.

Se afișează postările cu eticheta ciocolata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ciocolata. Afișați toate postările

vineri, 9 noiembrie 2012

Cremă de ciocolată

Nu-nțeleg mania cu Nutella. Pe bune că nu. De parcă ne-am născut cu toții înotând în Nutella. Ce pana mea? Nu mai ține nimeni minte crema de ciocolată veritabilă, făcută din cacao cu zahăr și cu apă? Ce Nutella? Nici nu știam cum se scrie. Nici nu știam că se scrie, darămite să visez la ea.
Tot cremă de ciocolată se chema și margarina frecată tot cu zahăr și cacao, pe care o găseai în prăjituri, la cofetărie. Nutella, my ass!

Da` cutiuțele alea de doi centimetri, pline cu Finetti, cu linguriță de plastic minusculă, de erai mereu în pericol să-și înghiți mâna, nu le mai știe nimeni, nu? Luai cutiuța, o contemplai o bucată de timp, te gândeai dacă s-o mănânci înainte sau după prânz, te hotărai c-o mănânci după cină și, când venea momentul, te ascundeai în cel mai îndepărtat colț din casă, ca să nu trebuiască să împarți. Cu grijă se desprindea folia, încetișor, lent, să prelungești agonia. Băgai ușurel lingurița, doar cu vârful, cred că era mai simplu să mănânci cu boldul. Din gramul ăla de cremă, mâncai juma` de oră. Răzuiai practic cutiuța, și-apoi o curățai și cu degetul, să fii sigur că n-ai ratat nimic.
Când au apărut cutiuțele în formă de inimioară, în două culori, deja Nirvana era aproape.

Și-apoi crema de ciocolată a ajuns la îndemâna oricui. M-am simțit trădată. Practic era disponibilă pentru toată lumea, întindeai mâna și-o aveai, băgai direct și indecent toată lingura-n ea, nu mai avea mister, nu mai trebuia cucerită, nu mai tânjeai la ea, pentru c-o puteai avea oricând. De la ce era, a decăzut în ochii mei. E ieftină și pentru toată lumea. E accesibilă și darnică cu toți. Dă la toți. Huoo!

Cred că din căutarea paradisului pierdut a ajuns și la noi mania Nutella. Tot un soi de Finetti, doar c-o cheamă altfel și e mai greu de găsit. Adică n-o s-o găsești la magazinul din colț, încercând să se vândă. Tre` să-ți miști fundul în căutarea ei, tre`să ajungi la ea, costă mai mult, e mai inabordabilă. Și are și alune
Da` mă gândesc eu c-o să se trivializeze în curând și ea. Și-o să revenim la inocență, alergând după cacao, să ne facem singuri toată crema de ciocolată din lume. Toată!

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

miercuri, 22 august 2012

Micheline dezumflat

Slăbește printr-o metodă cel puțin neobișnuită! 
Ai burtă? Slăbește acum!
Slăbește rapid, slăbește sănătos!

Toate rețetele promit slăbirea rapidă și eficientă, sănătoasă și fără pic de efort. Nu trebuie să faci tu nimic; nici sport, nici să renunți la statul pe canapea cu oala de sarmale-n față, ba chiar poți băga hamburger, după copănel, după cârnați cu varză călită. Faci toate astea, iei medicamentele și PUF! ca prin minune, în maxim o lună ești suplu și tonifiat.

The fuck is this shit? Reclama excesivă o-nțeleg. Da` chiar există persoane atât de retardate care să și creadă? Să cumpere, să folosească și dup-aia să fie nervoase că nu le-a ieșit pasiența? Încă mai există unii care cred că li se dezvoltă mușchii stând degeaba și luând pastile? Că după o lună or să fie cu siluetă de fotomodel doar pentru că în meniul lor au introdus și pastile cu maxim efect laxativ?

Doamna mamă a trecut prin toate dietele: de la aia cu supă de varză, la aia cu orez fiert și-atât; de la legume și fructe, la lactate light; de la toate minunățiile la toate aberațiile. Rezultatul a fost cel puțin nesatisfăcător pentru că, după ce ținea o lună cel regim, revenea la programul obișnuit. Pastile magice n-a încercat pentru că inclusiv o persoană cu mania slăbitului în sânge pricepe că doar pastilele alea nu fac nimic decât să te slăbească. Ca să crezi orbește în ele îți trebuie, într-adevăr, o doză de retardare. 

Și mă simt puțin violată când îmi sar ostentativ în față reclame cu idei de dat jos peste noapte. Și-mi imaginez cum ar arăta o persoană masivă care dă jos cel puțin 10 kile fără să compenseze cu sport. Un corp cu falduri de fostă grăsime, atârnând dizgrațios de-a lungul burții, coatelor și genunchilor. Un soi de omuleț Micheline înțepat cu acul. Dezumflat. Slăbit magic și deodată.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!


joi, 19 iulie 2012

Marca Camelia

La școală am învățat că cacofoniile sunt pentru conversație ca cafeaua pentru bolile de inimă. Că sunt câteva cacofonii acceptate - excepții care-ntăresc regula. Ești dulce ca carameaua. Ca virgulă carameaua, repetau exasperant toți. Mai exasperant ca cacofonia în sine. Ori îi găsești înlocuitor, ori iei cacofonia în brațe și te obișnuiești cu ea.

Nu-i ideea mea. Pe bune că nu e. Mi-a fost zisă, și mi-a plăcut și parcă mi s-a deschis capul. Nu prea foloseam virgulă, în schimb îmi chinuiam creierii să găsesc sinonime, să chinui fraza, s-o torcoșesc să nu spun ca Camelia, că cică caca e urât. Și când mi-ai spus că unii își bagă și-și scot și nu se atacă nimeni, da` dacă spui barca carmin se isterizează toți, am luat ideea. Am morfotit-o. Am întors-o pe toate părțile și mi-am zis că-i adevărat. Că ca să eviți o cacofonie te chinui și te fofilezi, da` ca să înjuri ca birjarii nu te cenzurezi. Și mintea mea s-a relaxat deodată. Că nu tre` să mai mă gândesc care-s alea permise. Permise sunt toate și nu-i problema mea dacă arde ca candela te face să roșești.

Și-am văzut la un magazin aparat de învârtit țigări. Dacă ai tutun din ăla de miroase frumos și-ți iei și foițe și poți să-ți cumperi și filtre și să-ți faci țigări producție proprie. Mai tari, mai aromate, mai economice. Și mă și văd așezată turcește pe covor și-nvârtindu-mi o țigară. Sau făcând maldărul de țigări, și așezându-le frumos în tabacheră și fumând într-un fel țigări de producător. Ba chiar aș putea să m-apuc să cultiv tutun, să fac hârtie și să-mi meșteresc singură filtrele. Lăsați fumul să vină la mine.
Că Camelia e inventivă, că cacofoniile nu-s permise da`s legale și țigările-s la mare căutare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

sâmbătă, 7 iulie 2012

Blutige Risse

Îmi place șampania nu din cupe, ci din pahare mari, înalte, de bere. Berea nu-mi place din pahar, o beau din sticlă sau din cană. Cănile le mai folosesc pentru apă sau ceai. Apa-mi place în măsura în care nu-mi intră în urechi, acidul - dacă nu-mi iese pe nas. Cică-s acidă și sarcastică. Puțini îmi înțeleg sarcasmul sau ironia. Restul rămân cu impresia că-s violentă și agresivă. Focul mă sperie doar dacă mă ard pe rug. Proba de foc e să-mi înduri ironia și să-mi răspunzi cu autoironie. M-ai câștigat cu doze bine proporționate de sado-masochim și cu câte o injecție de realitate.

Nu mi-e frică de cutremure. Mă cutremur când ți-e frică de ele. Nu-mi mai e frică de nimic și nimicul poate fi atât de înspăimântător. Spun că-mi place ciocolata, dar nu mă încântă fântânile de ciocolată. Cartofii prăjiți aduși pe șarje. Înotul atât timp cât pot sta în picioare. Furtunile dacă sunt în casă. Filmele care mă ating cu ceva. Corpurile renascentiste într-un tablou. Melodii pe care nu le recunosc niciodată de la primele acorduri, nu știu nici cine le cântă, nici cum le cheamă. Cuvinte inventate care au ajuns zilnice. Flori presate din caietul cu flori și două bilete de tren.

Sâmbăta, când știu că după ea e duminică și duminica nu-i pentru a aduce osanale domnului, ci somnului. Roșu de ruj pe capăt de țigară, roșu de ojă pe unghii lungi, roșu de emoție în obraji. Roșu de sânge, roșu de suc de roșii, roșu de acuarele rotunde și ieftine și lipicioase, roșu în fața ochilor. Taurii nu se enervează când văd roșu, se enervează când văd mișcarea. Toreador grațios, banderillas, aplauze; taur mare, taur care trebuie să moară, artificii.

Beau șampanie din pahar înalt, fumez țigară fără urmă de roșu, n-o să ajung niciodată toreador. Azi e sâmbătă. Mâine - duminică. Săptămâna are 7 zile. Eu le iubesc selectiv și prin rotație.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

vineri, 1 iunie 2012

Noi în anul 2000

Coate julite și genunchi zdrențuiți. Dorința de a rupe coaja de pe ”rană”, tăieturile dezinfectate cu salivă, șosetele de praf. Pișcăturile de țânțari peste care făceai cruce adâncă, cu unghia, ca să nu te mai mănânce. Frunze acrișoare, mâncate fără teama c-ar putea fi iederă. Florile de mâna maicii domnului, sacrificate pentru c-aveau nectar dulce. La fel ca și alea de cătină. Pete de agude pe tricoul alb, de-abia îmbrăcat. Mustăți de-nghețată de ciocolată și ”nu primesc abon”. Gorgoaze cu sare, apă băută pe ascuns, că altfel erai în pericol de-a face pneumonie, orice pietricică care devenea comoară, nimicuri adunate-n pungi și uitate cu anii prin sertare, poze doar la premieri, aniversări sau concedii, aceeași pereche de teniși purtată până se rupea, haine de joacă strict despărțite de alea ”de oraș”, pământul scârțâind între dinți, pentru că fructele nu se spălau, se ștergeau doar de tricou, pistoale de polistiren și șotron desenat cu bucata de cărămidă.
Copilăria mea.

Nu spun că-s copil și nu adult. Îs un adult cu sclipiri de copilărie. Și nu-mi aduc aminte de asta doar de 1 iunie. O știu în fiecare zi. Când mă entuziasmez la ideea de adventure, când îmi iau un tricou care-mi place maxim, când mă-ntind după corcodușe încă necoapte, când povestesc, când nu-mi place să am febră, dar e bine pentru că ești alintat dacă ești bolnăvior; când mă prind că nu-nțeleg nimic din factură, dar o plătesc pentru că trebuie, când evit cuvântul ”responsabilitate”, când nu pot păstra supărarea pentru că prefer să râd de lucrurile serioase, când încă mai am nostalgia mersului descălțat prin iarbă.
În fiecare zi.

Deci nu voi spune ”la mulți ani copilului din tine”, pentru că ziua mea e în fiecare zi în care sunt eu. Și-n care creez amintirile, nu le retrăiesc doar în gând. Nu doar pe întâi ale lunii iunie.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

luni, 14 mai 2012

Începutul sfârșitului

Ce-mi place cel mai mult lunea e că am un week-end pe care să mi-l amintesc și-un week-end pe care să-l aștept. La răscruce de week-end-uri. Îmi doresc un concediu lung, lung de tot, până mă prind că realitatea e că mai mult de două săptămâni n-aș rezista fără activitate. Adică da, mă plâng că e luni, că e muncă, că serviciu, că orice, dar la un moment dat un concediu prea lung m-ar demoraliza. Adică, e ca atunci când erai nu în vacanță, ci cu scutire medicală, nu grav bolnav, dar îndeajuns de încât să nu poți să-ți arăți fața la școală. Și-atunci tânjeai după trezit dimineața, teme, lucrări, plănuind următorul chiul. Cam așa și cu viața adultă.

Am cunoscut mulți adulți. Sincer adulții care suntem mi se par mult mai copii decât adulții care erau. Ei se gândeau serios la serviciu, facturi, plozi, chestii de importanță maximă. Eu mă gândesc că la magazinul de lângă serviciu au batoane de lapte. Și cum pot să mai trag de pauza aia, s-o fac mai lungă. Și ce fain e când ai o zi liberă de la stat, și cum vine vinerea și e liber la bunți. Și-n nici un caz nu mă gândesc la chestii serioase gen plătit întreținere. Sau pensie. Peste vreo 40 de ani, pot să-mi permit să-mi planific pensia. Până atunci, adult mă cheamă, adult nu sunt.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam câți ca mine? Câți ca voi? Câți deghizați în corpuri mature se gândesc la bomboane și sesiunea de respiro după 5 zile muncite?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 19 aprilie 2012

De dulce - p.2

De câteva luni mă chinui să-mi cumpăr o pungă de lapte praf. Când îmi aduc aminte, nici urmă de lapte praf prin zonă; când văd punga, uit că voiam, sau clar găsesc altceva mai interesant care să mă îndepărteze de multdorita pungă. Și-o duc așa de prin toamnă.

Vreau, vreau și vreau! Să-mi aleg o cană, să număr vreo 5 linguri de lapte praf, să-i adaug zahăr și-apoi să număr picăturile de apă. Să amestec cu stil și să apară desertul preferat din perioada în care stăteam cocoțată-n vărful patului cu nu`ș ce Robin Hood în brațe. Mâncam și citeam, citeam și mâncam. Crema de lapte praf. Vorbește lumea că dacă îi puneai și cacao, era și mai genial. Dar eu după cacao nu m-am dat în vânt niciodată. O preferam albă și delicioasă. Când se termina cana, săream în bucătărie să mai fac una. Și-așa, cană după cană, carte după carte, am crescut.

Imperiul laptelui praf era la Doamna Mamă la serviciu. Pungi uriașe de hârtie, în care se odihnea praful. Tot cu lingura, cana și cartea mă duceam. Cât timp era lapte praf, eram angajată cu normă-ntreagă la serviciu la maică-mea. Trecut sezonul laptelui, reveneam acasă.

Cât despre cacao, cât de fraieri puteam fi dacă ne lăsam păcăliți de-o cană cu cacao, zahăr și apă, atunci când țipam că vrem ceva bun? Ceva bun și dulce, zici? Uite acum îți prepar o cacao. Dacă erai mai simandicos, îi ziceai ”șocola”, cu accentul pus pe ”a”, ca la franceză. Da` tot cacao cu apă era. Cu lapte? Ce-ai înnebunit? Strici desertul.

Și mă chinui în continuare să-mi cumpăr lapte praf; l-am trecut chiar și pe lista de cumpărături. Cacao nu-mi mai fac, pentru c-am trecut la un nivel superior și mor fără cafea. Și-am mai descoperit și niște batoane de lapte cu vanilie care se topesc în gură și te-mbie să iei mai multe, mai multe, din ce în ce mai multe. Și cred că mi-a scăzut glicemia.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

miercuri, 21 martie 2012

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Chestiile mici contează. Chestiile mici te fac fericit. Puse cap la cap, una lângă cealaltă. Nu o mare de fericire. Nu o plapumă care să acopere tot, pentru că riști să ți se facă cald, și să vrei afară. Cică și de fericire poți să te saturi la un moment dat. Nu știu, așa am auzit.

Da` dacă pui cap la cap un zâmbet dat, unul luat, o cană de cafea, ultima țigară poștită, o pisică care te spală dimineața, un puf de parfum, o prăjitură, zi cu soare, idei crețe, replici la fileu, eșarfa prima dată luată-n anul ăsta și mai găsești atent și alte firimituri, o să vezi că How to Make an American Quilt nu-i doar un film de care uiți imediat după ce l-ai văzut. Și că Fericirile nu-s doar 9, și-n nici un caz nu-s alea pe care le înveți la religie. Îs mai multe, și-s altele în funcție de fiecare. Nici măcar cafeaua nu-i universală.

Citesc în globul de cristal, îmi studiez liniile din palmă, în cărți nu mai vreau să-mi fie citit, și-n orice parte m-aș uita las timpul să curgă. Mai încet sau mai repede, după cum are el chef. Oricum nu-i poți spune secundei să înghețe. Și chiar de-ai putea, te-ai risca? Dacă după aia urmează alta și mai și? Dacă nu te-ai oprit la aia potrivită? Dacă după schimbă totul? Între o secundă de cunoaștere și nemurire, tot nemurirea o aleg. Orice ar însemna asta.

Și mai fumez o țigară, deschid geamul larg și mă uit, pentru o clipă de fericire, cum dorm pisicile cap în cap și cum da, am auzit primul guguștiuc pe anul ăsta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

marți, 31 ianuarie 2012

Pseudocolecții - p.2

Îmi plac șervețelele de hârtie. Alea cu model, în special. La ocazii simandicoase, erau șervețele colorate frumos, cu desene și stăteam, le studiam cu atenție, le învățam pe de rost. A fost un timp în care-mi trecuse prin cap să fac colecție de șervețele din alea. Am renunțat pentru că n-aveam nici răbdare, nici disciplina necesară unei colecții pe timp lung.

Știam să fac chestii alambicate din hârtie. Gen coif, bărcuță și-un cocor. Mi se părea wow! Până m-am prins că nu tre` să fii artist ca să le poți face. Acum nu-mi iese un coif nici dacă mă bați cu ziarul.

Pachetele de țigări au fost multe, și așezate frumos, în funcție de marcă. Pachete schimbate de-a lungul timpului, pachete noi, pachete inedite. Multe și vizual frumos. Adunate nu pentru roboței, ca atunci când eram mici, ci pentru a sta ordonat, ca la poză.

Și-mi plăceau și ambalajele din staniol colorat, cu personaje din desene animate pe ele. Și abțibildurile de la guma adusă ”din străinătate”, și surprizele de la gumă, și mai aveam și-o manie totală pe agende, carnețele și caiete cu coperți ciudate. Îmi plăceau, le adunam, dar n-am reușit să duc nici o colecție la bun sfârșit. Poate pentru că mereu apăreau chestii noi. Sau pentru că da, disciplina programată mi-a lipsit dintotdeauna...

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

duminică, 25 decembrie 2011

De bine

Nu pot să mă plâng de colindători. Anul ăsta ori n-au fost, ori au reușit să mă evite cu grație.

Nu pot să mă plâng de insistența popei care, prin intermediul țârcovnicului, de obicei bate-n poartă, încearcă clanța și, dacă ai făcut imprudența de a o lăsa deschisă, vine nepoftit peste tine. Ori n-a fost, ori a ocolit Le Chateau de Camelia.

Nu mă pot plânge nici de frig, pentru că nu-ngheață pietrele și pentru că ninsoarea aia care mă speria nu s-a întâmplat, spre disperarea unora și spre deliciul meu.

Nu mă pot plânge de colinde, pentru că m-am plâns deja de ele. Nici de spiritul umanitar la comandă, pentru că și pe ăla l-am disecat. Nici de ăia care se îmbuibă, pentru că încă n-au trecut sărbătorile.

Nici de urări insistente și tipizate, nici de goana după cadou, nici de îmbulzeală, artificii, tărăboi, teoretic nu mă pot plânge mai de nimic; și nici de faptul că n-am de ce să mă plâng nu vreau să mă plâng, pentru că asta s-a întâmplat foarte rar în ultimul timp.

Nu-i un sfârșit de an perfect, dar e sfârșitul unui an departe de a fi fost perfect. Și d`asta azi nu mă plâng. Azi mă bucur de cadouri, de mâțe torcăitoare, de zâmbete, și planuri și cuvinte frumoase, și nici nu-mi aduc aminte că mâine muncesc, și nici că poate, cumva, odată. Azi am un zâmbet tâmp pentru toate cadoaiele pufoase și mi-s de ajuns două cuvinte. Aici și acum.

Pân` la următoarea stare de bine, la bună vedere!

vineri, 23 decembrie 2011

Primul cadou

Stăteam eu cuminte seara trecută, cald țigări și muzică, gândind cadouri și surprize, mai un fum, mai dă boxa mai tare, mă rog, planuri d`astea. Când aud cum se deschide ușurel ușa pentru o clipă și-apoi se-nchide la loc. Singură. Halt! Stai să vezi că-i Moșu`! S-a apucat să-mpartă cadourile din timp și-a ajuns mai devreme. Bine, mult mai devreme, da` are o scuză, că-i bătrân și posibil senil; sau s-o fi gândit că am fost atât de cuminte că am dreptul la cadou în avanpremieră...

Și mă-ntorc încetișor, să nu-l sperii și să-i produc un șoc tot cadou, și dau nas în nas cu Cami. Postată mândră destul de aproape de mine, într-o poziție de dat cadouri, ținând gingaș ceea ce presupun că era surpriza mea before Christmas: un foarte real și foarte post infarct șoricel.

Mă uit la ea, se uită la mine, amândouă ne uităm la șoricel. Mă ridic prudent, să nu-i rănesc sentimentele și să creadă că nu-i apreciez gestul și-ncerc să gândesc rapid cum și-n ce mod iau domnul șoricel și să fac ceva ce nu se face cu nici un cadou: să-l arunc nepoliticos la gunoi.

Dacă are cineva impresia că-n momentul ăla Cami mi l-a înmânat frumos și-a așteptat mulțumiri, se-nșeală amarnic! Direct sub pat a dispărut, cu cadou cu tot. Și stau, meditez, îmi storc creierii. Cum o scot eu pe asta de sub pat, cu prietenul Șobo cu tot? Lipsă totală de idei. Și-mi vine gândul genial: Bucur! Ce mai contează că-i două din noapte când e o problemă de viață și de subpat?

Scurt îl trezesc pe Bucur, transmit telegrafic surpriza, salvator vine Bucur și-ncepe recuperarea cadoului. Când l-am văzut cu Șobo scos de sub pat, mi-a venit să-l pup. M-am abținut pentru că, într-un fel, îmi răpea my precious gift. Nu la fel de înțelegătoare a fost Cami, pe care pentru prima dată în 3 ani am auzit-o mârâind amenințător, prelung și fioros. Și năpustindu-se violent asupra lui Bucur pentru a-i smulge cadoul pângărit. Am rămas șocată pe viață și-am mulțumit divinității că pe el l-a considerat personaj negativ. Nu de alta, dar cu mine doarme și n-aș fi vrut să-mi petrec eternitatea cu frica de a nu mă trezi cu gâtul rupt a doua zi... Atât de violentă era.

Una peste alta, situația se prezintă în felul următor: primul dar l-am primit. Mulțumesc, Cami!
Data viitoare poate vine totuși cu ceva mai puțin fost viu, gen o cutie de pate sau o simplă ciocolată. Nu-s atât de pretențioasă încât să-mi doresc cadouri atât de proaspete. Dacă se încadrează în garanția înscrisă pe ambalaj, e perfect pentru mine!

Pân`la următorul cadou, la bună vedere!

marți, 20 septembrie 2011

Din amintiri

Lapte cu biscuiţi. Sau ceai cu biscuiţi. Da' biscuiţi d'ăia penali, de Brăila, care cică erau cu miere. Mierea nu exista, da' aveai toate şansele să găseşti câte un capăt de sfoară sau câte o pietricică. Şi cine băga de seamă? Scoteai sfoara, aruncai pietricica, înjurai în gând dacă-ţi ciobeai vreun dinte, şi mestecai mai abitir. Laptele cu biscuiţi era bun mai ales dacă-l îndulceai puţin. Puţin spunea bunică-mea, să nu dau în diabet, cică. Mai mult îmi plăcea mie, pentru că nu-mi păsa de diabet şi eram în stare să mănânc zahărul cu lingura. Lapte cu biscuiţi aş mânca şi-acum; până-mi cumpăr lapte-mi trece cheful, iar biscuiţii de Brăila nu mai sunt nici tari, nici penali.

Pâine cu unt şi cu dulceaţă de vişine. Orice altă dulceaţă mă lăsa rece. Poate pentru că, de cele mai multe ori, era ori de prune, ori de caise. Dar aia de vişine era Mecca. Şi-aş fi mâncat felie după felie, neapărat cu unt, şi neapărat cu cât mai multe vişine acrişoare. La fel cum îmi plac şi clătitele. Clătitele nu-s clătite dacă nu-s cu vişine. Sunt o imitaţie ieftină, o reproducere nereuşită, un truc banal.

Lucruri minuscule. Mă bucuram la fel de mult pentru biscuiţii cu lapte, pentru o ciocolată şmecheră sau pentru un cuvânt bun. Pentru un cadou, pentru o mângâiere, pentru o zbenguială interminabilă în faţa blocului. Lucrurile care m-au fericit s-au schimbat în timp. Parţial. Sau s-au înmulţit. Şi-au ajuns să fie alea la care mă gândesc în momentul în care nu pot sau nu vreau să gândesc. Amintirile frumoase pot uneori să doară la fel de tare ca alea urâte. Sau poţi să te hrăneşti din ele. Să le trăieşti din nou, şi din nou, până când ajungi să crezi că eşti fericit; dacă altfel nu se poate...

Strânge-le pe toate. În cutii colorate, în speranţa că, la un moment dat, vei scoate capacul şi le vei da drumul din nou. Şi că nu va fi nevoie să le reîmpachetezi.

Până la următoarea amintire, la bună vedere!

duminică, 18 septembrie 2011

O shaorma mare, vă rog - p.2

Mă intrigă o chestie: s-au înmulţit copiii. Mă, da' mulţi. Unde întorci capul, câte unu'. Ba în cărucior, ba din ăia de deja au început să meargă, ba d'ăştia de intră la şcoală. Mulţi. Invazia copiilor. Ei, şi n-ar fi asta problema. Da' odată cu copiii, s-au înmulţit graşii. Din 5, 3 sunt rotunjori, rotofei, rubiconzi; plesnind de sănătate. Roşiori în obrăjori şi cu colăcei pe burtă.

De parcă îi hrănesc ai lor cu îngrăşăminte. Să nu se anemieze mititelul. Liber la frigider, bagă-i fast-food-ul, o pâine la o masă e ideal, mănâncă pâine cu pâine şi cu pâine la desert, başca dă-i, frate, cu dulciurile până pocneşte stomacul în el, că nu-i frumos să-i refuzi nici o poftă.

Când eram copil, fiecare clasă era musai să aibă un gras. De obicei crescut de bunică. Şi dacă e bunica aia de creşte puişorul, atunci îl îmbuibă, pentru că şunculiţele sunt semn de prosperitate, şi cum să se laude la alte bunici cu un pui de Avicola? Dar era un singur gras. Acum sunt peste tot. Cred că fiecare clasă are câte un slab.

Şi pe bune că faza exasperantă e să-l văd gras şi băgând cu poftă un sandviş mare, eventual murdar de sos pe faţă, cu degetele cârnăciori şi cu burta ieşind din bluză. Parcă-l văd mârâind violent dacă încerci să-l ţii departe de mâncare. Iar mândrele mămici, posesoare a monumentului de obezitate, plângându-se că micuţul are probleme cu inima, şi cu colesterolul, ba chiar că are şi un diabet uşor. Păi, cum pana mea să fie sănătos dacă-l îmbuibi de parcă ai vrea să-l tai la Crăciun?

Visul meu: să-i adun pe toţi, să-i pun la regim şi la cules cartofi. Să-i văd după o lună cum grăsimea începe să se topească. Şi-apoi să-i pun s-alerge pe roată din aia, cum au hamsterii. Dup-asta să vedem dacă mai au probleme de sănătate şi dacă mai au curaj să se apropie prea des de frigider.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

miercuri, 24 august 2011

Aşa nu

Am aflat că a fost post şi-acum, că s-a terminat postul, e liber la "cărniţă". Pe bune că, în primă fază, m-am gândit că lumea a devenit mai religioasă şi că unii chiar au început să respecte posturile. Da' dup-aia am realizat că discuţia aluneca spre cu totul altă pantă, şi-aşa a apărut dilema. Şi mania. Şi nervii.

Urăsc termenul de "cărniţă" drept înlocuitor pentru sex. La fel cum urăsc "post" sau "au venit musafirii" pentru "ciclu". N-o să auzi nici o gagică spunând "băi, mi-a venit ciclul şi n-am putut să fac sex". Nu, că ele trebuie s-o coafeze. S-o metaforizeze şi s-o deghizeze cât mai mult. La fel ca atunci când aşteaptă să fie consignaţia goală pentru a-şi lua tampoane; la fel cum vânzătoarea dă pe sub mână alea două ob-uri pe care le ceri cu voce tare.

Trecând peste faptul că anumite diminutive îmi strepezesc dinţii, să fim serioşi, cărniţă? Nu pot pune degetul să arăt exact de ce mă chinuie termenul. Doar că e aşa, ca atunci când văd crocodili, sau când visez şerpi care se târăsc înspre mine. Repulsie totală faţă de eufemism. Zi-i cinstit, că nu-ţi pică tresele. Sau găseşte ceva care să pară mai puţin libidinos.

Şi la fel de libidinos mi se pare să plescăi salivând pe tastatură cu gândul la orice fel de mâncare, în condiţiile în care te plângi că ţii dietă, nu slăbeşti deloc, dar mărturiseşti nonşalant că ai terminat o cutie de Finetti în două ore. D'aia mare. Măcar plescăie-n gând.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

joi, 18 august 2011

Glicemie scăzută

Sărăţelele însemnau un gogoloi de aluat, pus într-o maşinărie greoaie, turtit cu stil şi copt pe ochiul de la aragaz. Acţiune repetată de multe ori, până când se făcea ditai maldărul, şi de-abia atunci le puteam ataca în voie. Sărăţelele aveau chimen. Nu-mi plăcea chimenul, aşa că înghiţeam fără să mestec partea vinovată, şi ronţăiam în continuare până mi se iritau colţurile gurii.

La fel şi cu turtele, cu toate că de acolo nu-mi reveneau decât marginile, pentru că respectivele turte trebuiau să stea intacte până când erau preparate în varianta finală. Ce vină aveam eu că mai degrabă le preferam neînmuiate şi neacoperite de nucă? Nici una, evident, dar tot numai cu colţurile trebuia să mă mulţumesc.

Ciupercuţe cu pălăria înmuiată în ciocolată. Din acelaşi aluat se făceau şi fursecurile alea lungi, în diferite forme, pe care le construiai la maşina de tocat carne. Da' îi puneai sită şmecheră, şi ieşeau vreo patru forme de fursecuri, numai bune de devorat. Şi tot la fel erau şi bilele cu vişină la mijloc, date mai apoi tot prin ciocolată şi, eventual, prin nucă pisată. Sau celelalte bile, din biscuit, pline cu vişine din vişinată.

Da' cu salamul de biscuiţi? Ăla era crimă şi pedeapsă, pentru că puteai să-i pui şi stafide, şi rahat, şi tot felul de alte chestii care-l transformau dintr-un simplu biscuit, în Mecca dulciurilor. Da' cea mai şmecheră chestie mi se părea rulada din biscuit, cu cremă de cocos, şi lapte praf, şi margarină. Aha, margarina aia cancerigenă, care lega crema şi care mă făcea să patrulez prin faţa frigiderului până când, finalmente, prăjitura putea fi scoasă, dezbrăcată de staniol şi sacrificată de dragul papilelor mele gustative.

Prăjitura cu foi Lica, şi cremă de rahat şi lămâie. Sau ailaltă, tot cu foi Lica, dar cu cremă de cacao şi cu glazură de ciocolată. Alba-ca-Zăpada, ciocolata de casă, negresele, crema la pahar şi - evident - multe altele fără vreun nume precis, pentru că niciodată o reţetă nu se respectă întru totul, şi poţi face mereu hibrizi de prăjituri care, chiar dacă nu arată grozav, sunt delicioase şi care te fac să visezi la copilăria aia, în care nu conta aspectul, ci gustul. Şi dacă era dulce, pe bune că nimic altceva nu mai avea importanţă.

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!

vineri, 22 aprilie 2011

Paştele meu

Când eram mică nu exista Iepuraşul de paşte. Sau nu ştiam eu de existenţa lui, sau m-or fi fraierit ai mei că de fapt e mit, nu mai ştiu exact. Cert e că de Paşte nu se dădeau cadouri, se dădeau ouă roşii, cozonac şi pască. Nu ştiu cum se făcea, că doar de sărbători era lapte adevărat în cozonac; în rest laptele praf era la putere. Şi tot atunci erau mai multe ouă decât puteai mânca într-o viaţă, da' erau aşa frumoase că-ţi era milă să le pocneşti în capăt şi să le transformi în salată; dacă ar fi fost după mine, le-aş fi ţinut aşa o veşnicie. Vorbesc despre timpuri ancestrale, când revoluţia încă nu se întâmplase şi să frămânţi cozonac pe întuneric devenise o artă.

Recunosc că n-am fost şi nu sunt nici acum mare fan mâncare. Dacă e, de bine; dacă nu, improvizez, şi cam atât. N-aş muri dacă n-ar fi ouă roşii şi pască, nu mi-aş smulge părul din cap, nu m-aş zvârcoli în chinuri groaznice. Dar erau atunci nişte chestii care mă fascinau de-a dreptul.

Era ştiut că pentru mine special se făcea cozonac separat. Cozonac zic? Cozonăcel. Într-un tradiţional ibric. Şi-mi creştea inima când îl vedeam, mic şi drăguţ, lângă cozonacii maturi. Vânam mirosul de cozonac; îl reperam de la câteva etaje depărtare, şi mergeam după el, la fel cum am urmărit o tanti necunoscută pentru că avea pâine caldă-n sacoşă, şi mirosea genial, şi eu ştiam că nu trebuie să cer nimic, nimănui; da' era peste puterile mele să nu-i urmăresc sacoşa. Căţel scria pe mine când eram mică. Tot căţel scria şi când stăteam şi păzeam cozonacii, pentru că era ştiut faptul că nu se mănâncă din ei până duminică, la sfârşitul postului. Ştiam, da' pofteam la el, pentru că nu-i nimic mai bun decât cozonacul fierbinte. Şi-şi făcea bunică-mea milă şi pomană şi sacrifica minunăţie de cozonac în Vinerea Mare doar de dragul meu; ce-i mai mare păcat, să strici postul, sau să laşi copilul să se gândească cu jind la ceva bun? Şi din două rele o alegea pe aia mai mică, şi aşa ajungeam să mă lupt cu halca de cozonac fierbinte, şi-mi frigeam şi limba, şi buricele degetelor, da' râdeam cu gura toată şi da, eram fericită.

Cealaltă bunică îmi făcea puişori din aluat. Aş fi dat toată ciocolata din lume pentru bucata aia de cocă; aluat de cozonac, cozonac din plin, da' eu pe ăia îi preferam. Pentru că le punea şi ochişori, şi mă atenţiona să am grijă să nu-i mănânc, pentru că-s boabe de piper, şi nu ar fi fost o senzaţie tocmai plăcută, şi aveau şi aripioare, şi dacă avea îndeajuns timp le adăuga o mulţime de detalii care mă făceau să bat din palme şi să mă bucur nespus. Puneam puişorii lângă cozonăcel; îi studiam pe toţi cu atenţie şi-mi făceam plan care va fi devorat primul. Acu' regret că pe vremea aia nu ştiam să fac poze, pentru că-s mai bine de 20 de ani de când n-am mai avut nici una, nici alta.

Şi mai era ceva: normal că bunicile se întreceau între ele care vopseşte cele mai frumoase ouă. Nu, nu era o luptă declarată, da' le vedeai cum îşi dau interesul, cum se umflă în pene şi cum se uită cu coada ochiului una la cealaltă, cum îşi admiră tacit una alteia opera, da' cum n-ar fi recunoscut nici să le pici cu ceară că toate sunt la fel de frumoase. Până să apara abţibilduri, şi minunăţii de lipit, şi modele de se fac singure, aveam cele mai faine ouă. Cu frunzuliţe, la care mă uitam cu gura căscată, încercând să identific planta de-a născut desenul. Evident că nu ghiceam, pentru că nici măcar acum nu pot face diferenţa între pătrunjel şi leuştean, şi oricum nu erau doar ele două, era un întreg ierbar acolo. De fiecare dată era o adevărată dilemă când trebui să aleg oul de voiam să-l sparg; şi-l luam, şi mă răzgândeam, şi mereu aterizam cu câte două-trei alegeri; nu le mâncam eu, da' nu era bai, pentru că dup-aia se transformau în cea mai şmecheră salată de ouă, şi eu puteam sta liniştită pentru că făcusem alegerea corectă.

Acum... e Paşte pentru că am o zi liberă în plus; chiar dacă între timp am învăţat şi ce ar trebui să însemne, şi ce e cu cea lumină. Chiar dacă încă îl asociez cu Isus-ul lui Zeffirelli, Paştele real era format din lucruri mici; demult duse.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

joi, 7 aprilie 2011

În căutarea timpului pierdut - p. 2

Nu, nu îmbătrânesc. Cu toate că uneori mă deranjează schimbarea de vreme, şi nu mai duc tot atâtea nopţi pierdute cât duceam odinioară şi, câteodată, mă prind eu pe mine gândindu-mă la planuri de viitor; evident că planurile alea dispar în momentul în care-mi arăţi o ciocolată, sau mă "ameninţi" cu o sesiune de shopping, deci nu, nu îmbătrânesc. Şi nu-mi trece prin cap "să-mi fac o situaţie", încă mai merg pe principiul puşculiţei sparte la sfârşit de lună, mă sperie ideea unui cont în bancă şi, nu, n-au început să-mi placă copiii, nici să-mi doresc unul; în concluzie, încă sunt "safe". Sunt încă în zona copilăriei.

Cu toate astea da, am nostalgii; unele mai vechi, ce ţin de timpuri trecute de secole, hăăăt, din vremea când aveam sub 10 ani; altele mai noi, care ţin de mine "mai mare", mai zburătăcită, mai aproape de eul prezent. Dar nu despre ele va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Dacă mă duc într-un magazin, şi mi se pune pata pe-o sticlă de şampanie (a se citi "vin spumos"), o cumpăr. Şi dacă peste câteva zile mă pocneşte aceeaşi pată, mai iau una. Cu alte cuvinte, pot bea şampanie dimineaţa, la prânz, şi seara. Indiferent de zi sau de lună. Ei, când eram mică, şampania se bea doar la ocazii speciale şi, în principiu, la Revelion. Eventual la câte o aniversare, dar cam atât. Adică, ştiai clar că se bea la Revelion. Nici prin gând nu-i trecea cuiva să ia sticla cu pricina în toiul verii. În nici un caz. Era aşa, tradiţioal şi de neschimbat. Faptul că aveai un pahar cu băutură din aia acidulată, care făcea poc, marca trecerea anilor.

Şi-acum am probleme cu desfăcutul ei, pentru că dopul e duşmanul, şi tre' s-o deschid cu grijă, să nu-mi aterizeze strategic dopul direct în ochi, şi mă retrag într-un colţ în care nu există lustră, departe de geam, pentru că din geam poate să ricoşeze direct în - da, manie, ştiu - ochiul meu, şi clar şampania are un plan bine stabilit, şi-un singur ţel, acela de a mă transforma în pirat, dar n-o mai păstrez doar de Revelion. Nope, s-a schimbat modificarea. Acum e şampanie când vrea muşchiul meu, nu când porunceşte calendarul. Şi ăsta e un lucru bun; doar că... vorbesc despre istorie pe care am trăit-o, şi asta e ciudat.

