Alege un nume

Nu puteam lăsa să scape "netocat" un subiect atât de controversat. Aşa că, iată-mă din nou la "muncă".

După nenumărate discuţii despre nunţi - nunţi trecute, nunţi în pregătire, nunţi fabuloase, nunţi care au lăsat de dorit, rochii de mireasă şi feţe de masă - am ajuns şi la botez. Pentru că e clar că următorul pas după nuntă e să rămâi însărcinată şi să aduci pe lume "micuţa bucurie, raza de soare, lumina ochilor", micuţul. Nu, n-o să reamintesc faptul că mă disperă copiii sau împinsul de la spate gen "tu când ne oferi un nepoţel?" Asta e deja veche.

Ieri am aflat una nouă. O ştiam de mult, dar am preferat să cred că nu se mai practică. Se pare că m-am înşelat. E vorba despre alesul numelui. Vezi tu, dragă, de chestia asta cică se ocupă naşii. Dacă nu-ţi convine numele ales de naşi, mai bagi tu încă unul, bonus. Ca să nu te trezeşti că, peste câţiva ani, când e destul de mare, copilul tău te ia la bătaie că i-ai nenorocit viaţa punându-i un nume gen "Aristel".

Recunosc, am o problemă cu prenumele. Unele nu-mi plac pentru că sunt cam "prăfuite". Vezi secolele care au trecut peste el. Altele sunt prea pompoase (vezi Armando, Roberto, sau toată suita de nume inspirate de telenovele sau de cei câţiva ani petrecuţi în Italia/Spania de către părinţi). Pe unele le asociez direct cu persoane care mi-au displăcut, deci le urăsc din start. Bineînţeles că asta n-are nimic de-a face cu ce nume alege X să-i pună copilului lui. Doar n-o să mă consulte pe mine fiecare părinte care vrea să-şi boteze moştenitorul. Decât dacă-mi deschid agenţie, ceea ce n-o să se întâmple.

Dar nu aici voiam să ajung. Ca de obicei, 2 chichiţe:

1. De ce e musai să aleagă naşul numele? Poate în ziua în care botează (sau merge cu tine să declare preafericita naştere), naşul a uitat numărul paharelor şi-şi aduce aminte de mielul la care a ţinut el nespus în copilărie, şi pe mielul ăla îl chema Ghiţă, şi te trezeşti cu un Ghiţă mic în acte. Sau poate e mândru nevoie mare de numele lui, care e Haralambie (care nu e un nume urât, dar e cam prăfuit), şi ţine morţiş să-ţi botezi copilul aşa. Iar dacă e fată, să-i spui Haralambina. Să fim serioşi! Tu îl suporţi 9 luni cât stă "în chirie", măcar 18 ani după, îi faci educaţie, îl dai la "şcoli înalte" şi eşti nevoită să îl strigi "Haralambie, vin' la mama!" Cât de ciudată e faza asta?

În afara faptului că e "părintele spiritual", nu cred că naşul ar trebui să-şi dea cu părerea în ceva atât de important ca numele. Adică e o chestie destul de intimă, o ştampilă cu care copilul ăla o să stea toată viaţa, dacă nu se satură la 18 ani şi nu-şi schimbă numele în mod oficial. Sau dacă nu adoptă o poreclă, astfel încât toată lumea să uite de numele real. Dar stai că am aflat că n-ai voie să refuzi naşul, că nu dă bine, că se poate supăra şi se hotărăşte să nu mai boteze. Ei, şi? Pagubă-n ciuperci! Îşi face cineva până la urmă milă şi pomană şi nu te lasă cu "micuţa, raza de soare, luminiţa ochilor" nebotezată. Asta dacă ţii mai mult la ea decât la tradiţie. Dacă nu, te-ai procopsit cu un Haralambie sau o Haralambina pe viaţă.

2. Naşii n-au nici o pretenţie, dar îţi vine ţie ideea genială de a-l boteza Gheorghe Vasile Ion (da, toate 3, ca să aibă de unde alege) direct în acte. Ce am împotriva celor trei nume? Teoretic nimic, pentru că la 40 de ani n-o să aibă nici o problemă. Dar la 3 ani cum îl strigi? "Gheorghe Vasile Ion, treci şi mănâncă?" Sau îl strigi diferit în funcţie de dispoziţie? Sau dacă vrei să-l lauzi sau să-l cerţi? Rişti să-l strige toată lumea Sile, şi nu e un apelativ foarte draguţ, mai ales până pe la 12 ani, când copiii sunt cruzi şi fac mişto din orice. Şi dacă te mai gândeşti câte bancuri cu "Gheorghe" sunt, mai bine nu-l chinui, şi-i găseşti alt nume.

Şi astea sunt nume ok. Dar cum îl botezi tu Stan, Cerasela, Clementina, Pastorela, Strugurel, şi lista poate continua. Păi, l-ai nenorocit pe viaţă. Tocmai acum, când există sute de nume sonore, frumoase, melodioase, tu-l botezi "Gripinel".

Mă amuză jocul "de-a alesul numelui". Pentru că eu am scăpat lejer. Şi chiar dacă atunci când eram mică îmi era ruşine cu numele meu - eram singura persoană sub 30 de ani pe care o cunoşteam cu numele ăsta - în timp am învăţat că se putea mult mai grav. Atât de grav că aş fi putut trăi toată viaţa recomandându-mă doar cu numele de familie, ca să evit zâmbete ironice pe faţă şi hohote de râs pe la spate.

Pe lângă părinţii care n-ar trebui să fie părinţi pentru că n-au grijă de copiii lor, cred că se mai adaugă o categorie: cea a celor atât de lipsiţi de inspiraţie încât pun un nume doar să fie, fără să se gândească la faptul că îi distrug toată încrederea în sine viitorului "membru al societăţii", Titişor (sau Gigel, sau Crenguţa, sau Mariţa)...