Marry me!

Cum a dat semn că se apropie toamna, cum au început să se bulucească nunţile. Mai mici, mai mari, mai între prieteni, ba că tre' să te duci că-l cunoşti pe fratele mirelui din fragedă pruncie, oricum ar fi, tot nunţi se cheamă. Şi dă-i din nou cu "fată, ce îmbraci la nunta asta, şi câte sarmale-ţi pui în cap, şi cât laşi darul, că eu la nunta de săptămâna trecută am lăsat jumătate din salariu, şi zi tu dacă mireasa nu putea măcar să-şi prindă părul, că tare nasol îi mai stătea, săracul mire parcă era de carton, şi viaţă bună n-o să ducă cu asta că se cunoaşte că e femeie rea şi geloasă după cum l-a tras de mânecă, că el se cam îmbătase, şi se dădea aşa, ca românul, la domnişoara de onoare, da' ăsta-i motiv de scandal, fată, că doar se cunosc de zeci de ani, şi dup-aia a stat îmbufnată toată seara, de parcă nu ştie ea cum sunt bărbaţii, că bărbaţii e porci, dar, fată, oricum, îţi spun, nuntă mai faină ca aia de acu' o lună n-am mai văzut demult, şi preotul a citit aşa de frumos, cred că i-au împins mulţi bani, păcat de feţele de masă că erau cam banale, şi poţi să-mi împrumuţi şi mie pantofii tăi ăia negri, că n-am la ce asorta rochia şi e musai să mă duc la nunta de sâmbăta asta..."

Eu, una, mărturisesc cu lăbuţa dusă sincer la inimă, că n-am fost decât la o singură nuntă. Să spunem doar că am fost obligată, legată fedeleş şi depusă în rochie (da, am avut şi rochie, da' nu era nici lucioasă, nici fencitrendi, era singura rochiţă din dotare, singura pe care o cumpărasem pentru că mi-a plăcut, cu gândul că n-o s-o port niciodată), ba chiar obligată să fiu domnişoară de onoare, şi-atunci am decis, din adâncul sufletului meu de copil, să nu mai calc la nici o nuntă. A fost de-a dreptul traumatizant, m-am întrebat în fiecare secundă din alea lungi cât o zi fără ţigară, ce caut acolo şi cum de m-au târât şi la biserică, şi la starea civilă, ba chiar şi la restaurant, când eu nu voiam altceva decât să stau cuminte cuminte acasă. Mă rog, a trecut, n-o să mai fie ocazia, dacă am fost la nuntă pot spune că am trecut prin toate cercurile infernului. Cu toate astea, există câteva puncte legate de nunţi pe care nu o să le pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap. Să purcedem deci în a le diseca mărunţel, poate poate găsesc vreo rezolvare valabilă:

1. Te plângi că n-ai bani, că ai rată, că nu te ajungi cu salariul, că ai dat până acu' muuulte salarii pe la nunţile anterioare pe unde ţi-ai făcut simţită prezenţa şi, totuşi, te mai duci la una. Că e musai, că nu poţi lipsi, că e nunta vărului de-al patrulea, al surorii nevestei unchiului bunicului. Păi, şăzi ghinişor. Adică, de ce trebuie? Nu te duci din plăcere, te duci din obligaţie? Ce cordon ombilical te-mpiedică să lipseşti? Ştiu una şi bună: dacă vrei, te duci; dacă nu, nu. Poa' să fie cea mai cea legătură de sânge, poate aţi copilărit împreună, poate chiar aţi lins aceeaşi acadea şi-aţi mestecat din aceeaşi gumă; dacă nu vrei să te duci, nu te duci. Dacă consideri că n-ai bani de dar, nu te duci. Dacă pur şi simplu preferi să stai pe canapea în seara cu pricina, nu te duci. Adică, pe bune acu', nu e nici o obligaţie la mijloc. Ce-o să zică rudele că nu faci act de prezenţă? Ete, na! N-au decât să zică ce le-o veni la gură; de ce să-ţi pese ce zic alţii, dacă tot nu-ţi dau ei de mâncare?
În ultimul an am numărat 5 nunţi la care ar fi trebuit să mă duc; că vezi tu, că ne cunoaştem de pe vremea când construiam garaje în pământ, că e finul care-şi pune pirostriile, că e vară-mea. Aşa, şi? N-am mai văzut oamenii ăia de măcar 5 ani. N-am mai vorbit cu ei, dacă mă văd pe stradă nu mă recunosc cu siguranţă, n-avem nici un punct în comun. De ce ar trebui să mă duc doar de complezenţă? Nu, frate, cred că nici la nunta lu' frate-meu nu m-aş duce dacă n-aş simţi imboldul necesar. Şi, să ne înţelegem, nunta lui a fost sau nu, habar n-am; acest aspect mă depăşeşte...

2. Localul pentru nuntă trebuie găsit şi arvunit cam cu un an înainte. Adică cum? Păi, într-un an se pot întâmpla multe. Poate dă localul faliment, poate te loveşte accidentul, poate te decizi că nu mai ai chef să participi la propria ta nuntă, frate, un an înseamnă mult timp, în care se pot întâmpla multe. Nu, că vezi tu, că am auzit şi de nunţi pe cale de a fi anulate, care nu s-au mai anulat până la urmă, pentru că plătiseră deja rezervarea la restaurant. Păi, stai aşa că nu-i aşa. Ajungi să te căsătoreşti pentru că te obligă restaurantul căruia i-ai dat bani? Eu, una, văd ceva foarte în neregulă la o căsătorie făcută doar ca să nu piezi banii şi să nu anulezi invitaţiile...

3. Era pe vremuri obiceiul ca mireasa să poarte voal pe faţă. Că cică era fecioară, şi nepângărită, şi necunoscătoare de bărbat până în momentul în care le dădea popa binecuvântarea. Care-i acu' rostul voalului? Să ne înţelegem, n-am fost niciodată de părere că mireasa trebuie să fie curată ca roua sau ca zăpada. Ba chiar mi se pare cel puţin ciudat să te căsătoreşti fără să stai ceva timp cu persoana respectivă, fără să dulce păcătuieşti, cu alte cuvinte să aterizezi de-a dreptul virgină în faţa altarului. Da' de ce să insişti să ai voal când deja ai dat naştere moştenitorului care asistă şi el la nunta părinţilor? C'mon! E cel puţin o doză de făţărnicie învechită aici.
Şi înc-o chestie pe care creieraşul meu refuză s-o priceapă: semnezi actele şi, după un an, faci şi cununia religioasă. Şi nu din prea mare religiozitate, ci pentru cel măreţ "dar". Şi vezi ochii cum sclipesc, maxilarul cum mestecă pofticios, nările cum se zbat în vânt, la gândul muntelui de bani pe care îi vei aduna la petrecere. Păi, frate, pe bune acu', te căsătoreşti pentru că ai crezut întotdeauna în cea preamărită instituţie, sau pentru că ai nevoie de finanţe? În stilul ăsta poţi face o afacere: te măriţi, iei darul, îl împarţi la doi, divorţezi; peste câteva luni, din nou: te măriţi, iei darul, îl împarţi la doi, divorţezi... Pe bune dacă nu e o chestie cât se poate de profitabilă. Ai toate şansele să ajungi Bill Gates al nunţilor, pentru că rudele nu se vor sătura niciodată să te vadă în rochie de mireasă, să vină la petrecere şi să arunce cu darul. Şi, probabil, se vor gândi că-ţi cauţi încă dragostea veşnică şi eternă; şi în baza asta, ai cont gras în bancă. Super plan!

Reiau, nu pricep şi pace bună. Poate pentru că eu cu căsătoria ne avem ca baba cu mitraliera. Dar până şi creieraşul meu de neofit în ale mariajului poate să-şi pună semne de întrebare când aude ghidul nunţilor repetat măcar o dată pe săptămână, prin marea bunăvoinţă a colegilor căsătoriţi, sau cu gânduri măreţe de preacuvioasă nuntă cu dar.