Da' cu batistele? Cu batistele cum era? Păi, acu' sunt şerveţele d'alea şmechere, parfumate, cu zeci de arome, pe care le foloseşti o dată şi-ai scăpat de ele. Cu batistele era o întreagă poveste. Pentru că erau batistele bărbăteşti, alea mari, insipide, incolore şi inodore, dar care erau geniale dacă voiai să te joci cu ele, şi mai erau şi alea frumoase, pe care-ţi era milă să le foloseşti, pentru că aveau pe ele tot felul de desene şi imagini pufoase. Preferata mea era o batistă micuţă, cu un iepuraş cu umbreluţă pe ea; şi, frate, am ţinut la batista aia, şi-o luam cu mine peste tot, chit că nu aveam nevoie de batistă, dar era perioada în care era imperios, şi era semn de bună creştere să ai unghiile tăiate scurt şi batistă curată.

Ei, şi-aveam o adevărată colecţie, cu desene diferite, şi fiecare spunea o poveste, şi dacă era să-mi suflu nasul aveam mereu câte o batistă d'aia bărbătească după mine, pe lângă cea frumos imprimată, pe care o ţineam de impresie. Acum n-am mai văzut batiste frumoase; singurele pe care le-am văzut, şi se mai poartă încă, sunt alea subţiri, în care nu prea ai cum să-ţi sufli nasul, şi care apar pe la înmormântări. Triste batiste, din toate punctele de vedere.

Şi tot la capitolul poveşti, mai era aşa: se lua pick-up-ul, se monta la difuzor, şi se punea placa cu povestea; cea de care aveai chef în momentul ăla. Aveam un maldăr întreg de poveşti şi le-am ascultat de atâtea ori că le ştiam pe de rost. Ca pe poezii, doar că astea erau lungi, şi le ştiam cu tot cu intonaţie, şi cu drama adiacentă. Şi-acum mai îmi vin în minte pasaje întregi, şi le ştiu, şi mi-e dor de-o poveste ascultată la pick-up, cu riscul adiacent de a se înţepa discul, sau de a sări acul. Fetiţa cu chibrituri, Coliba unchiului Tom, Slugă la doi stăpâni, Măria sa, puiul pădurii, Ali Baba şi cei 40 de hoţi, şi da, multe, multe altele au crescut cu mine, şi-n mine. Difuzorul s-a paradit de tot, pick-up-ul s-a stricat, plăcile le-am aruncat într-o dispoziţie de făcut curat total. Poveştile sunt, în schimb, mereu cu mine; dar pe bune că mi-e dor uneori să-mi fac o ceaşcă de cremă de lapte praf, să mă aşez într-o poziţie cât mai ciudată şi să ascult din nou poveşti la pick-up. Da, ştiu, le-aş putea găsi - probabil - pe net; dar unde e farmecul dacă nu stai să şi aşezi firele, să cureţi acul de praf şi să răscoleşti printre discuri, în căutarea poveştii ideale pentru seara cu pricina?

Şi-o ultimă chestie, la fel de colorată: coperţile pentru caiete. Aha, alea de plastic, cu care îmbrăcai fiecare caiet şi fiecare carte-n parte. Şi dacă aveam vreun caiet preferat, de obicei ăla de română, îi puneam copertă specială, diferită de celelalte; aia care mi se părea mie mai şmecheră, pentru obiectul preferat. Şi de fiecare dată când îmbrăcam caietele, era sigur că se termină vacanţa, şi nu ştiam exact ce să fac mai întâi: să fiu supărată că mă duc - din nou - la şcoală, sau să mă bucur de bucuria învelitului de caiete?

Şi puteai să ai coperţi de plastic, sau să pierzi mai mult timmp, învelindu-le în hârtie colorată, câte o culoare pentru fiecare materie în parte, şi cartea asortată cu caietul, şi câteva culori, şi puţin scoth de prins la colţuri, şi nebunie totală. Şi ca să fie imaginea completă, zeci de etichete, pe care scriam frumos, caligrafic, numele şi clasa şi materia; şi erau etichete d'alea simple, pe care le evitam, da' erau şi alea cu câte o floricică, sau câte un animăluţ în colţ, care costau mai mult, dar pe care le voiam neapărat, pentru că în funcţie de ce fel de etichete aveai, erai mai şmecher în ierarhia clasei. Şi-am prins şi perioada în care etichetele deja erau gen abţibilduri, şi în ape, şi meserie curată, că mă uitam la ele ca la maşini străine, nu ca la material didactic. Şi-apoi imediat a venit liceul, şi-am trecut pe caiete cu coperţi cartonate, care nu mai aveau nevoie nici de coperţi, nici de etichetă. Şi n-am înţeles cum de, într-o singură vară, s-a trecut de la "să ai etichete e mişto", la "eşti copil dacă-ţi îmbraci caietele". A fost una dintre cele mai bruşte schimbări legate de şcoală, da' m-am conformat pentru că, în mod ciudat, parcă nici pentru mine nu mai avea aceeaşi importanţă, şi nu-mi mai păsa de culori, ci de cu totul alte chestii; maturizare într-o vară? Da, se poate. Asta nu înseamnă că acum nu mă gândesc zâmbind la perioada aceea.

În mod clar mai sunt şi alte chestii dar iar îmi asum rolul de "twisted Seherezada", şi-o las pe altă dată.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

marți, 29 martie 2011

Farmacia cofetărie

Tre' să specific de la bun început că prefer, de obicei, chestiile sărate; floricele, chips-uri, alune, covrigei. Orice, da' sărat să fie. Ei, dar, din când în când, mă mai pocneşte aşa, direct în moalele capului, pasa de ceva dulce. Şi atunci să te ţii, frate, pentru că devorez tot ce prind: ciocolată, biscuiţi, prăjituri, bomboane şi fursecuri. Buuun... Şi mă pocneşte aseară dorinţa cu pricina, şi mă uit în jur; canci ciocolată, nexam bomboane. Mă furişez în bucătărie, poate-poate există vreo rezervă secretă de chestii mustind de zahăr. Nimic, da' nimic-nimic; aşa că am aterizat cu capul direct în borcanul cu miere, pentru că deja nu mai era un simplu moft, simţeam de-adevăratelea cum scade glicemia liniuţă după liniuţă.

Şi-n timp ce mă relaxam în borcan, m-a lovit cu viteza unui bolid: mică fiind n-am rămas niciodată în pană de ceva dulce. Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu erau mereu dulciuri tradiţionale, da' scotoceam, găseam, improvizam. Aha, a încercat cineva pâine cu zahăr? Probabil că nu, da' eu devenisem maestru cofetar în prepararea delicatesei cu pricina, pentru că era cu şustă, şi trebuia să nu depăşeşti o anumită cantitate de zahăr, şi felia de pâine trebuia să nu fie nici prea subţire nici prea groasă, numai potrivită, şi trebuia să fii iniţiat în această artă pentru a-ţi ieşi cum trebuie, şi... Mă opresc. Da' lapte praf cu zahăr şi cu cacao şi cu apă? Şi dacă erau, mai strecuram şi nişte stafide, ba chiar go crazy şi turnam şi-o picătură de esenţă de rom... mmmhhhmmm, genial!

Daaaar, şi aici vine DAR-ul, nimic nu se compara cu chestiile mai... ciudate pe care le foloseam pe post de înlocuitor de "ceva dulce". Să purcedem deci în a rememora bizareriile "cofetăreşti" ale generaţiei pre-revoluţie...

Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra zaharinei, care era un fel de zahăr, da' era mult mai şmecheră, pentru că semăna cu bomboanele. Sau zahărul cubic, care era zahăr, da' ce tare erai dacă aveai din ăla în casă, şi cât de mişto era să şuteşti câte un cub, două, nouă, şi să le ronţăi fericit, eventual băgat sub masă. Nu ştiu alţii cum făceau, da' la mine era literă de lege. Şi tot din capitolul zahăr, era şi ăla vanilat, de venea la pliculeţe, şi pe care-l mâncam tacticoasă, direct din pliculeţ, şi se umezea hârtia, şi mă chinuiam, da' pân' la urmă nu rămânea fir nesacrificat.

