Ale tinereţii valuri

Mă gândeam aşa: până pe la vreo 12 ani, am jucat cam tot ce se putea juca în grup. Le-am încercat pe toate, le-am adaptat, le-am combinat. Flori, fete sau băieţi, dracul şi florile, castel 1,2,3, ascunselea, ascunselea cu mingea, ascunselea cu semne, raţele şi vânătorii, oina, prinselea, atinselea, capra, câte ouă are baba, cărţi, remi, şotron, coarda şi elasticul, mă rog, tot ce se juca în perioada cu pricina, într-o haită de plozi care de-abia aşteptau să-şi rupă genunchii, fugărindu-se prin tot cartierul, ba chiar şi prin cartierele vecine. Jocuri erau, idei şi mai multe, nu conta ce fel de vreme ar fi fost, pentru că totul putea fi transferat cu succes în scara blocului în caz de ploaie sau vijelie cumplită. Şi le-am jucat din plăcere, şi le-aş mai juca şi acu' dacă aş avea cu cine.

Dar nu despre copilăria mea glorioasă e vorba azi. Înaintăm puţin în vârstă, şi ajungem undeva pe la mijlocul adolescenţei, când jocurile erau tot din plăcerea jocului, da' mai erau şi aşa, un fel de tatonare, un fel de încercare a mării cu degetul, un fel de jocuri, da' nu prea jocuri că puteau deveni serioase, şi atunci, bye-bye forever castel 1,2,3.

Am jucat adevăr sau provocare cu pasiune, cu frenezie, cu devotament. Puteai să fii în 2, şi tot la adevăr sau provocare ajungeai. Şi-am trecut prin cele mai ciudate pedepse şi cele mai inventive întrebări, despre chestii de care, probabil, nici nu auzisem până atunci. Da' era fain să vezi până unde poate ajunge, până la ce nivel te ţine să înaintezi, cât de mult poate sau nu să-ţi pese. Am făcut chestii pe care nu credeam că le voi face vreodată şi, de cele mai multe ori, a fost doar un joc. O singură serie din măreţul joc mi-a rămas adânc întipărită-n minte; una de undeva de pe la 17 ani, şi pe bune că aş repeta-o. Cu aceeaşi persoană.

A doua pe listă era cartea următoare. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru că nu ştiai cine va trebui să se rişte, cine va trebui să răspundă, cine va fi nefericitul care va sta în cap, sau va linge peretele, sau va bea pe nerăsuflate toată sticla de bere. Era cu şustă, da' pe bune că se lăsa cu hai, cu chicoteli şi hăhăieli. Şi nici după ce terminai pachetul cartea următoare nu se termina, pentru că o luam de la capăt. Over and over again; plăci stricate, mori hodorogite, da' ce-mi păsa pe atunci că noaptea se duce? După o noapte venea alta, şi alta, şi nu-mi păsa nici de ficat, nici de plămân, şi ce se putea întâmpla ciudat, atât timp cât erai printre prieteni?

Sticla şi capacul deja erau versiuni primitive ale "jocurilor de societate". Adică da, le jucam, dar doar în situaţia în care restul opţiunilor erau deja epuizate. Când rămâneam fără idei, când rămâneam fără combustibil, sau în pauzele de dus la consignaţie, pentru reîmprospătarea proviziilor. Şi-apoi, din nou la versiunile mai complicate ale socializării.

Nu, nu era socializare cu forţa. Adică, puteai să refuzi. Dar dacă aveai de gând să refuzi, nu trebuia să te mai bagi. Stăteai pe tuşă, pentru că nimeni nu se joacă cu supărăcioşii, şi dacă tot n-ai atâta cojones, atunci stai acasă, şi nu te mai băga degeaba în jocurile ălor mai mari, şi mai înţelepţi, şi mai porniţi pe fapte mari. Şi dacă tot ai de gând să te comporţi ca la 12 ani, atunci du-te acasă, că a trecut demult ora ta de culcare, şi lasă-ne pe noi în mania noastră, şi lasă-ne să vedem cum şi ce, şi să dăm răspuns după răspuns, şi nimeni n-o să roşească, pentru că nu-i nimic ruşinos la mijloc; suntem tot noi, în versiune nocturnă, cu insomnii şi idei şi curiozităţi. Şi dacă sacul se termina pentru noaptea asta, sau dacă noaptea se sătura de noi, atunci exista mereu săptămâna următoare. Şi-aveai câteva zile bune în care să te gândeşti, să-ţi faci planuri, şi schiţe, şi liste cu întrebări, pentru ca următoarea rundă să fie mai suculentă, şi mai fascinantă, şi mai plină de sens şi de realizări decât anterioara.

Oare copiii mari mai fac nopţi albe în jurul unei sticle pentru simpla plăcere de a-şi testa limitele? Sau vorbesc din cărţi de istorie antică, din vremea când aveam 17 ani, mă chema tot Cami, dar era altă epocă, alt secol, alt mileniu de-a dreptul?