Salută-mă-n gând

Nu mi-a plăcut niciodată salutul ăla de convenienţă, urmat îndeaproape de eterna, veşnica, de dureri de cap dătătoarea întrebare "ce faci?" Adică da, înţeleg să te întrebe ce faci cineva care ştie ce faci de obicei, cu care ai tangenţe, cu care schimbi mai mult de două vorbe. Căruia chiar îi povesteşti chestii, care ştie ce ai făcut ieri ca să te întrebe ce faci azi. Dar "ce faci"-ul ăla, care n-are alt răspuns logic decât "bine", mă calcă pe ficaţi.

Clar o să întrebi ce fac; la fel de clar o să răspund că fac bine. Nu, răspunsul nu se schimbă peste noapte. Nu, n-o să-ţi spun că fac altceva decât bine, chiar dacă mie-mi vine să mă dau cu capul de pereţi, chiar dacă simt nevoia imperioasă de a face ceva rău, da' rău de tot, chiar dacă, în momentul în care mă întrebi asta, te vizualizez pe poante şi-n tutu. Tu ştii că eu ştiu că tu ştii că n-o să dau alt răspuns. De ce ne chinuim de fiecare dată?

Am încercat o chestie: am dat alt răspuns în afară de bine. Am zis orice. Că mă doare capul, că explodez de fericire, că-mi vine să mă arunc de la balcon, orice, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Persoana întrebătoare şi-a continuat drumul imperturbabilă; presupun că neuronul n-a putut concepe alt răspuns decât cel cu care era obişnuită, cel pe care-l aştepta, cel pentru care pusese întrebarea. Cu alte cuvinte, ce faci e doar din politeţe. Din aia adânc înrădăcinată, de care nu scapi nici într-o mie de ani.

Mergi frumos pe stradă şi te întâlneşti cu cutare. Ce faci? Ce pot să fac în aşa stil încât să-ţi detaliez în alea 5 secunde cât trecem unul pe lângă celălalt? Aştept să-mi cumpăr ţigări. Cutare. Ce faci? Păi, ştii, am rămas fără ţigări, şi m-am gândit eu aşa să mă îmbrac rapid, să mă încalţ la fel de rapid şi să vin să-mi reîmprospătez stocul de fumigene pentru că-mi ardea plămânul, şi am nevoie de ţigări mai abitir decât de aer. A, scuze, ai trecut pe lângă mine înainte de a apuca să spun "păi"... La coadă, la schimbat de buletin. Cutare. Ce faci? Ştii, mi-am pierdut printr-o întâmplare nefericită rău de tot buletinul, şi acum am nevoie majoră de el, pentru că trebuie să-mi scot nu'ş de diplomă de la nu'ş ce facultate, şi îmi trebuie musai buletinul, aşa că m-am trezit de dimineaţă, am mâncat rapid ceva, mi-am băut cafeaua, am luat un taxi şi am ajuns aici, unde am completat nişte formulare, a, dar înainte de asta mi-am cumpărat un timbru fiscal, şi acum, stau frumos cu actele în plic pentru a-mi scoate, finalmente buletinul, pentru că e o urgenţă de neînchipuit, şi dacă ţi-aş povesti, nu m-ai crede. Hmmm... Cutare dispărut de la primele silabe.

Da, mi se pune pe creier acest "ce faci". Mi s-a spus că-s nepoliticoasă şi sălbatică pentru că nu-l folosesc decât cu persoane despre care chiar mă interesează ce fac. Că, pentru restul lumii, folosesc doar secul salut, bună, hello. Că cică nu aşa te porţi când faci parte dintr-o societate; că ar trebui măcar să salvezi aparenţele, chit că nu dau doi bani pe ce ar face persoana în cauză. Da' să mă lămurească şi pe mine cineva de ce. De ce să salvez nişte aparenţe pe care nu le-am creat, cărora nu le-am dat niciodată apă la moară, de care nu-mi pasă neam? De ce să pun o întrebare al cărei răspuns nu mă interesează? Doar aşa, de dragul de a consuma cuvinte? Nu, mersi. Aparenţele n-au decât să fie salvate de către cei cărora le pasă de ele. Şi există destui salvatori de aparenţe; toate locurile sunt ocupate, ba chiar există un exces de ofertă. Cu noi ăştia de nu vrem aparenţe stăm mai prost.

Uneori mi-ar plăcea să mă cheme Che Guevara; poate atunci aş avea vocea mai groasă şi s-ar auzi mai bine, şi poate chiar ar conta. Şi "ce faci"-ul ar fi scos în afara legii pentru toţi cei care-l folosesc de convenienţă...