Da' cavitul? Muuuamă, cavitul era genial! Îl găseam în frigider, pe raftul pe sus, şi mă cam întindeam să-l ajung, da' nu era bai, pentru că atunci când ajungeam, era vai şi-amar de el. Adică, nu amar, că era dulce, şi-avea o aromă specială, şi da, mai cumpăr şi acum cavit, da' parcă nu mai e la fel de genial pe cât era atunci. Şi multivitaminele? Alea de veneau într-o cutie maaare, albastră, metalică, şi din care puneai două linguriţe-n apă, şi se transforma în cel mai delicios suc posibil? Nici sucu' de la dozator nu se putea compara cu licoarea multivitaminizată...

Bineînţeles că nu existau mereu variantele astea; aşa că se trecea la planul de rezervă: dulăpiorul cu medicamente. Da, am crescut pe vremea când copiii aveau acces la pastile, şi-au învăţat care sunt pastilele pe care le pot lua fără probleme, fără să păţească nimic şi fără să aibă nevoie de părinţi şi reţetă. Pe vremea când, dacă aveai 7 ani şi te durea capul, luai rapid un piramidon, sau un paracetamol, sau o aspirină, fără să tragi de fusta lu' mama, ca să ţi-o scoată ea din folie şi să ţi-o dea, eventual amestecată cu zahăr.

Şi-n ordinea asta de idei, primul sacrificat era siropul de tuse, că era dulce, şi bun, şi gros, şi miam-miam. Un gât tras pe furiş, un altul mai la vedere şi, evident că atunci când chiar aveam nevoie de sirop de tuse, nu mai era. Da' nu era problemă, pentru că rezerva se reînnoia periodic. Urma faringoseptul, care avea aşa, într-un fel aromă de ciocolată, şi colora limba, şi muaaamă, dacă apăreai cu pastile de faringosept afară, deveneai instantaneu eroul cartierului. Da' saprosanul? Cu saprosanul cum era? Păi era aşa: ăsta venea la tub, şi-am făcut mereu conexiune între saprosan şi puful de la plopi - să nu-ntrebe nimeni de ce, pentru că n-am o explicaţie logică -, da' era buuuun, şi se topea mai greu ca faringoseptul, deci dura mai mult, deci plăcerea era maximizată. Şi mai era şi vitamina C, care era acră ca toate chinurile iadului, da' avea o vagă reminescenţă dulceagă, şi dacă mâncai vreo două, deja aveai papilele gustative mult prea anesteziate pentru a mai sesiza acreala, şi tot bomboane se chemau. Ei, şi drept să spun, nu era problemă prea mare, pentru că la fel de acri erau şi cârceii de viţă de vie, şi frunzele acrişoare care nici acu' nu ştiu ce erau, da' le mâncam una după alta, pentru că nu murise nimeni de la ele. Deci vitamina C rula original. Iar dacă erai doritor de experienţe extreme, apăi atacai cutia verde, cu drajeuri chinezeşti, care cică erau pentru tuse, da' arătau ca bomboanele, şi erau mentolate de te lua mama Gaia, şi te apuca lejer strănutul, şi-ţi dădeau instantaneu lacrimile, da' să renunţi la ele, nici vorba, pentru că aveau zahăr pe deasupra, şi puteai simula oricând o durere în gât pentru a devora toată cutia. Bes-ti-al, zic!

Dar aseară n-aveam nici faringosept, nici saprosan, nici măcar sirop de tuse, deci a trebuit să mă mulţumesc cu miere. Bleaaah!!! Şi primul lucru pe care-l voi face când ajung la farmacie va fi să-mi reîmprospătez stocul de "pastile prăjituri", şi să nu-ndrăznească nimeni să spună că-s cu capu'; o ştiu deja, nu e nevoie să-mi fie reamintit constant.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

joi, 3 februarie 2011

Montignac, răsuceşte-te!

Trecute sunt zilele de Crăciun, trecut e Revelionul. Da, se apropie Paştele - habar n-am când, da' în mod sigur tre' să se apropie - aşa că e timpul potrivit, cel mai bun moment, secunda ideală pentru a pune de-o dietă. În mod organizat, cu plan bine pus la punct, cu foaie, hârtie şi pix, cu întăriri şi majorete, cu pampoane şi imn, mă rog, toate chestiile alea care cică definesc o dietă clasa-ntâi.

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că o dietă d'aia de scrie la carte n-am ţinut în viaţa mea. Da, mi-au dat odată, demult, ficaţii semne că ar vrea regim light; le-am respectat dorinţa pe moment. Acum, la cât de mulţi îi calcă, nu mai au nevoie de nimic decât de câte o sesiune de anger management din când în când. În rest... nu-mi bag capul în borcanul cu untură, nu ţin caltaboşul în stânga şi toba în dreapta, n-am vise gastronomice cu porcul şi, de cele mai multe ori, uit să mănânc; recuperez în zilele următoare, iar uit, mă rog, chestii d'astea perfect normale pentru un regim de viaţă "sănătos".

Dar nu despre ce nu mănânc eu va fi vorba azi. Azi va fi special despre diete externe. Nu, nu mă cred Montignac, da' cred că s-ar răsuci în mormânt, pentru că se întâmplă în felul următor:

Mami şi buni te-au îmbuibat, pe pricipiul că obrăjorii bucălaţi şi roziori sunt semn de sănătate, prosperitate, fericire. Nu te-a deranjat chestia asta, ba chiar raita prin frigider a fost sportul tău favorit. A fost, zic? Este. Dacă ar fi după tine, l-ai transforma în sport naţional, ba chiar l-ai introduce la olimpiadă. Ei, şi-ai ajuns tu la o anumită vârstă; una la care nu mai poţi spune că sunt drăgălaşi colăceii, la care te enervezi cumplit că nu, nu te-ncape S-ul ăla şi altă mărime nu se fabrică, ba chiar la vârsta la care ai lua de picioare fiecare grisină care încape-n S şi-ai da cu ea sistematic de perete. Şi iei decizia de a ţine dietă. E o decizie constantă. Constantă, adică te ţine toată viaţa. Nu, nu dieta, decizia.

De ce nu dieta? Pentru că în calendar au fost puse numeroase evenimente, parcă special create pentru a-ţi pune beţe-n roate. Sărbători, sfinţi, zile de naştere, toate datele alea se ţin de mânuţe şi dansează psihotic, numai şi numai pentru a te face să deviezi de la dietă. Da' ce-i aia dietă, până la urmă? Păi, e simplu: două, trei săptămâni, hai fie, o lună jumate, treacă de la mine, că-s generoasă azi, în care mănânci piept de pui la grătar şi legume fierte. Mmmmm... delicios; să te lingi pe buze şi altceva nimic... Ei, problema e că restul lumii n-are pic de respect pentru încercarea ta glorioasă şi pentru voinţa ta neclintită, şi mănâncă tot felul de chestii; pizza fierbinte, cu caşcavalul care se întinde câte doi metri, sărmăluţe delicioase care se topesc în gură, tochitură şi fripturele, chestii cu maioneză, chestii cu sos, şi paste, şi minunăţii care-ţi stimulează preacinstitul stomac numai cât te gândeşti la ele; papilele gustative, nu mai vorbesc, deja e potop... Da, bucurii şi fericiri culinare, bombe calorice.

Ei, şi dacă vezi tu că-n câteva zile n-ai ajuns-o pe Kate Moss, concluzi că totul e în van, şi reiei sportul cu frigiderul. Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa... Din câte ştiu eu, de slăbit nu slăbeşti peste noapte. Şi mai ales nu când ai muncă, frate, nu jucărie. Nu vorbim de 5 kile puse pe ici pe colo. Vorbim de ditai cantitatea. Da' hai să zicem că dieta a fost alegerea ta, renunţatul la ea aidoma.

