Un rai la cerere

Pentru că a fost Paştele, majoritatea cunoscuţilor mei s-au îndreptat "către cele sfinte". Au ţinut post, s-au dus la biserică, s-au perindat pe sub patrafirul popii şi au mărturisit, cu mâna pe inimă, toate chestiile zilnice care îi transformă în păcătoşi în faţa divinităţii. Au spus şi ce-au făcut, şi ce-au gândit, uneori poate au spus şi chestii pe care şi-ar fi dorit să le gândească, numai pentru a ieşi apoi siguri de iertare.

Nu merg la biserică şi nu mă spovedesc nu pentru că mă consider imaculată, ci pentru că nu cred în capacitatea miraculoasă a preotului de a distinge binele de rău şi apoi de a da iertarea divină. Din punctul meu de vedere, autoritatea supremă nu are nevoie de puncte de colectare a păcatelor; poate să facă trierea şi singură. Şi mai cred şi că poţi fi iertat, împăcat cu tine insuţi, şi dacă nu te duci să-ţi expui greşelile unui necunoscut care se gândeşte cum să ajungă mai repede la coana preoteasa şi să-i dea toţi colacii adunaţi în ziua respectivă. Nu cred că are prea multă importanţă locul pe care îl alegi pentru a te căi, ci cât de mult te căieşti. Pentru a-mi recunoaşte greşelile îmi e de ajuns o persoană care să-mi spună sincer dacă am făcut bine sau rău, dacă ar trebui să-mi cer iertare sau nu, şi nu, nu poartă sutană, şi n-are linie directă la Sfântul Petru, ci doar mă ascultă cu adevărat.

În plus, nu cred în existenţa raiului ăla perfect, unde toţi vom purta hăinuţe albe, vom sta pe norişori şi vom cânta la harpă. Albul nu mă prinde, norişorii îmi provoacă ameţeli, cântatul la harpă mă plictiseşte. Cred că, dacă există într-adevăr ceva după ce ajungem cu ochii în X, e ceva mai animat şi mai îmbietor. De exemplu, pentru mine, cred că e format din multe cafenele, unde poţi comanda cât vrei, gratis; se continuă cu un lanţ de magazine super tari, undeva pe acolo e şi Chanel, şi McQueen, şi Yves Saint Laurent; ai limită de credit nelimitată; poţi să asculţi ce muzică vrei, live de preferat, şi poţi sta la masă cu Freddie Mercury; poţi s-o scoţi la o cafea pe Greta Garbo, să ţi se alăture Dietrich, şi să nu se certe între ele, decât dacă se ceartă pentru tine; mai e şi un pat mare, mare de tot, cu baldachin, într-o cameră stil Louis XIV; poţi s-o redecorezi în fiecare zi, fără să treci prin praful şi debandada inerentă pe pământ; e şi câinele care a murit acum 2 săptămâni, şi pisicile care - dintr-un motiv sau altul - au dispărut fără urmă, şi tot aici o să ajungă şi persoana pe care o iubesc, pentru că va vrea clar să stea la masă cu Marie Antoinette şi să-i facă lui John Lennon capul mare.

Mda, cam ăsta e raiul pentru mine. În nici un caz ceea ce ţi se promite că vei câştiga dacă te duci şi pupi mâna preotului. Şi cum nici un om al bisericii nu-mi va aminti măcar de varianta asta, cred că voi sta departe şi de post şi de biserică în continuare. Nu de alta, dar cred că, dacă e atât de multă plictiseală în rai, ăl de sus va fraterniza cu mine...