Mai cu milă

Nu mi-a plăcut niciodată termenul de "pedeapsă". Mă trimitea cu gândul direct la sentinţă, la închisoare, la scaunul electric. Deja tot ce înseamna pedeapsă mi se părea prea grav, prea mare în constrast cu greşeala săvârşită şi mai ştiam şi că, uneori, pedepsele sunt aplicate pe nedrept. Adică poţi să ţi-o iei fără să fi făcut nimic; să fii curat ca lacrima şi totuşi să fii pedepsit, pentru că una din două: ori adevărul are mai multe feţe, ori cel care aplică pedeapsa cu pricina e mai pasionat de pedeapsă decât de justeţea ei.

Pe mine n-am experimentat prea multe pedepse. Presupun că nu făceam mari tâmpenii, şi nici "gardieni" cu pedeapsa în sânge n-am avut. În schimb există două chestii care mă fac să mă simt pedepsită. Aşa a fost dintotdeauna, şi nici acum nu mi-a trecut.

În primul rând, să mi se spună "Camelia". Pentru că tot numele, aşa cum apare el în buletin, aşa cum a fost programat să fie, îmi este spus în principiu când fac ceva naşpa. Dacă aud "Camelia" în loc de "Cami", "măi", "hei, tu" sau alte variaţiuni pe aceeaşi temă, mi se ridică antenele. Clar e ceva putred în Danemarca. Clar am făcut ceva, clar urmează o discuţie serioasă şi gravă, clar se lasă cu nasoleală. Întregul nume e mult prea grav - din punctul meu de vedere - pentru o situaţie care să n-aibă nici în clin nici în mânecă cu gravitatea. Mi se zburleşte codiţa, mă fac arici, mă pregătesc pentru tot ce e mai rău. Persoanele care nu mă cunosc folosesc tot numele; inutil să spun că în primă fază nu mă prind şi-mi fac idei. Ce-am mai făcut de data asta? Ce se va întâmpla? Cu ce am greşit? Cine şi pentru ce mă va lua la rost? De-abia apoi răsuflu uşurată. Stai aşa, că nu-i tocmai aşa. Adică, persoana cu pricina nu-mi ştie mania, deci mi-a zis pe numele de pedeapsă fără nici o intenţie, fără nici un ciocan ascuns la spate cu care să-mi dea peste degete când mă aştept mai puţin, pur şi simplu nu ştie ce şi cum. Da, asta ar fi prima chestie din seria "pedepse"; propriul meu nume, întorcându-se împotriva mea.

În al doilea rând, mult mai grav şi mai nasol, e să nu mai vorbeşti cu mine. Asta e pedeapsa maximă. Prefer să mă baţi, să mă încui în beci fără apă şi fără mâncare, să mă tai şi să mă dai la câini, să mă toci mărunţel, să ţipi, să arunci cu vaza după mine; tăcerea mă omoară. Pentru că din tăcere nu ştiu nici ce am făcut nasol, nici cum pot îndrepta fără cuvinte, nici cum să-ţi explic că, de fapt, nu e aşa cum zici tu, ci doar ai înţeles greşit. Bineînţeles că asta poate fi aplicată de către persoane care contează; altminteri, venită din partea majorităţii, tăcerea e binecuvântare.

Pe astea două le cunosc personal. Există, în schimb, o întreagă suită de pedepse, aplicabile din fragedă copilărie, cu reminescenţe în prezent, pedepse care mai de care mai banale, sau debordând de inventivitate, croite după chipul şi măsura măriei sale, pedepsitul.

Nu mai ai voie afară; la 6 ani e o tragedie, pentru că nu mai poţi zburda în voie, nu mai poţi să vii seara acasă cu şosete de praf şi nici nu mai poţi călări toţi copacii, toate gardurile. La 16, tot tragedie; îţi distruge viaţa socială, te face să vrei să fugi pe geam, te "rebelizează".
Nu mai ai voie la televizor/calculator. 6 ani - desene animate; 16 - reţele sociale, noutăţi, muzică, filme.
Nu mai primeşti bani de buzunar o săptămână. 6 ani - nu tu gumă, nu tu suc, nu tu prăjituri şi îngheţată; 16 ani - fără baruri, fără ţigări, fără prieteni.
Două scatoalce că, de, unii sunt mai impulsivi. 6 ani - au, regeasca mea parte dorsală; 16 ani - mi-ai lovit demnitatea, m-ai făcut să mă simt ca un nimic, fug pe geam.
Toate combinate. 6 ani - bine că mai există scame pe covor, din care-mi pot face armate şi cazemate şi, dacă adun chiar toate scamele, poate-poate scap de pedeapsă mai uşor, că am dovedit veleităţi de gospodar; 16 ani - viaţa mea e terminată, noroc de pix şi hârtie, răvaşe ancestrale, SOS-uri aruncate pe geam.

Şi mai e o chestie apropo de pedepse: uneori poţi fi pedepsit fără ca împilatorul să ştie, de fapt, ce efect are asupra ta. Ceva gen vinovaţii fără vină, asupritorul fără pedeapsă. Cu toate că - am zis - nu-mi plac pedepsele, prefer s-o încasez pentru că am făcut ceva; orice. Să mi-o iau din neutralitate mă face să mi se strepezească dinţii mai abitir decât atunci când eram strigată "Camelia" la şcoală, pentru că aşa scria, negru pe alb, în măreţul catalog.