Doar în cămaşă

Am avut o perioadă, undeva pe la 5 ani, când am dormit cu cămaşa de noapte a bunică-mii. Pentru că ea era plecată, pentru că trebuia să dorm nu acasă, în patul meu, cu perna mea, în regatul meu, ci la ceilalţi bunici. Frate, i-am disperat cu cămaşa aia! Era un fel de sindrom al păturicii din filmele americane, în miniatură; sau în subdezvoltare. Nu puteam să adorm fără ea, aveam vise ciudate, în care bunică-miu mă alerga cu foarfecele pentru tablă ca să-mi taie cămaşa, îi găsisem chiar şi o ascunzătoare pentru eventualitatea în care visul ar fi devenit realitate şi bunică-miu şi-ar fi pus mintea cu mine, pentru a distruge biata cămaşă care n-avea nimic nici magic, nici special, în afara faptului că-i aparţinea bunică-mii. Aveam plan de rezervă, în care puteam fugi pe geam, din casă direct în vişinul din faţa geamului, şi-apoi bye-bye lume rea, mi-aş fi căutat norocul într-o lume mai bună, care n-ar fi avut drept unic scop distrugerea CĂMĂŞII.

Da, mi-a trecut relativ repede. Ce mi-a rămas în schimb e tendinţa de a superpersonaliza obiectele. De a le vedea ca entităţi de sine stătătoare, înzestrate cu tot felul de calităţi, sentimente, mă rog, de a le vedea mai mult decât obiecte.

Ăsta e motivul pentru care jucăriile mele de pluş n-au dispărut încă de pe şifonier. Adică, în primul rând sunt ale mele. Au fost cu mine în ultimii mulţi ani, unele au o poveste foarte complicată, îmi trezesc a amintiri, ba un zâmbet din ăla, în colţul gurii, pe care nu-l pricepe mai nimeni. În al doilea rând, să le arunc sau să le dau ar însemna să dau o parte din mine. De ce aş da cuiva o parte din mine aşa, gratuit, tam-nesam, fără nici un motiv?

La fel, motivul pentru care nu-mi pot bea cafeaua decât din cana mea, cu poveste şi istorie, adusă cu mare grijă pe tren tocmai din Cluj, transportată înapoi la Cluj, din nou la Galaţi şi aşa mai departe. Pe bune că are alt gust cafeaua din ea...

Dar, revenind la obiecte. După cămaşă a urmat Buţulache. Buţulache pe care îl aveam de la doi ani, pe care-l târnâiam mândră prin toată casa, care era mai mare decât mine pe vremea aia şi care, în mod ciudat, a rămas mic, în timp ce eu am tot crescut. O păpuşă roşie, moale, cu cap ţuguiat şi doar cu faţa din cauciuc. L-am redescoperit, l-am preţuit, l-am iubit de-a dreptul. Am auzit poveşti despre alţi Buţulache, pe care îi chema în diverse alte feluri, aruncaţi de la balcon, hrăniţi cu seringa, umflaţi cu apă şi apoi lăsaţi de izbelişte, până-şi făcea vreun părinte milă şi pomană de el, şi-l arunca direct la gunoi. Groaznică soartă pentru un prieten. Dar pe bune că eu aveam grijă de el. Cu lăbuţa pe inimă zic: lui i-am spus multe, multe chestii, pentru că ştiam că n-o să mă toarne nimănui; l-am ridicat la rangul de prieten şef, pentru că ştiam chiar şi-n vremea aia că nimeni nu poate avea mai mulţi "cei mai buni prieteni" cum tot auzeam pe la alţi copii; avea drept sarcină principală să se sufoce cu mine sub pătură în momentul în care mă camuflam noaptea, pentru că n-am avut lampă de noapte sau veioză care să mă protejeze de întuneric şi da, mult timp întunericul a fost rău. Da' el nu se supăra; nu se supăra nici că-l lăsam singur când ieşeam la plimbare, nici că nu-l hrăneam, pentru că ţinea la silueta lui, nici că, la un moment dat, după mulţi, mulţi, mulţi ani am renunţat la el... Cred că a înţeles că până şi păpuşile trebuie să moară, atunci când ai crescut deja prea mult pentru a mai crede în ele.

Da, nu mă pot abţine să nu creez câte o poveste pentru fiecare obiect în parte. Să nu mă gândesc că, în momentul în care aleg ceva de pe raft, restul chestiilor se vor simţi oareşcum ignorate. Să nu le asociez cu câte o amintire, frumoasă sau urâtă, sau să nu le privesc puţin diferit în momentul în care eu le aveam asociate cu ceva bun şi-apoi s-a-ntâmplat ceva rău şi a schimbat totul. Noroc că mă prind la timp şi nu arunc în masă chestii care-mi stârnesc amintiri, pentru că e posibil să mă trezesc într-o casă goală. Aşa că le "coafez"; nu, nu le duc la coafor. Le ajustez; le fac sertăraşe separate, mental vorbind, şi-ncerc să le privesc doar ca pe nişte obiecte; să le "depersonalizez". Pentru că sunt, cred, prea mare pentru a mai avea o "cămaşă" după mine non-stop. Cred.