Printre telenovele

Prima telenovelă care a apărut la noi - şi pe care mi-o şi amintesc - a fost Sclava Isaura. A fost aşa, ca o revelaţie după filmele româneşti de care, la 8 ani, eram sătulă, o schimbare faţă de filmele cu VanDamme şi cu Stallone, la care deja ştiam că el, personajul principal, va ieşi învingător. Cam rănit, plin de sânge, fără o ureche, dar învingător. Sclava Isaura o creat o manie; în fiecare seară când era un episod, lăsam totul, de la "ascunselea" până la "raţele şi vânătorii", şi mă instalam comod în fotoliu, ca să văd "ce se mai întâmplă". La fel făceau toţi amicii mei de joacă. Aşa se explică de ce la ora aia nu vedeai picior de om pe stradă. Toţi eram fascinaţi de povestea ciudată, a fetei obligate să trăiască între alb şi negru, între sclavie şi promisiunea libertăţii.

Următoarele soap-opera care m-au fascinat au fost Santa Barbara, Nord şi Sud şi Sunset Beach. Mărturisesc că n-am avut răbdare să văd nici una dintre ele până la sfârşit. Deja totul era mult prea previzibil, învăţasem să deosebesc un joc scenic bun de unul prost, mă stresa - încă de pe atunci - falsitatea. Aşa a început decăderea termenului "serial" în ochii mei.

Pe vremea când toată lumea era fascinată de Marimar sau de telenovelele cu Natalia Oreiro, deja nu mai suportam conceptul. Îmi venea să iau la bătaie pe toată lumea care de la ora 16 până la ştirile de la ora 20 nu se dezlipea de ecranul televizorului pentru a vedea cum săraca fată bogată se îndrăgosteşte, iubeşte în secret, descoperă că e sora fratelui ei, că are un copil pe care nu l-a conceput niciodată, că e rudă de gradul 1 cu Fidel Castro şi că, până la urmă, se căsătoreşte cu iubirea ei din copilărie, fiul grăjdarului.

Peste tot eram înconjurată de poveşti de genul ăsta. La şcoală, colegele reluau episodul trecut, îl disecau, îşi dădeau cu părerea despre ce o să se întâmple, sau cum ar fi reacţionat în locul personajului; dacă pierdeau un episod, rugau să le fie povestit, cu lux de amănunte; se visau în telenovele, trăiau în telenovele. Mă exasperau!

În timp, mania serialelor sud-americane a scăzut. Sau n-am mai dat eu importanţă. Cert este că lumea a lăsat-o mai moale cu Maria Luiza Felipa del Castandillo şi Jose Armando del Mirabal, şi a trecut pe filme mai serioase. Nu mai au timp să se uite seară de seară cum doi porumbei îşi declară dragostea într-un episod, ca în celălalt să se despartă cumplit şi iremediabil, preferă să vadă deznodământul într-o singură oră. Sau se uită la emisiuni gen "noră pentru soacră" şi "cum mi-am petrecut nunta", pentru că li se pare mai aproape de realitate.

Vă daţi seama că nu mică mi-a fost mirarea când am auzit, zilele trecute, de un serial care face furori. Lumea tremură iar de la un episod la altul. Stă cu sufletul la gură fiecare secundă din cele 60 de minute. Îşi dă cu presupusul, discută costume, emite judecăţi de valoare despre atitudini, diferenţe de rasă, cultură, continente. N-am avut nici răbdare, nici interes pentru a afla cum îl cheamă exact, dar e ceva în legătură cu un palat de jad, şi e o telenovelă...sud-coreeană!
Asta a pus capac la toate.

Să înţeleg că, de acum înainte, în loc de tradiţionalul Jose Armando îl vom avea pe Sun Tzing Li, iar Maria Celeste va fi înlocuită cu succes de Seong Yeon? Lucrul acesta întrece puterea mea de înţelegere. Mă simt depăşită de evenimente, şi mai că regret the good old Globo. Hmmm... să mă gândesc mai bine...Not!!!