Copii S(econd)H(and)

Mult timp mi-am dorit un frate sau o soră; care chiar să fie prezent în viaţa mea, cu care să fac tot felul de tâmpenii, pe care să mă supăr sau care să se supere pe mine, pe care să-l împac mai apoi, cu nervii căruia să pot să-i ameninţ pe cei care se luau de mine. Aş fi fost în stare să împart şi jucăriile cu el, şi dulciurile, şi cărţile.

Evident că mania asta m-a pocnit pe undeva, pe la 10 ani; exclus să se apuce maică-mea să mai procreeze o Camelie în miniatură, plus că eu aş fi preferat să fie cam de-o vârstă cu mine, ba chiar cu un an, doi mai mare, pentru a nu-mi pierde total statutul de băgată cu precădere în seamă. Un micuţ care să urle non-stop, căruia să trebuiască să-i schimb scutecele şi care să mă detroneze, nu mă încânta. Aş fi vrut pe cineva cu care să pot discuta, cu care să construiesc cazemate, cu care să schimb trânte. Clar aşa ceva era fizic imposibil, aşa încât mi-a venit mie ideea de a-i convinge pe ai mei să adoptăm un copil. Oricare. Şi n-am înţeles decât mai târziu că, într-adevăr, nu se prea putea. Adică, am auzit multă lume spunând că, unde mănâncă trei, mănâncă şi al patrulea. Nu-i chiar aşa, pentru că nu contează doar că mănâncă, mai contează şi ce, şi cât. Deci a trebuit să renunţ la visul cu adopţia.

Dar aşa am ajuns eu la concluzia că adoptatul nu e o chestie deloc rea. Adică, nu poţi avea copii "natural", n-are nici un rost să-ţi faci riduri, nervi, sau să-ţi pui capăt zilelor. În mod clar există măcar un copil de adoptat care şi-ar da jumătate de cap numai ca să-l alegi pe el. Eşti gay, vrei copil da' n-ai cum să-l faci, adopţia e soluţia. Nu vrei să rămâi cu vergeturi sau te sperie gândul de a te chinui sub formă de păstaie şi kinder cu surpriză timp de 9 luni, adoptă. Neee, nu m-am transformat peste noapte în iubitoarea copiilor de pretutindeni, nu, în continuare am aceeaşi părere, ar face bine să stea departe de mine, dar m-a pus o chestie auzită zilele trecute pe gânduri.

O anumită doamnă nu vrea să-şi recunoască nepotul pentru că e adoptat. Pentru că nu e sânge din sângele ei, pentru că nu le curge acelaşi ADN prin vine, pentru că vezi tu, dragă doamne, nu e decât un copil din flori nimerit din greşeală în familia ei, menit să-i strice pedigree-ul.

Şi mă gândesc eu aşa: contează chiar atât de mult legăturile de sânge, sau e mult mai important faptul că, într-un final, cei care l-au adoptat chiar îl privesc ca pe copilul propriu şi personal, pentru că bagă în el toate chestiile alea minuscule care, la un moment dat, îl vor face al lor. Care e diferenţa pentru oricine altcineva în afară de mama preaînsărcinată între un necunoscut pe care îl vezi după nouă luni, sau unul pe care îl iei frumos de la orfelinat? Tot nu-l vezi până atunci, tot nu-l cunoşti, tot tu îl creşti după. Deci? Că-l ştii ieşit dintr-un spermatozoid familiar sau dintr-unul necunoscut, tot vrăjeala aia e. Cu nici unul dintre cei doi spermatozoizi nu vei ajunge să stai de vorbă la o cafea, pe când cu rezultatul lor, da.

Şi-mi aduc aminte de o chestie din copilărie. În bloc cu noi, o familie. El, ea, copilul. Copilul adoptat. Păi, frate, şi-au dorit copilul ăla, l-au crescut cum ştiau ei mai bine, stăteau şi-n cap pentru el. Toate bune şi frumoase până când, la 15 ani, îi spun că e adoptată. Şi fetişoara aia a dat toţi cei 15 ani la o parte, şi-a-nceput să facă numai după cum o tăia capul şi, la fiecare "mustrare", răspundea clar că "nu sunteţi părinţii mei, n-am de ce să vă ascult". O fi bine, o fi rău, Bălan să-i aleagă. Da' mie mi s-a părut cel puţin ciudat că poţi spune că nu-s părinţii tăi doar pentru că nu e acelaşi sânge. Adică, te-au crescut, te-au gâdilat şi-n cot, te-au învelit noaptea şi te-au ajutat să faci exerciţiul ăla stupid la matematică; asta nu-i face mai părinţi decât ăi de te-au procreat şi te-au lăsat dup-aia la orfelinat?

Da' nu, că vezi tu, că adopţiile şi orfelinatul sunt încă privite ca acu' ţâşpe ani în urmă, când era ruşine să spui că ai adoptat sau că ai fost adoptat. Frate, încă ne mai cramponăm de cele mai stupide chestii, numai ca să avem de ce ne plânge? Păi, dacă tot e aşa, eu zic ca toţi copiii de la orfelinat să fie obligaţi să poarte un semn distinctiv, cum aveau evreii în lagăre, iar cei care-i adoptă să aibă şi ei, de asemenea, un semn. Pentru că vezi ce au putut să facă! C'mon! Un plod e un plod chiar dacă n-ai contribuit la facerea lui, un tată e tot tată, chiar dacă nu te-a văzut la ecograf.

Şi da, cred în adopţii; repet, nu's eu cea mare iubitoare de copii, da' dacă tot sunt acolo, există în stoc, de ce să nu-i iei şi pe ei, dacă tot îţi doreşti cu patimă unul şi nu-l poţi avea? E cam aceeaşi chestie cu persoanele care spun că iubesc animalele, vor unul, dar nu îl hrănesc pe ăla de pe stradă pentru că e vagabond, şi nu-şi vor lua decât unul cu pedigree, pentru că nu concep să ducă în lesă decât câine de firmă. Da, poate nu o să vă surâdă comparaţia, dar pe bune că, dacă o gândiţi cu atenţie, veţi vedea că e acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru.