Doamne fereşte!

Am renunţat la bătutul în lemn. A fost greu, dar am reuşit. Până la urmă, nu-mi folosea la nimic. Dacă e să mă lovească trenul, să-mi pice pianul în cap sau să-mi moară câinele, se întâmplă oricum. Chiar dacă-mi julesc eu pumnii de lemn sau nu. Garantat şi demonstrat pe deasupra. Deocamdată pot spune că-mi stăpânesc maniile, până la una nouă; dar asta e deja altă poveste...

Am trecut ieri pe lângă o biserică. Una ca toate celelalte, cu clopotniţă, şi curte, şi enoriaşi. Am mai spus că nu cred neapărat în dumnezeul ăla cu barbă şi cartea dreptăţii în mână. Nu cred că stă numai în biserici şi cruci, nu cred că le vorbeşte preoţilor. Dar alţii cred chestia asta. În ordinea asta de idei, mi-a sărit în ochi un om care, trecând pe lângă biserică, şi-a făcut o cruce largă. Apoi un altul. Şi-un altul. Dacă aş fi stat să observ, majoritatea persoanelor care trec pe lângă biserici îşi fac cruce. Unii mai largă, pompoasă, de le acoperă tot pieptul. Alţii mici, grăbite, în serii de câte trei. Unii încurcă stânga cu dreapta, alţii îşi fac cruce cu limba în gură; unii şi-o fac pe ascuns, în buzunar, alţii se fac că au treabă cu vreun nasture, şi se crucesc pe ascuns. Hmmm...Mie, una, numai a pioşenie veritabilă nu-mi sună toată treaba asta...

Adică, să înţeleg că, de fiecare dată când treci pe lângă o biserică trebuie să-ţi faci cruce? Şi dacă treci pe lângă mai multe biserici, îţi faci cruce la toate? Şi dacă treci pe lângă aceeaşi biserică de mai multe ori într-o zi, îţi faci cruce de fiecare dată? Sau eşti "scutit", pentru că e aceeaşi biserică? Şi dacă, din întâmplare, îţi faci cruce şi dup-aia vezi că era, de fapt, o biserică protestantă, ce faci? Îţi retragi crucea, sau e, în continuare, valabilă? Cum merge treaba asta? Şi, în plus, dacă nu-ţi faci cruce, ce se întâmplă? Eşti trăznit în moalele capului de singurul fulger din zonă? Îţi cade o cruce în cap? Se rupe catapeteazma bisericii în două? Mă intrigă faza asta...

La fel cum nu înţeleg de ce, în momentul în care cineva aude că, undeva, departe, peste mări şi ţări, s-a născut un copil cu două capete, îşi face în mod reflex cruce şi mai scoate şi un chinuit "doamne fereşte!" Doamne fereşte de ce? Copilul ăla deja s-a născut. Doamne fereşte să nu faci şi tu un copil la fel? Dacă e să-l faci, îl faci oricum; şi dacă n-o să aibă două capete, nu cred că o să aibă strânsă legătură cu numărul de cruci pe care îl faci pe zi. Din punctul ăsta de vedere, exemplul lui Iov ar trebui să fie de ajuns.

A picat un avion. "Doamne fereşte!". A picat deja. A fost cutremur în Chile. "Doamne fereşte!" A fost deja. A murit Papa. "Doamne fereşte!" A murit deja. A deraiat un tren. "Doamne fereşte!" A deraiat deja. A izbucnit război în Irak. "Doamne fereşte!" A izbucnit deja.

Nu, nu duc o campanie anticrucereligiebiserică. Doar mi se pare cam forţat reflexul de a simţi prezenţa divină doar când vezi o biserică sau când auzi ceva grav. E cam aceeaşi chestie cu câinele lui Pavlov. Doar că ăla era patruped. Aveam impresia că oamenii nu pot fi dresaţi la fel de uşor ca un câine. Iar dacă nu e vorba de dresaj, atunci e vorba de făţărnicie. Te îndrepţi spre cele sfinte doar când îţi crapă măseaua. Şi nici asta nu mi se pare corect.

Oricum aş da-o, tot nu e ok. Sincer, mulţumesc divinităţii că nu mai există Inchiziţie. Am scăpat - momentan - de rug. Şi...doamne fereşte să se repete istoria, pentru că nu mă văd cu ochi buni...