Despre spirit

Zilele trecute am aflat că nu am spirit de echipă. Bănuiam eu de mai demult, dar acum chiar mi-a fost confirmată chestia asta. Negru pe alb. Pe hârtie cu parafă, în mod oficial.

Cică sunt individualistă, egoistă şi egocentristă...Recunosc, dar nu mă voi alătura vreunui grup de îndreptare a comportamentului.

Ce m-a frapat în schimb a fost timpul scurt în care a fost trasă această concluzie.

Prima întrebare care mi-a venit în minte, a fost: "cum să n-am eu spirit de echipă? Păi, eu mă jucam de-a ţestoasele ninja şi de-a Captain Planet, şi acolo e nevoie de o echipă...Eu jucam ascunselea pe perechi, şi castel 1,2,3, şi chiar am vrut să fac o revistă, şi acolo ai nevoie de echipă...Şi-n plus, eu ridic moralul atunci când am chef, şi motivez lumea, când am chef, şi pot să te fac să râzi, dacă am chef."

Şi m-am gândit, sincer. Eu am spirit de echipă. Când echipa e formată din mine, când echipa îmi aduce un câştig, când îmi iese ceva din echipa aia. Altminteri, prefer să fiu doar eu. Adică, eu nu chiuleam cu clasa, eu chiuleam singură (bine, bine, recunosc, cu incă cineva...admit echipele de 2. De fapt, chiar le prefer, pentru că e mai antrenant). Eu nu fac grevă pentru că fac şi ceilalţi, în schimb mi-am dat demisia când a fost vorba de ceva ce m-a afectat. Şi da, am asociat dintotdeauna spiritul de echipă cu spiritul de turmă. Pentru că nu-mi place să ia altcineva deciziile pentru mine, pentru că nu suport să fac o chestie doar pentru că o fac şi ceilalţi, pentru că nu sunt convinsă că decizia altuia va fi potrivită pentru mine.

Dacă e vorba despre o sarcină "de echipă", prefer s-o fac eu, ca să ştiu că va fi gata la timp, şi că va fi perfectă. Pentru că nu suport să lipsească o virgulă, pentru că nu-mi place ca liniile să nu fie perfect trasate, pentru că mă stresează atitudinea "merge şi aşa". Nu cred că o echipă poate funcţiona la fel de eficient ca o singură persoană; consider că membrii echipei vor sta mai degrabă la o bârfă decât să muncească; cred că produsul final va arăta ca o rochie la care fiecare a făcut o bucată, şi apoi le-au cusut împreună. Şi nu cred în puterea mulţimii, cred mai degrabă în ideea "mulţi, dar proşti".

Cât despre spiritul de turmă, mă lasă rece. Pentru că, dacă e vorba de turmă, turma va face cum spun eu, nu eu cum spune turma. Altminteri, nu va mai exista nici o turmă.

Da, probabil sună pompos. Probabil anumite urechi sensibile se vor simţi lezate. Probabil am o bucăţică de Hitler în mine. Dar nu sunt jucăria perfectă, care spune "mama" când o apeşi pe burtă. Nu sunt nici omul care să tacă, nici cel care joacă după reguli, decât dacă sunt făcute de el. Poate că ar trebui să iniţiez o campanie "anti spirit de echipă". Cu afişe mari şi colorate, pe care să le creez eu, pe care să le lipesc tot eu, şi care să spună tuturor că spiritul de echipă e bun pentru jucătorii de fotbal, nu pentru cei care sunt învăţaţi să gândească singuri.

Şi da, cred în supremaţia persoanei în faţa grupului, şi cred că, fără spirit de turmă - sau de echipă - Inchiziţia n-ar fi existat. Nici războiul din Vietnam. Nici Ku Klux Klanul...