Ia mâna de pe solniţă!

"Fată, de când încerc să-l dezvăţ pe al meu de sare!"
"Hai, fată, de ce?"
"Păi, de fiecare dată când fac mâncare, mai pune sare peste porţia lui...Nu-i sănătos să mănânce atâta sare! Eu nici nu mă pot atinge de porţia lui, atât e de sărată!"
"Păi, zi-i..."
"Păi, i-am zis, da' aşa se găteşte la ei în familie...Zice că aşa îi place. Nu ştiu ce să mai fac cu el!"
"Fată, eu am altă problemă: mănâncă cu prea mult piper! La ciorbă, la tocăniţă, la friptură, el mai pune un praf de piper! Nu ştiu cum nu-l arde pe stomac! Eu mor numai când îl văd!"
"Lasă, fată, tot e mai bine decât potroaca pe care o mănâncă al meu..."
"Da, fată, da' când o să aibă probleme cu stomacul, şi o să-l opereze, tot la mine o să se plângă. Şi-o să-i spun atunci că era bine dacă mă asculta...De-abia aştept!"

Mâncare, mâncare, mâncare. Că sunt la dietă, că nu sunt la dietă, că au fost în piaţă sau pur şi simplu au deschis frigiderul, că au trecut pe lângă o pizzerie, că au ieşit în oraş, că şi-au cumpărat apartament, că au rămas însărcinate, femeile au o manie cu mâncarea. Ce-au mâncat, ce-au făcut de mâncare, cât şi cum au mâncat. E leit-motivul, puntea care le uneşte, subiectul comun de care nu se vor sătura niciodată. Vorbesc, bineînţeles, despre femeile cu aspiraţii de mamă eroină şi soţie desăvârşită.

Când se întâlnea cu o amică de cafea, bunica mea avea aceeaşi manie. Adică făcea schimb de politeţuri, şi apoi treceau rapid la "partea fierbinte" a discuţiei: "Ce-ai mai gătit? Că eu nu mai ştiu ce să fac de mâncare!" Dar bunica mea avea 65 de ani, trecuse prin foametea din şi de după război, avea copii şi nepoţi şi clar nu mai putea să vorbească despre rochia fabuloasă pe care şi-a cumpărat-o sau despre noua colecţie Channel. Deci avea o scuză.

Dar revenind la partea cu "prea multă sare/piper". Care e faza până la urmă? De ce să impui cuiva modul tău de a mânca, doar pentru că ţi se pare că e cel mai sănătos, cel mai gustos, cel mai cel? Poate că aşa cum mănânci tu e insipid, total fără gust, cumplit de nesărat. Poate că nu celălalt mănâncă prea sărat, poate pui tu prea puţină sare...Poate chiar nu suntem toţi la fel, şi ăsta nu e un lucru rău. De ce să încerci să aliniezi toată lumea la aceleaşi standarde culinare, când clar unuia îi place dulce şi altuia sărat? Cât de mult vrei să depersonalizezi o persoană dacă încerci să-i iei până şi identitatea gastronomică?

Revistele pentru femei militează pentru "în timp, cu răbdare, vei reuşi să-ţi schimbi partenerul". Ce nu înţeleg eu e de ce să încerci să-l schimbi? Nu cred că te-a atras pentru că era exact ca tine, ci pentru că era, măcar în anumite privinţe, diferit. Pentru că avea o personalitate de sine stătătoare, pentru că mânca cu stânga sau asorta ciudat culorile. Dacă tot încerci să-l schimbi pentru a-l aduce mai aproape de standardele tale, s-ar putea să te trezeşti că dormi cu tine însăţi în pat. Şi nici nu mai e nevoie să te uiţi în oglindă, te uiţi la persoana de lângă tine, şi te vezi acolo, în mărime naturală.

Realitate: pe măsură ce trece timpul, realizez că înţeleg prea puţin femeile. Sunt, într-adevăr, de nedesluşit...