Return to innocence

Totul a început cu pufarinele. În pungi mari, mari de tot, de abia puteam ţine o pungă în braţe. Mari, colorate - cam chimic colorate, ce-i drept, dar ce-mi păsa mie de chimic atunci? - care se topeau în gură. Asta până când dădeai de una nu tocmai cooperantă, mai tare şi mai nervoasă din fire, pe care încercai s-o crănţăni; ei, crănţănitul ăla ajungea până la creier, pentru că era ca şi cum fi încercat cu toată puterea şi ambiţia să spargi un sâmbure de măslină între dinţi; şi poate şi ăla ar fi fost mai milos cu măselele tale de lapte. Asta era, îţi crănţăneai pufarina, creierii o dată cu ea, treceai mai departe; alt pumn de pufarine, alt deliciu, altă senzaţie de aproape Nirvana. Nu, evident că habar n-aveam ce-i aia Nirvana dar, dacă aş fi ştiut, aş fi spus din tot sufletul meu de ochelaristă la 4 ani că aşa trebuie să fie; că pufarinele sunt Nirvana.

Le-am regăsit mulţi ani mai târziu, ca să spun drept undeva anul acesta. Mai mici, în nişte punguţe minuscule, triste, la 50 de bani; scofâlcite, colorate sărac, majoritatea tari şi cătrănite. Nici urmă de măreţia pufarinelor aşa cum le ştiam eu, nici urmă de deliciul şi senzaţia pe care mi le ofereau atunci, departe de ele gândul că au fost, odată, number one în viaţa mea culinară.

Au urmat bomboanele Cip-Cirip. Frate, adevărată nebunie! Cutiuţa plină de promisiuni, rotundă, ascunzând în ea toate secretele fericirii. Dacă aveai o cutie de Cip, n-aveai cum să te simţi trist sau nefericit. Era de ajuns să scuturi cutiuţa, să auzi bomboanele cum se lovesc fericite între ele, şi te apuca o stare de bine. Deschideam capacul uşor, cu religiozitate aproape, mărind aşteptarea şi chinul. Le vedeam, le miroseam, le admiram. Puteam să le scriu şi-o poezie, atât de mult le iubeam! Urma apoi faza aia, în care le atingeam; uşor, cu vârful limbii, pentru a lua doar câteva, pe care să le savurez apoi în linişte. Şi aveau arome diferite, şi te înnebuneau cu cât erau de parfumate, şi nici un Skittles de azi nu le poate bate nici ca senzaţie, nici ca aromă, nici ca nimic.

Le-am regăsit şi pe ele mult timp după. Mai gri, mai dezolante, dacă se poate spune aşa ceva despre bomboane. Mai mari, mai greoaie, mai toate cu acelaşi gust. Cutia, banală. Bomboanele, şi mai banale. De parcă cineva s-a gândit să facă o glumă proastă şi, în loc de Cip, a pus drajeuri la kilogram în cutie. Da, drajeurile alea care stăteau în borcane de kilogram la Alimentara, care se mai lipeau între ele, care se decolorau pentru că nu le cumpăra nimeni, decât atunci când era cazul să facă o colivă. Da, Cip-ul meu ajunsese decoraţiune pentru înmormântări...

Batoanele de lapte, făcute după cum am găsit pe eternul net, de către ruşi, dintr-un soi de miere cu nu ştiu ce minunăţii şi cu lapte praf. Batoanele verzi, roz, galbene, ambalate în celofan care se rupea între dinţi; îl mâncam cu tot cu bucata de baton, pentru că nu dădeam importanţă la toate nimicurile; şi scârţâia celofanul o dată cu batonul, şi mamă, ce fericire când aveam câte două, trei batoane din alea. Parcă tot camionul cu lapte praf se răsturnase peste mine, şi nu, ăsta nu era coşmar; era Raiul!

Le-am căutat mult timp după; din batoanele fericite de lapte praf, singura reminescenţă o mai găseşti la cele ungureşti, cu ambalaj roşu şi-o vacă sugestiv trântită în mijloc. Da, sunt bune, mai ales cele albe, dar nu se compară nici pe departe cu ce numeam eu baton de lapte. În astea simţi laptele venit direct de la vaca mamă, simţi normele europene care le împiedică să aibă nu'ş ce aditivi şi E-uri care le dădeau savoare, sunt nişte batoane gustoase, dar deprimante. Unde-s râurile de lapte praf, gogoloaiele de făină, bucata de sfoară peste care dădeai ca din întâmplare, şi-o ignorai, şi treceai mai departe? Unde-s coloranţii ăia cancerigeni, care îţi gâdilau plăcut retina, unde-s ambalajele lipicioase, unde-s urmele de degete pe baton?

Bomboanele nu mai sunt Sidef; sunt îmbogăţite şi alintate cu aromă de unt. Se topesc fără să le simţi, fără să ţi se irite limba, fără să te tai într-un colţ sticlos. Nu se mai lipesc între ele, în aşa fel încât să fii nevoit să bagi 3 în loc de una; nu, că vezi tu, că poate fi cât de cald, ele au proprietatea asta de a rămâne intacte, de parcă-s regina Angliei, care nu transpiră nici la 50 de grade la umbră. Mai greu găseşti bomboane care să-ţi coloreze limba, fără să conţină avertismentul mare, la vedere. Mai greu bomboane umplute cu marmeladă, nu cu cel mai fin gem, făcut în cele mai bune condiţii şi ambalat cu grijă de zeci de bunicuţe iubitoare. Mai greu bomboane dungate simplu, toate au chestii încrustate, chestii decorative, chestii complicate. Bomboane Sidef, simple, canci!

Ciocolata era aia de-o desfăceai şi-o mâncai. Bună, rea, whatever! Cu ce beai, era altă chestie. Aia se chema şocolată, şi-o făcea bunica, dintr-un amestec de cacao, zahăr şi apă. Şi pe bune că era bună, şi te relaxa, şi-ţi ajungea până în măduva oaselor. Ciocolata se mânca, şocolata era de băut. Nu, că vezi tu, că acum se vinde la pliculeţ, îi spune pompos ciocolată caldă, şi are tot felul de ingrediente; parcă aş citi din cărţi când citesc ambalajul acela. Şi e din ce în ce mai fină, şi-ţi garantează senzaţii nebănuite şi de neegalat, şi-i de ajuns să torni conţinutul pliculeţului în cană, să pui apă caldă deasupra, şi ai ciocolată instant. Ok, da' şocolata unde-i? Und-i senzaţia aia că nu s-a topit toată cantitatea de cacao, şi mai şi mesteci în gol, şi-ţi rămâne cacao pe mustăţi, şi e cea mai bună şocolată din lume? Până şi asta e instant acu'? Pentru atunci când ţi-e lene să răstorni plicul de cacao, să te aventurezi în borcanul cu zahăr şi să-ţi trânteşti şocolată de casă. Trist.

Şi nu, nu mă hrănesc cu miturile de demult, nici nu vreau să am din nou 6 ani şi mustăţi de şocolată. Da' parcă zâmbeam mai des ştiind că, după masă, mă aşteaptă cutiuţa cu Cip-Cirip, şi că pufarinele le halesc fericită, cu capul băgat în pungă, şi că o să-mi sparg în mod clar măseaua dacă încerc să mestec bomboane. Parcă mă-ntorc la dulciurile din trecut pentru că-n prezent până şi dulciurile sunt alambicate.