Ce mă calcă pe ficaţi e aşa: "toată viaţa am ţinut-o din dietă-n dietă, şi nimic nu merge!" Staaaai, că nu-i chiar aşa. Păi dacă bagi dietă o lună, dup-aia bagi dieta de unde-ai scos-o şi ai liber la mâncare, dup-aia reiei dieta şi aşa mai departe, cum numele tuturor sfinţilor să vezi rezultate? Şi da, replica e spusă pe un ton victimizat, martirizat, beatificat şi sanctificat de-a dreptul. Cu o figură chinuită, cu ideea aia fie-vă milă de mine şi admiraţi-mă în acelaşi timp, am încercat, e muncă de Sisif. Sânge pe pereţi! Spun "NU!" Nu pic pentru nici un puppy face, nu mi-e milă de nici o încercare eşuată, nu simt decât că mă intrigi: păi, îmi povesteşti cam ce mănânci într-o zi şi pe bune că ar fi de ajuns să saturi o ţărişoară din Africa; pentru că altfel s-ar putea să te anemiezi, să nu mai ai putere, să te simţi slăbită, şi ar trebui să te compătimesc? La regim cu tine; la abdomene, la alergat în jurul oraşului, la fructe şi legume, nu recidivă la răcituri şi salată de vinete cu 2 pâini odată. Şi nu pentru o lună; ia încearcă măcar un an. A, da, şi fără furişat în toi de noapte la baxul de ciocolată; dacă alţii nu te văd, nu înseamnă că nu se depune. Şi dacă nici aşa nu merge, atunci te voi crede că ai încercat. Până atunci, vinzi castraveţi grădinarului. Şi nu ţine niciodată.

Dar da, e perioada cea mai frumoasă a anului: a dietelor pe bandă rulantă, a hotărârilor luate pentru că, de, e în trend să-ncerci să slăbeşti, deja e tradiţie şi nu poţi încălca tradiţia, nu? Tunete şi fulgere! Ia vezi, dacă încalci cutuma şi anul ăsta chiar te ţii de dietă, nu e posibil să creezi un antecedent? Astea-s bune oriunde, nu numai la drept...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 1 februarie 2011

O samă de motive

Frate, femeile sunt ciudate. Da, printre multe alte chestii care te fac să nu mai pricepi cum şi-n ce direcţie li se mişcă rotiţele. Da, sunt misterioase, şarmante, intrigante, alintate, rele între ele, cu stiletul pregătit în orice moment, fotogenice, răzbunătoare, calde, provocatoare, cel mai bun prieten sau cel mai mare duşman, fashioniste, la patru ace şi-un bold, tandre, protectoare, independente şi da, lista ar putea continua, pentru că da, sunt complexe. Şi să ne înţelegem că mă refer doar la femeile după care întorci capul admirativ pe stradă.

Pot sta ore-ntregi să examineze 5646454682389 de rujuri. Rujuri spun? Nuanţe, textură, cât rezistă, cum se vede, cum se simte, ce aromă are. În mod clar dacă văd la altcineva unul care le place, îl vor vrea neapărat şi indubitabil, pentru că - ghici ce? - din întreaga colecţie doar ăla le lipseşte. După ce şi-au făcut mania cu cele 5646454682389 rujuri, vor realiza că, de fapt, n-au nevoie de încă unul şi vor trece la raftul cu mascara. Vor cumpăra ceva? Probabil, dar aventura continuă: mai există şi fardurile, şi creioanele de ochi, şi loţiunile de corp, şi parfumurile, şi pudra, şi aia, şi ailaltă, şi cealaltă, şi cu cât e mai şmecher magazinul, cu atât creşte riscul să îmbătrâneşti în el.

Partea shopping nu se opreşte aici. În nici un caz, pentru că ar fi prea simplu. N-au nevoie de nimic, n-au nici un ţel în minte când se aruncă într-o sesiune din sus-numitul shopping. În mod clar se vor întoarce acasă cu cel puţin 3 sacoşe, pentru că au găsit the perfect thing, şi-ncă un the perfect thing, şi ghici ce, n-au cumpărat doar pentru ele. Ţii minte cămaşa aia la care te-ai uitat săptămâna trecută? Ei, acu' o ai în varianta numai şi numai pentru tine. Başca încă o groază de alte chestii, chestiuţe, chestioare, pe care le-a văzut, scria în mod clar "TU" pe ele, aşa că au trecut la perioada "cadouri". Nu, nu-i Crăciun, nu-i ziua ta, nu-i nici măcar vreo ocazie deosebită; singura lor ocazie deosebită o reprezinţi tu... Nu, calm, a cumpărat o grămadă de chestii şi pentru ea, da' pe bune că nu s-a putut opri să nu-ţi ia şi ţie ceva; ei, cum să te superi?

Mda, a făcut ea ceva; rău, grav, sau, mă rog, aşa i se pare ei, sau aşa pare pe moment. Ferească sfântul să-i spui chestia asta. Una din două: ori se va zburli mai tare pentru că n-are chef să-i scoţi ochii cu fiecare chestie minusculă pe care a greşit-o, ori partea cealaltă: nu mai încerca să-i cauţi scuze, ceea ce a făcut e atât de grav, de teribil, de impardonabil, încât merită să să-şi pună cenuşă-n cap, să se-mbrace-n sac, să se retragă la mânăstire şi să-şi petreacă restul vieţii acolo pentru că da, ea a fost aia de-a spart cana. Dacă faci tu ceva grav... Aici iar e cu şustă: de cele mai multe ori poţi să bagi mâna-n foc că-şi va aminti chiar şi când va fi bătrână, cu proteză şi cu mergător de ceea ce ai putut face atunci, pe data de 38.19.2010, la ora 1.30, şi cât de mult a afectat-o. Sau - şi asta se întâmplă destul de rar - nici n-o să bage de seamă. Da' cum ştii care dintre cele două variante o va folosi de astă dată? Aici e problema. N-ai de unde şti, aşa că recunoaşte, recunoaşte, recunoaşte; e mai sigur.

Imaginea unui tip cu un copil în braţe o să le dea gata; mai tare de-atât, va fi imaginea unuia cu un animăluţ în braţe. Or să plângă la filme la care nu te aştepţi să facă faza asta. O să li se pună pata pe o anumită melodie care n-are nici în clin nici în mânecă cu ce ascultă de obicei. O să le placă un parfum; da' nu cum miroase pe ele, ci cum miroase pe tine; şi da, clar ţi-l vor face cadou. Dacă le spui că o anumită şuviţă nu stă cum trebuie, le-ai stricat ziua. E de ajuns să remarci că au o bluză nouă, şi ziua e perfectă. Nu contează câte chestii bune ai făcut, contează chestia aia pe care n-ai făcut-o. Dar da, în momentul în care te aştepţi mai puţin, îşi vor aduce aminte chestii pufoase pe care tu le-ai uitat, şi-ţi vor zâmbi atunci când ai cea mai mare nevoie. N-or să te bage-n seamă un secol, da' atunci când or s-o facă te vei simţi centrul universului. Ştii ce-ai spus atunci? Nu, habar n-ai; da' ele ştiu. Pentru că a contat. Eşti bas, şi nu vrei să recunoşti; or să stea şi-n cap pentru a te face să zâmbeşti. Măcar puţin, puţin de tot. Or să-ţi strice ziua, şi-or s-o repare cu aceeaşi nonşalanţă. O să le urăşti, da' n-o să ţină mult, pentru că o să le iubeşti mai tare. Şi-o să uiţi că ţi-a trecut prin cap că le-ai putea urî. Or să-ţi cumpere mănuşi, şi-or să-ţi facă ceaiul, şi-or să-mpartă ultima ţigară cu tine, şi-or să-ţi dea ultima pătrăţică de ciocolată, dar nu-ncerca să spui că punga aia nu stă bine acolo, pentru că se transformă. Revenim, n-ai spus nimic despre pungă. E mai bine. Şi-or să caute prăjitura aia de ştiu că-ţi place, şi-or să se uite la un film doar de dragul tău, şi câte şi mai câte.

Cu lăbuţa pe inimă spun: femeile sunt ciudate. Da' dacă n-ar fi, atunci n-aş avea motiv să le iubesc. Şi asta ar fi de-a dreptul trist.

Pân' la următoarea pledoarie, la bună vedere!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger