Sunt, paşă, neam de beduin

Poezia care mi-a marcat copilăria, care m-a făcut s-o învăţ pe de rost, s-o recit oricând, oricui, oriunde, a fost El-Zorab. Şi-avea, frate, El-Zorab ăsta un stil de a mă revolta, de mă şi vedeam în pielea arabului, în stare să-i rup capul paşei şi să mă iau la harţă cu Allah; de fiecare dată când murea El-Zorab plângeam de se scutura cămăşuţa pe mine, îmi tremurau lacrimile în barbă, mi se înodau şi formau râuri, râuri. Când o terminam, o luam de la capăt. Şi dă-i iar revoltă, şi milă, şi plânsete, de nu ştia bunică-mea ce să-mi mai facă pentru a mă linişti. Mi-a ascuns şi cartea, da' tot degeaba, că plodul o memorase pe toată-toată, şi din cap nu i-o poţi scoate, şi las-o mai bine-n plata ei, că n-ai ce-i face, că e cu capul, şi mă-ntreb dacă la-nmormântarea mea o să plângă tot aşa, că bietul cal e mort de ceva timp şi tot îl plânge...

Când terminam cu El-Zorab, continuam cu Gândăcelul; după el, venea, inevitabil, Căţeluşul Şchiop. Au urmat Puiul şi moartea lui Sufleţel din Singur pe lume. Era tragedie curată. Era mai ceva decât şi-ar fi închipuit ăi de-au scris toate astea că vor dezlănţui vreodată. Forţele naturii nu se comparau cu ce se stârnea în mine când le citeam. Îi vedeam pe toţi: chinuiţi, oropsiţi, plini de mândrie până la capăt, morţi din cauză de neglijenţă, sau dintr-o greşeală, sau pur şi simplu pentru că le venea vremea să moară, şi cum îi mai jeleam!

Dacă murea cutare erou principal uman, era cum era. Adică da, mă afecta, nu-mi convenea, da' aşa am învăţat eu că realitatea nu e aia în care binele învinge răul, ci ailaltă, în care binele şi-o ia nasol, pentru că răul e mai tare, şi mai viclean, şi mai bine înarmat. Şi era logic. Da' pentru bietele animale sufeream de-a binelea. Adică, ele nu se puteau apăra, nu făceau nimic rău nimănui, nu stăteau în calea nici unui scop măreţ, de ce trebuiau să fie chinuite de fiecare dată?

Şi varsă lacrimi amare pentru biata furnicuţă luată de apă, şi gândeşte-te de ce o fi tristă vrabia de alături, nu carecumva cineva i-a omorât cineva vreo rudă, fă planuri măreţe pentru o fermă mare, mare de tot, unde să strângi toţi căţeii şi toate pisicile alea pe care le vezi plângând pe stradă, omoară-ţi câte jumătate de zi să vezi dacă se întorc toate cele trei rândunele la cuib, şi dacă nu, gândeşte-te să te duci s-o cauţi pe a treia, şi la fiecare film, asigură-te că, de fapt, câinele care a murit, n-a murit de tot, ci doar în film, pentru că e actor, şi asta fac actorii, mor pe ecran, pentru a învia, mai apoi în viaţa reală, şi la desene animate, gândeşte-te, că de fapt, nu-s reale, sunt desenate, da' n-ai cum să te opreşti să nu te afecteze că a murit nu'ş ce căprioară şi săracul Bambi a rămas singur pe lume, şi noroc că la 6 ani ai memoria puţin mai scurtă, şi nu te ţine prea mult depresia, că altminteri nu ştiu unde ai fi ajuns, şi mulţumeşte divinităţii în fiecare zi că poţi să treci şi peste moartea căprioarei, şi peste suferinţa ariciului, şi ţii minte doar atât, că nu trebuie să răneşti animale, no matter what...

Nu ştiu acum cum sunt cărţile pentru copii. Da, alea frumos colorate, cu poveşti şi povestioare, cu personaje din ce în ce mai moderne, dar, din câte mi-au sărit în ochi, în majoritatea se evită chestiile dramatice; pentru ca "micuţii" de azi să nu sufere profund, să nu rămână marcaţi pe viaţă, să aibă impresia veşnică şi eternă că Spiderman învinge mereu şi că poţi fi Hannah Montana dacă-ţi dai puţin interesul.

Da' la noi nu s-a gândit nimeni? Dacă stau şi mă gândesc bine, toţi cei care au scris poezii şi povestioare pentru noi, au fost al naibii de sadici. Încă mă chinuie imaginea cu papagalul căruia tigrul i-a smuls toate penele din coadă; şi mai era una, cu păsările flamingo care au încetat să mai aibă picioarele albe, după ce o gaşcă de vipere le-a smuls pielea de pe picioare. C'mon, dude! Asta-i bolnav de-a dreptul! Cum să scrii aşa ceva? Şi-ncă pentru copii de 5 ani. Păi, uite cum ajungi dacă citeşti chestii din astea...

Dar, revenind. Partea bună care a ieşit din toată chestia asta a fost că pun fiecare melc pe care-l văd înapoi în iarbă, să nu-l calce nimeni. Că am învăţat că animalele sunt prietenele noastre. Da, ştiu, sună ca la clasa a doua, da' aşa este. Camelia aia de-l jelea pe El-Zorab e-n stare să te ia la bătaie dacă te vede că ai intenţia de a chinui o mâţă. Şi tot ea a învăţat că n-are rost să plângi pentru oameni; tot ce fac, fac cu bună ştiinţă. Şi tot aşa a redevenit Camelia Sfinxul de odinioară; chiar dacă încă îl mai ştie pe El-Zorab pe de rost...