Zi liberă

Azi mi-am luat o zi liberă. Nu, nu am nimic special de făcut, nu, nu vreau să plec la munte sau la mare, doar n-aveam chef să ajung la muncă. Am avut chef să stau acasă şi să mă bucur de o extra zi de week-end, să muncesc doar patru zile săptămâna asta, să mă relaxez încă 24 de ore.

Fac frecvent chestia asta. Din 20 de zile lucrătoare, măcar 2 le am ca şi concediu de odihnă/concediu fără plată, pentru că nu-mi place să mă surmenez. În plus, câte un relache din când în când îmi readuce cheful de muncă. Dacă aş munci non-stop, n-aş mai da randament, m-aş sui pe pereţi, m-aş plictisi atât de tare încât aş fi tentată să-mi dau demisia. Şi ăsta n-ar fi un lucru înţelept.

În plus, de fiecare dacă când nu avem ce munci, când se iveşte ocazia de stat 2-3 ore, sunt prima care semnează cerere de concediu fără plată pe orele alea. Prefer să fac orice altceva decât să stau degeaba la muncă. Să mă duc acasă să văd un film, să beau un cocktail, să mă uit pe pereţi, dar nu să stau la birou, numărând minutele. Da, ştiu, asta se vede la salariu; da, la fiecare 8 ore de "fără plată" scade un bon, dar sincer nu-mi pasă. Prefer să-mi scadă salariul, să nu-mi fie adunate orele alea la calcularea pensiei, să rămân fără bonuri, decât să stau degeaba şi să ascult discuţii gen "nunţi, botezuri, relaţii".

Evident că nu toată lumea gândeşte ca mine. Evident că majoritatea nu pleacă atunci când se iveşte ocazia şi, până la un punct, pot înţelege lucrul ăsta. Că au rate, chirie, datorii de plătit. Ştiu situaţia financiară a fiecărui coleg, pentru că toţi se plâng. Se plâng că n-au bani, că nu le ajunge salariul, că tot ce câştigă cheltuie pe mâncare. Sincer, mă lasă rece. Pentru că, după ce plătesc facturile, tot îmi rămâne destul încât să-mi permit să cheltui fără limită. A nu se înţelege greşit; câştig la fel, dar priorităţile mele nu sunt mâncarea şi banii pentru nunta din toamnă. Prioritatea mea e să mă simt bine acum; poate până în toamnă dă acceleratul peste mine, şi-atunci am tras degeaba.

Spuneam că, până la un punct, înţeleg. Punctul ăla e reprezentat de situaţia următoare: semnez foaia de concediu, îmi iau bocceluţa şi dau să plec.
"Iar pleci? Ce salariu îţi mai iei tu luna asta?" De ce te interesează câţi bani iau eu, dacă sunt mulţumită? Dacă mie nu-mi pasă, pe tine de ce te roade grija?
"Iar pleci? Vai, ce-aş pleca şi eu...Să-ţi stea în gât orele astea!" E simplu să pleci. Semnezi o foaie şi dup-aia eşti liber să-ţi vezi de sarmalele tale. Dar nu, vezi tu, că nu are cum să plece pentru că orele alea nu se plătesc, şi-ţi mai ia şi un bon de masă pentru ele. Le crapă măseaua de durere - la propriu - şi tot nu pleacă, pentru că de, bonul ăla...
"Iar pleci? N-o să mai iei nici un bon..." Aşa, şi? Nu trăiesc pentru bonul ăla, nu-l visez noaptea şi, la urma urmei, e bonul MEU. Dacă vreau să renunţ la el, nu e treaba nimănui. Nici n-o să mă îmbogăţesc, nici n-o să ajung Bill Gates cu el. Timpul meu liber, relaxarea mea, e mult mai importantă decât o sută de bonuri.

După cum spuneam, nu mă deranjează că eu plec şi ei rămân, mă deranjează mania asta de a te băga în viaţa omului, de a-i ţine contabilitatea, de a monitoriza câte ore în minus o să aibă la sfârşit de lună. Cred că au carneţel pe care notează de câte ori am plecat, şi suma pe care o voi primi la salariu. Mă simt ca-n gimnaziu, când eu nu ştiam ce medie generală îmi iese, dar aveam o colegă care voia neapărat premiul întâi, şi ştia înaintea dirigintei ce medie finală am. Mie nu-mi păsa, dar se pare că unii nu pot trăi de răul meu...

Aşa că, după cum spuneam, azi am zi liberă. Şi-n timp ce ei or să asude muncind, mă voi bucura de o cafea tare, de nişte ore-n plus de leneveală, de un pahar de vin bun, şi o să aştept cu nerăbdare următoarea zi când n-o să am chef de muncă, şi-o să-mi donez bonul pentru câteva ore de linişte...