Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip

-Juri tu?
-Jur...

Jur pe roşu; asta înseamnă că, dacă nu-mi respect jurământul, o să înnebunesc. Dacă juri pe mamă, te legi c-o să moară dacă nu-ţi ţii jurământul. Pe mormântul ei, înseamnă că nu-şi va găsi liniştea eternă şi veşnică niciodată. Pe Biblie, că vei fi condamnat la chinurile iadului celui fără de fund. Pe cineva la care ţii, că va muri şi că i-ai jucat sufletul la loterie. Pe sânge, că vă leagă deja totul. Pe toţi sfinţii, că te vor trăsni în moalele capului atunci când vei face sau spune altceva decât ceea ce ai jurat. Pe divinitate, că vei pica mort în secunda în care ai jurat strâmb. Pe tot ce ai mai sfânt, oricare din variantele de mai sus.

Eu, una, n-am văzut pe nimeni afectat câtuşi de puţin în momentul în care a călcat un jurământ. N-am văzut nici foc şi pucioasă, nici înnebuniri în masă, nici morţi care se zvârcolesc în mormânt. Concluzia logică şi firească e că jurămintele sunt o mare abureală. Adică da, ar trebui să însemne ceva, ar trebui să fie sacre, da' ca naiba, în momentul în care aud pe cineva jurând, îmi vine să râd. Pentru că, în mod clar, minte total şi iremediabil. Pe orice chestie ar jura. Da, a zis cineva mai deştept decât mine că jurămintele sunt făcute pentru a fi încălcate, şi mare dreptate a avut.

Aveam vreo 6 ani şi-l tot auzeam pe taică-meu că-şi dă cuvântul de onoare. Băi, frate, şi mă intriga chestia asta. Adică, ce e ăla cuvânt de onoare? Cuvânt, ştiam eu cam ce ar fi; onoare, bănuiam. Că X a făcut un lucru onorabil când şi-a dat demisia, că Y a ieşit onorabil dintr-o situaţie, că şi-a păstrat intactă onoarea, da, îmi imaginam că trebuie să fie ceva puternic şi bun. Ca un fel de magie, ceva pe care trebuie să fii foarte puternic pentru a-l avea, mă rog, ce gândeam la 6 ani în afară de dulciuri, jucării şi degete pline de gem. Şi dacă voiam ceva şi-l rugam pe taică-meu, şi-şi dădea cuvântul că aşa va fi, aşa era. Nu, nu şi-l dădea pentru chestii majore gen îţi iau bicicletă, sau o să treacă repede, sau o să ai chestia aia, pe care tu ştii sigur că e imposibil să o ai, dar eu îmi dau cuvântul. Nici vorbă de aşa ceva. Dar, dacă şi-l dădea, ştiam că o să stea şi-n cap pentru a-l respecta.

Ei, şi tot pe atunci am auzit şi de jurăminte. Şi m-a luat taică-meu deoparte, şi mi-a explicat, cum explici la proşti sau la copii de 6 ani, că singura chestie pe care o ai, şi pe care nu ţi-o poate lua nimeni, oricât de tare ar încerca, e onoarea. Că poate să te bată, să te rupă, să te termine; poate să te omoare, să te chinuie, să te încerce în fel şi-n chip. Dacă ai onoare până la capăt, mori; da' măcar mori cu capul sus. Şi cum în perioada aia aveam capul plin de piraţi onorabili, şi de aboliţionişti respectabili, şi de piei roşii, şi de Robin Hood, şi de Rob Roy, nu mi-a venit greu să pricep. Dacă ai onoare, eşti bun. Dacă nu, eşti un nimeni. Şi mi-a mai zis să nu-mi dau niciodată cuvântul de onoare dacă ştiu că mint, sau dacă ştiu că nu-l pot respecta. Pentru că, în momentul în care ai renunţat la el, nu mai ai nimic. Da, a fost o discuţie care m-a lăsat confuză; era cam alambicat pentru nişte neuroni care abia ieşiseră din ou. Şi l-am pus să mai îmi explice o dată. Şi-nc-o dată. Până când am priceput.

Nu ştiu câtă lume jură şi îşi respectă jurământul. Nu ştiu câţi mai ştiu ce-i ăla cuvânt de onoare. Uneori mă simt cam cum trebuie să se fi simţit ultimul dinozaur când a văzut că, pe lângă el, apar elefanţi, şi lei, şi foci. Nu ştiu câtă lume mai joacă după reguli; după regulile alea, care n-au nici o treabă cu religia, sau cu societatea, sau cu chestiile alea pe care ţi le doreşti teribil. Da' ştiu una şi bună: deşi sună mai bine să spui că juri, şi pare mai oficial, şi mai mistic, şi mai pompos, ca să te cred trebuie să-ţi dai cuvântul. Dacă ţi l-ai dat, ai face bine să-l respecţi. Pentru că nu, nu se vor deschide cerurile şi va coborî sfântul Petru cu carul, şi biciul, şi mânia divină; astea-s poveşti. Dar va veni un moment când vei fi singur, şi nici măcar cuvântul că vei încerca să fie bine nu vei putea să ţi-l dai, pentru că nu-l mai ai.