Origini nefolosite

Când eram mică am văzut că toţi se burzuluiesc teribil dacă le spui ceva de dulce despre mamă. Era de ajuns să le spui să se ducă la mama lor, şi îi vedeai cum se schimbă; instantaneu. Prima fază era cea cu înroşitul. De la albul imaculat al unui ten de blond, trecea la roziu, roşu, stacojiu. Ochii începeau să arunce săgeţi; ce, săgeţi e puţin spus. Aruncau suliţe de-a dreptul. Suliţe de foc, cu vârful înmuiat în otravă. Se expandau, se umflau în pene, ajungeau tripli faţă de gabaritul iniţial. Îşi pierdeau cuvintele, mai aveau puţin şi li se înodau lacrimile în barbă, vedeau roşu în faţa ochilor, deveneau taurii de la coridă. Frate, şi ce se mai ofticau! Dacă te plictiseai şi voiai show, era de ajuns să găseşti unu' din ăsta mai emotiv, şi să-i pomeneşti de mamă. Show garantat.

Am mai crescut, şi-am observat aceeaşi chestie la majoritatea adulţilor. Spun majoritatea, pentru că sunt şi unii, mai aşa, ca mine, care se amuză teribil. Adică, chestiile "de dulce" despre mamă nu sunt în carneţelul meu la chestiile care să mă afecteze teribil, care să mă termine pentru următoarele ore. Din punctul ăsta de vedere, mă amuză teribil "Yo mama". Înjurăturile despre mamă sunt atât de banale încât, dacă mi le arunci în faţă, una din două: ori mă pocneşte râsul, pentru că sunt spuse în glumă, ori mă lasă rece pentru că cel care le lansează se aşteaptă să mă expandez. E ca şi cum mi-ai oferi un pahar de apă; banal.

Ce nu pricep însă e asta: toate chestiile sunt apropo de mamă. Pasca mă-tii, paştele mă-tii, du-te-n mă-ta, morţii mă-tii, şi lista poate continua. Nimic legat de tată. Mi-am scormonit creierii cu atenţie, cu rigurozitate, ca atunci când mă pregăteam să fac ultramegareferatul, menit să dea pe spate proful din liceu. Nope, nimic. Nimic legat de tată. Nimic legat de originea patriarhală, nimic care să te trimită cu gândul la bărbatul care a cooperat la procreerea ta, de parcă taţii nici n-ar exista.

Şi mă gândesc aşa: ce a dus la excluderea totală a taţilor din repertoriul cuvintelor spuse la nervi? Ei sunt mai calmi, şi n-au vrut să se bage în jocul ăsta? Sunt mai puţin melodioşi atunci când vrei să vomiţi cuvinte? Nu au nici rimă, nici ritm? Nu pot fi scandaţi? Pentru că nu e faza doar de noi; peste tot mamele sunt subiectul expresiilor colorate.

Da, nu obişnuiesc să înjur. Nu-mi place. N-oi fi eu cea mai feminină persoană din lume, da' mi se pare de-a dreptul dizgraţios să vorbeşti ca un birjar. Da, la nervi mai îmi scapă şi mie câte una colorată. Nu foarte, de ajuns cât să mi se deblocheze compul, sau să se dezlege şiretul, sau să nu-mi mai roadă mâţa degetul de la picior în timp ce dorm liniştită. Da' atât. Cu lăbuţa pe inimă spun. Şi vreau să pricep. De ce doar de mame, şi de ce te-ai ataca când e pomenită? Adică, şi tu o pomeneşti; non-stop. Cu ce e diferită mama ta dacă o aduce în vorbă altcineva sau dacă o aduci tu? Cum funcţionează? Care sunt regulile? Există o listă cu ce poţi să spui, cu tonurile folosite, cu situaţiile în care poţi face caterincă şi alea în care vorbeşti de-a dreptul serios, cu persoanele care au voie şi cele care nu, unde-i lista asta, cu ce fel de carioci e scrisă, pe ce fel de hârtie, îi sunt alocate şi ei nişte table mari, de piatră, gen tablele legii mamelor, cine a iniţiat-o, cine o completează, cât de des, frazele învechite sunt scoase din uz, cine hotărăşte că sunt învechite, cum sunt anunţaţi toţi cei care le folosesc, primesc telefon sau sms, dacă n-au telefon, ce fac? Mă rog, întrebări din astea obişnuite pe care, presupun, şi le-a pus fiecare la un moment dat. Sau, dacă nu, aveţi la ce medita. Nu de alta, da' trece timpul mai repede, şi-n momentul ăsta, să treacă mai repede e tot ceea ce vreau.

În mod tradiţional, ar fi trebuit să închei cu o frază de dulce. Imaginaţi-vă c-am scris-o. Oricare dintre ele. Asta aşa, ca să fie mai "interactiv"...