3 luni, şi nici nu se mai simte diferenţa. Bleah, accentul moldovenesc e atât de incult!" Am rămas mască. Eu, Camelia Bucur, am rămas fără cuvinte. Şi asta mi se întâmplă atât de rar, că ar trebui să trec aceea zi în calendar. Păi, fata mea, dacă după 3 luni, tu vorbeşti "corect" ca bucureştenii, dacă noi toţi cei din Moldova suntem inculţi, poate că nu trebuia nici să te naşti, nici să mai creşti ca să spui asemenea inepţii...

Reiau. Din punctul meu de vedere, fiecare accent îşi are savoarea lui. Îl simţi pe omul care-ţi vorbeşte, îl înţelegi, ţi-e mai drag când scapă un "tulai, domne dragă" sau "pi vremia bunicului". Îl simţi sincer, mândru de ceea ce este, aproape de tine. Mă-ntreb câte măşti are un om care îşi schimbă accentul peste noapte şi uită că n-a zis "ce vrei acum?" ci "ci vrei, mă?" în momentul în care a primit primul brânci, şi s-a-ntors acasă, cu genunchii juliţi, plini de praf, cu urme de lacrimi amestecate cu ţărână; şi a continuat să-ntrebe, over and over again, după obiceiul copiilor: "da' ci-a avut cu mini?" Cât de mult trebuie să asude sub măştile alea? Şi, la urma urmei, di ci sî-mi bat capul? Şî când o sî mor, tot moldovineşti o sî vorbesc. Pentru cî incult îi ăla di nu vedi sub accent, nu ăla di-l foloseşti.