De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Introducere în studiul anorexiei - p.2

Nu știu cine a decis că thigh gap e o chestie malefică și noua amenințare mondială. Thigh gap-ul e o chestie de bun simț, dacă ai corpul de așa natură. Și e mai veche ca vechimea însăși, că nici când eram eu în liceu nu era ok să ți se lipească pulpele între ele, să se frece când mergi și să ai blugii roși între picioare pentru că da, ori ești grasă și nu faci nimic în privința asta, ori ești de-a dreptul otova și nimeni nu poate face nimic pentru tine.

Mie mi se pare normal ca pe podium să nu văd revărsându-se valuri de șuncă, să nu se-mbibe aleea aia de slănină, să nu existe pericolul ca, în caz de un model obez cade, toată sala să fie înecată în osânză. Mi se pare normal să văd gagici slabe defilând în costume de baie, nu balene. Mi se pare normal ca modelele să fie un etalon, să fie altfel, să se vadă și corpul lucrat, și înfometarea, să i se vadă și coastele și abdomenul cu pătrățele, să nu i se frece pulpele și să nu i se lipească genunchii, să nu se reverse burta prin rochie și să se vadă hainele pe care le poartă, nu sertărașele cu șaorma adunată-n timp. Că dacă n-ar fi așa, atunci am fi toți fotomodele și s-ar duce dracu` și industria, și idealul și șaormeriile ar deveni supraputeri mondiale.

Da` cum să faci așa ceva? Cum să obligi milioane de minți tinere să se-nfometeze ca să nu li se roadă pulpele când merg? Cum să le pui să lucreze ca să-și modeleze corpul și să nu mai arate ca omulețul de la Michelin, cum să le dai voie să gândească că ar putea să nu mai fie morbid de grase?
Păi, clar alea de pe podium sunt anorexice! Nimeni nu poate să fie slab fără să se înfometeze. Nimeni nu poate să renunțe la faldurile de grăsime fără să aibă o altă boală, mai periculoasă și mai greu de tratat. Nimeni nu poate să fie slab cu sport și-un regim alimentar normal.
Vreți să ne îmbolnăviți copiii! Să moară de foame, să fie subnutriți și fără dependență de fast food.

Nu știu cm se face, da` numai grasele au o problemă cu modelele. Numai grasele le numesc anorexice. Numai grasele vin cu idei despre conspirații mondiale și numai grasele arătă cu degetul chestii care, acum câțiva ani țineau doar de bun-simț.
Nu e manipulare, nu e presiune, nu te oprește nimeni să-ți iubești corpul. Ba cred că-l iubești cam prea mult dacă adaugi în fiecare lună încă vreo câteva kile pe el. O grasă e mai obsedată de corpul ei decât una slabă. O grasă îl întreține și-l crește cu aceeași dragoste cu care bunicile ne îndopau când eram mici ca să plesnim de sănătate și de grăsime. Dar n-o să recunoască asta. O să se uite în jur, o să vadă alte grase ca ea și-o să creadă că așa e normal și bine. Și-n momentul în care apar în cercul ei rotund persoane care nu dau peste cap cântarul de marfă, o să le ardă pe rug pentru anorexie. Vrăjile secolului prezent.

Nu te obligă nimeni să ai thigh gap. Dacă îți dorești lucrul ăsta, înseamnă că nu-ți place cum arăți tu în oglindă, nu că trebuie să arăți așa. Poți să fii grasă și mulțumită cu condiția ta de grasă. Dacă nu ești mulțumită, înseamnă că undeva, sub șunca care-ți acoperă creierul, îți dai seama că nu ești nici sănătoasă, nici estetică. Și-ți dorești să fii slabă nu ca să arăți ca ele, ci ca să arăți și tu cumva uman.
N-are nici o legătură cu presiunea societății sau cu revistele cu modele slabe. Pentru că, dacă-ți dorești să fii ca ele nu pentru tine, ci pentru că așa scrie în reviste, înseamnă că nu ești doar grasă, mai ești și proastă pe deasupra.  

Cum să publici o carte

Nu știu de ce, dacă ai publicat o carte, devii direct și indubitabil, valoare. Indiferent dacă cartea aia chiar merită citită, sau au fost doar niște copaci sacrificați degeaba. Și nu știu nici de ce cărți scrise pe budă ajung bestsellers peste noapte. Că autorul e profund, sau scrie despre vampiri, sau pur și simplu te șochează cu cât sânge poate să verse între paginile alea.

Da` nu asta mă roade pe mine. Pân` la urmă se publică ce se citește, și dacă cititorii s-au idiotizat de tot, mi se pare normal ca și cărțile care se publică să fie pentru idioți. Un soi de jurnalismul e can-can, pentru că can-can-ul se vinde. Problema e alta: ca orice idiot care vrea să devină valoare, m-am interesat și eu ce tre` să faci să publici o carte. Că ce, eu nu pot să scriu pe budă la fel de bine ca oricare altul? Sau ce, nu pot să fac și eu un câcat cu moț?
Mă, pot, pe bune că pot, da` de aici până la a-l pune și pe hârtie tipărită, e cale lungă.

Că-n primul rând nu vrei să-l publici pe banii tăi. Vrei să-l publici ca să faci bani, nu doar ca să te mândrești că are și copertă. Dacă voiai asta, scoteai frumos la imprimantă tot, te ajuta un amic cu o copertă hand made și dădeai autografe în cercul tău strâmt.
Ca să nu scoți bani din buzunar, tre` să găsești o editură dispusă să te suporte și, eventual, să te plătească. Că te plătește cu un procent infim, asta-i partea a doua. Și că dacă te nășteai scriind în altă limbă îți dădeau frumos un cec cu multe cifre, iar e secundar.

Da` pentru că te-ai născut aici, tre`să găsești editura. Și, cu toate că-s multe, tre`să găsești și editura care să-ți răspundă. Cu da sau nu, da` să-ți răspundă. Și care bineînțeles, să treacă peste faptul că nu scrii nici despre vampiri, nici despre nemurirea sufletului, nici despre găleți de sânge. Că asta se vinde acum. Și să treacă și peste faptul că nu ești autor străin, pentru că ei nu publică decât autori străini. Și peste faptul că ești un necunoscut care poate n-o să vândă nici un exemplar. Și-ajungem din nou la bani. Și la faptul că la noi se urmează rețeta succesului din afară. Și la faptul că tot ce e scris în românește are personaje cu nume străine, gen John și Lucy și, de cele mai multe ori, acțiunea se petrece oriunde în altă parte decât în ograda ta.

Că dacă nu poți să scrii în engleză și să publici în afară, măcar să te apropii câtuși de puțin de succes, cu personaje străine. Eu nu zic că pe personajul tău tre`să-l cheme Ion, sau pe ea Varvara. Da` sincer am văzut că impactul e mai mare dacă răsfoiești cartea și nu vezi neaoș acolo. Că până și la cărți suntem snobi și pupăm picioare străine, că-s mai bune decât ale noastre.

Și-n nici un caz nu scrie chestii care țin de ceea ce chiar cunoști. Nu. Asta s-a mai scris. Uite-te la Zaharia Stancu. Uită-te și la Mihail Sebastian. Și la Drumeș, și la Teodoreanu, și la Cella Serghi. Păi, ei au scris despre ce știau, și e literatură veche. Cum să scriem noi și să și publicăm literatură veche? Tre` să aducem un suflu nou în literatura românească. Să scriem cum se scrie în afară, ca să ne apropiem de Occident. Altfel rămânem la stadiul de literatură originală, și n-are cum să fie de calitate. Urmează cheia succesului. Cheia bestseller-ului, altfel n-ai nici o șansă.

Și-o să fac o chestie nașpa: păi, bestseller a scris și Sidney Sheldon, și Meg Cabot, și Lauren Henderson. Aia nu e literatură de calitate. Alea-s cărți de citit când ai chef să te relaxezi, să nu gândești și să rămâi la fel de blank ca înainte.
Dar, nah, asta-i doar părerea mea. A unui idiot care vrea să devină valoare fără să scrie despre cum ar fi dacă vecina de alături s-ar transforma în vampir în timpul unui zombie apocalypse.

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Cum mi-am luat iar interdicție

- Și o Poiana, vă rog.
Eventual, o ciocolată Poiana.
Restul lumii.
Noi:
- Șopoiana, vrog!

Nu că n-aș ști cum e să vorbești claar, cu gura deschisă pe fieecaaree voocalăă, siimpluu șii cuuraat, săă see-nțeeleeaagăă toot ce spuun, să nu mai fiu oprită din juma`n juma` de frază de cutare care nu prinde ideea din prima, dar îmi ia din viteză. Așa fac economie de timp, îngrămădesc cuvintele, literele, sar peste unele, le-nghit pe altele, cine prinde, prinde. Cine nu, să-și ia dicționar româno-gălățean.

Recunosc sincer că persoanele care vorbesc lent mă plictisesc. Mă plictisesc să aștept până scoate toate cuvintele, să treacă 5 minute să zică ceva ce eu reduc la 30 de secunde. Îmi vine să casc, să m-așez pe-un scaun și s-adorm. Din politețe, nu fac asta, dar mă văd adormind în gând.
 
- Câte-o sută de mușchiuleț, două beri, mai bine făcut mușchiulețul, ș-oscrumieră, vă rog.

Poate d`asta a găsit necesar chelnerul să aducă cele două sute de mușchiuleț făcute mai bine, berile, scrumiera, să schimbe scrumiera la intervalul potrivit, să servească impecabil și să treacă pe notă șase sute de mușchiuleț mai bine făcut.
Parol și pe onoarea mea!

Am mâncat mușchiulețul, a fost bun, era proaspăt, n-am făcut trichineloză, în schimb era să-mi stea pulsul când a venit cu nota.
Că, vezi tu, că de fapt bucătarul n-are cum să taie exact câte o sută de căciulă, și că scrie acolo jos în meniu, cu litere mărunte, că gramajul final poate să difere puțin.
M-am uitat atent. Chiar așa scria: poate să difere PUȚIN. 

Puțin la mine înseamnă hai, până-ntr-o sută cinzeci, nu că pe oriunde am fost o sută era egal cu o sută și bucătarii asta fac: tranșează la gramaj. Dar, treacă de la mine, o fi un bucătar nou și încă nu-și cunoaște cuțitul. Da` de la 100 la 300 mi se pare că până și eu aș face diferența, și eu nu stau bine nici cu matematica, nici cu cantitățile.

Am încercat să-i explic, vorbind rar de astă dată, și punând accent pe toate vocalele, că nu-i plătesc nota aia. S-o refacă, să recalculeze, să facă ce-o vrea el, da` eu nu plătesc 600 în loc de două. Că-n stilul ăsta îmi aducea tot porcul, și invoca faza cu poate să difere puțin.
- Nu, că nu aveam cum să vă aduc tot porcul.
Mă, să mori tu, normal că n-aveai cum, era așa, un fel de-a spune, da` te-ai uitat la fața mea și-ai zis că-s d`ăla care plătește nota fără să se uite sau fără să comenteze? Și pe bune că n-au fost 600, au fost 200 în total, că mă știu cât pot mânca și știu cum arată 100 vs 300.
- Da` când vi l-am adus, n-ați văzut că era mai mult?
Oooo, hold your horses. Eu nu lucrez cu gramaje, și sună, te rog, acum pe oricine: patron, poliție, protecția consumatorului, sun-o și pe buna moartă, eu nu-ți plătesc atât, eu-ți plătesc ce am cerut și ce-am consumat. Nu ce-ți imaginezi tu c-aș fi consumat, că, deh, bodega e cam goală, și e posibil să fim singurii clienți toată ziua.

S-a supărat, s-a dus să-și schimbe tamponul, a zis să plătesc cât vreau, dar să nu mai calc în bodega lui. Ș-aș-am și făcut. I-am plătit cinstit cât făcea, da` de nervi am lăsat în urmă juma` de bere. Pe care am plătit-o. Ș-am trecut pe listă încă un loc unde nu mai pot călca never ever.

În stilul ăsta, pân` la 60 de ani îmi deschid local, că nici un altul n-o să mă mai primească. Și-o să-mi oblig chelnerii să cântărească mâncarea sub ochiul clientului, în amintirea locului unde cică am crăpat în mine mai mult de juma` de kil de carne.

Omul sfințește locul

Ieri am văzut o cățea alergând pe stradă, cu țâțele fluturându-i în vânt. O cățea mare, cu pui de-abia făcuți, alergând pe trotuar, traversând strada, întorcându-se, continuându-și alergatul. Urmărind o urmă. Semăna oareșcum cu un cal de curse. Se-ntrecea cu urma.
Cățeaua aia căuta ceva, și nu căuta mâncare. 
Cățeaua aia își căuta puii, sau stăpânul. Nici un câine nu aleargă dezlegat în halul ăla doar pentru mâncare.
Puii pe care poate îi căuta au fost luați de oameni, stăpânul care poate a abandonat-o e om.

Ieri am citit și povestea câinelui căruia un dobitoc i-a tăiat botul. Cu totul. Câinele e acum în afara oricărui pericol, arată ciudat dar e viu, o să se facă bine și are șanse să fie adoptat și ținut departe de idioți care cred că-și demonstrează curajul mutilând un câine.
Câinele e bine acum și totuși există un om care a considerat că e uman să-i facă asta.

Trei pisoi au fost abandonați lângă o stradă foarte circulată. De-abia cu ochi. N-au fost, într-adevăr, nici puși într-un sac în mijlocul străzii, nici nu le-a dat nimeni foc, nici nu i-a înecat. Asta-i partea bună.
Tot parte bună e și că acum au o casă, au crescut și-s pisoi norocoși.
Cine i-a salvat e om. Dar tot om e și cel care i-a lăsat.

S-a mai potolit isteria cu câinii maidanezi. Nu mai aud atâtea argumente violente și nici comparații lacrimogene. Și nu, nu-mi pasă de copiii abandonați în orfelinate, pe stradă, sau la coșul de gunoi. Pentru simplul motiv că ăia care i-au abandonat, tot oameni sunt. Și de copiii abandonați are cine să aibă grijă. Și pentru că mulți dintre copiii ăia abandonați, despre care s-a spus că mai bine ar fi adunați de pe stradă decât să ne pese de câini, nu vor să fie adunați de pe stradă.
Nu mă interesează copiii, mă stresează că se aduce argumentul și se face comparație, când comparația n-ar trebui să existe.

Oamenii abandonează câini, oamenii abandonează pisici, oamenii abandonează oameni.
Și-mi pare rău că nu-s atât de om încât să-i dau un ban lu` ăla care cerșește, dar mă bântuie imaginea cățelei care alerga prin oraș. Că n-avea cum să se oprească și să ceară indicații sau explicații.
Ba nu, nu-mi pare.

Îmi pare rău că oamenii care mutilează, și abandonează și fac rău din lipsă de ocupație au voie să fie numiți în continuare oameni și nu pățesc nimic.
Și tot pe câini îi numiți fiare.

Lagăre antiprostie

Da, știu, subiectul în vogă e meciul de fotbal. Nu-mi pasă de fotbal. Oricum mi se pare puțin stupid să alergi după o minge, în grup. Sportul organizat mi se pare stupid, în general.
Stupizi mi se par 99% din oamenii prezenți. Nu-mi pasă de ce-or să creadă nepoții. Nu-mi pasă de nepoți. De nepoții nimănui, adică. N-au decât să-și filtreze apa ca ăla din Waterworld, see if I care.

Oamenii prezenți, în schimb, mă enervează. Că-s stupizi și proști. Că-s lachei și nu știu să aibă o părere. Că nu pot să argumenteze nici măcar o părere împrumutată. Că nu știu de ce adoptă o părere și, dacă-i iei la bani mărunți, ori vor ridica din umeri și vor da înapoi, ori vor arunca cu câcat. Exact, nu cu noroi, cum zic domnișoarele simandicoase, ei vor arunca direct cu câcat, să-ți astupe argumentul logic. Să-ți arate că, dacă ai argumente, meriți să mori, mă, sufocat. Că ai argumente.

N-o să vorbesc despre câini. N-o să spun nimic despre violență. N-o să spun nimic de roșii, pentru că nu-mi pasă de ele decât în salată.
Dar îmi pare rău.
Îmi pare rău pentru că am crezut, ani de-a rândul, că oamenii pot fi schimbați dacă vorbești frumos cu ei. Dacă le explici. Dacă te bazezi pe argumente și nu pe pumni.
Îmi pare rău că am crezut că toți oamenii sunt egali și că nu există oameni proști, ci doar oameni dezinformați.
Îmi pare rău că am crezut în supremația rațiunii în fața instinctelor.
Îmi pare rău că am văzut oameni umani striviți de ce se poate întâmpla dacă sunt alții proști, dar mulți. Și-mi pare rău că nu l-am înțeles atunci pe Lăpușneanu. Pentru că mulți sunt, și proști sunt încă.

Și-mi surâde din ce în ce mai mult ideea cu lagărul în care să-i adunăm pe toți. Dar mi-e că, în urma unei selecțiie obiective, n-am mai rămâne decât prea puțini care să merităm să trăim.
Sau nu, nu mi-ar părea rău. Pentru că, nu-i așa, epurarea trebuie făcută ca să putem să mergem liniștiți pe stradă, fără să ne fie frică. Pentru că suntem pe teritoriul nostru, nu al lor.

Iar dacă prostia nu poate fi eradicată decât cu ajutorul lagărelor, atunci să facem lagăre antiprostie. Care să nu coste prea mult, pentru că proștii nu sunt de ajutor nimănui și mai au și mania de a se împuia fără limită. Și nu mușcă; doar te-mpiedică să trăiești liniștit, și te calcă pe ficați, și-ți provoacă ulcer pentru că-ți fac nervi și n-ai cum să-ți reglezi conturile cu ei altfel decât prin lagăre, pentru că altfel ești pasibil de închisoare. Și ești prea deștept ca să-ți strici viața pentru fiecare prost care-ți iese dezlegat în cale.

Problema e că pentru antiprostie nu se vor strânge niciodată peste 10000 de protestatari. Și nimeni nu-ți va da foc doar pentru că ești prost.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Concursul vecinilor gospodari

Știi senzația aia, de la dentist, când bagă freza și burghiul, să-ți găureasco-polizeze măseaua, și simți vibrația până-n creier? Vibrează, vibrează, vibrează, te ia tremuratul de la inimă, simți bârâitura aia și-n stomac și nu te poți hotărî ce să faci mai întâi: atac cerebral, infarct sau ulcer. Aia!
Ei, cu senzația aia m-am trezit eu azi dimineață. Nu, n-am dormit pe scaunul nici unui dentist care s-a gândit să profite de somnul meu ca să mai modeleze vreo două măsele. Nici n-am visat că sunt la dentist, nici nu m-a durut măseaua. Am auzit zgomotul, am simțit senzația, am deschis un ochi leneș, s-a oprit. Am zis că mai dorm puțin. Am închis ochiul, mă ducea somnul, din nou bârâitura. Deschid ochiul, se oprește. Îl închid, din nou. După câteva repetiții nefaste, m-am târât din pat și mi-am făcut cafeaua.

Vecinii gospodari sunt moartea. Da` nu din aia, care te ia de bătrânețe prin somn, din aia ca atunci când te găsea Inchiziția vinovat de vrăjitorie. Cu torturi și sânge mult, și suferință.
Vecinul gospodar e o specie grobiană. Nu contează că stai la bloc sau la casă, măcar unul dintre ei trebuie să fie gospodar. Să folosească bormașina, drăcia cealaltă cu care taie tablă și ciocanul. Toate 3, cât mai des și la ore cât mai bizare, gen 10 dimineața, de luni până sâmbătă. Duminică nu, că-i zi de odihnă. Și vecinul gospodar care m-a bârâit toată săptămâna o să se uite cu un ochi rău la mine dacă dau cu aspiratorul fix duminica, că atunci am chef și timp. Că-i stric siesta.

Stau și mă-ntreb câte găuri poți da într-o casă? Câtă gresie ai de scos cu bormașina? Cât de mult vrei să-ți renovezi casa de în fiecare vară bârâi și troncăni și bâzâi? N-ai, frate, hanul de casă, să zici că faci câte un etaj în fiecare an. Ai maxim 3 camere nenorocite. Nici dacă-ți pui centrală în fiecare dintre ele, bașca câte 5 calorifere, schimbat de gresie, pus parchet și tapetat pereții cu tablouri n-ai cum să faci constant atâta zgomot. Ce pana mea, dai gaură-n gaură? Dai gaură lângă gaură să obții un efect de șvaițer la pereți? Ce faci atâta timp cu bormașina aia?

Nu am nici o explicație logică. În schimb tare-mi doresc să devină obligatorii amortizoarele pentru mașinile de tăiat, găurit, polizat. Sau să n-ai voie să dai decât câte o gaură pe an și să-ți renovezi casa cu zgomot doar o dată la 5 ani, pentru că creierul meu arată exact ca șvaițerul de care ziceam mai sus. Dacă nu aveam ulcer, acum sigur am. Cu multiple găuri. Și-n curând o să am și carnet roșu, pe motiv de omorât în serie vecini gospodari care nu se pot abține să nu-mi maltrateze sănătatea mentală și așa destul de șubredă.

Scriu asta în muzică dulce de o chestie care bâzâie cu întreruperi și cu trepidații. Noroc că nu scriu cu pixul pe hârtie, că s-ar vedea clar când se termină și când începe zgomotul. În orice parte de oraș te-ai duce, e aceeași dulce muzică. De parcă s-au luat la întrecere care e mai gospodar și care reușește primul să fie găsit găurit și tăiat și polizat de cutare vecin, mai puțin gospodar, dar care s-a săturat de hărmălaia lor.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce n-am timp de patriotism

Eu n-am timp să mă gândesc de ce ar trebui s-o contrazic pe aia care se plânge că ce rău e în străinătate. Că era o scrisoare lungă, alambicată, în care spunea tot soiul de chestii care n-aveau de ce să fie puse cap la cap, și care sunau de parcă ar fi fumat 3 joint-uri înainte de a pune mâna pe tastatură.
M-a atins puțin faza cu de ce nu ne luăm Moldova înapoi, da` mi-a trecut repede. Că nu prea-mi pasă nici de Moldova, nici de moldoveni, nici de România mare. Mi-ar păsa, într-adevăr, dacă ar alerga un kamikaze cu bomba în dinți înspre mine, în orice loc aș fi, și nu mi-ar păsa că distruge 10 clădiri, mi-ar păsa că mă face pe mine arșice.
Dar n-am timp s-o contrazic efectiv. Pentru că nu-mi prea pasă de ce crede ea, la fel cum nu-mi pasă nici de ce crede Vadim, nici de meniul lui Becali.

Mă urc zilele trecute într-un taxi. Șoferul, un tip cam de-aceeași vârstă cu mine. Îi zic unde să mă ducă, nu intru nici în discuții, nici în polemici cu el și, când s-ajung la destinație, îi indic frumos și politicos:
- Puțin mai în față, pe dreapta, te rog.
Pentru că, de obicei, mă lasă ori prea înainte, ori mult după. ”Te rog”, pentru că-s eu politicoasă și cred că e mai frumos să-l rog decât să-i dau ordin ca unui simplu valerică. Moment în care valerică se înfoaie ca curcanu` când îi fugărești curca și-mi aruncă un:
- Poți să fii ”tu” cu oricine vrei, da` nu cu mine.
Noroc că nu trebuia să plătesc taxi-ul. Noroc că m-a lăsat atât de mască c-am coborât în timp ce restul din taxi îmi urau ”noapte bună”. Norocul meu, că altfel riscam să am a doua zi un oblon de toată frumusețea, pentru că de obicei nu știu să tac.
Pentru cititorii religioși: a fost ca și cum Dumnezeu și-a pogorât aripile îngerilor tăcerii asupra mea ca să nu ajung mâncare la pești tura următoare când mă urcam în același taxi.
Pentru restul: m-a lovit în moalele capului că mi-a zis să nu-l tutuiesc, tutuindu-mă.

L-am trecut prin toate: că părea mai tânăr, de asta mi-am permis. Că nu simt nevoia să folosesc persoana a doua plural, pentru că nu pare a fi însărcinat. Că-n momentul în care o să-mi prezinte diploma de doctor honoris causa în loc de legitimația de taximetrist, atunci poate o să-i spun dumneavoastră. Că nu-nțeleg de ce se isterizează ca o femeie la ciclu, când n-am făcut decât să-l rog frumos.
Și-apoi mi-a picat fisa. El nu știe ce-i aia ”te rog”. N-a auzit, n-a folosit nimeni pe el, o fi zis că-l înjur. Că-n grota din care a ieșit nimeni nu roagă pe nimeni. Se dau ordine, ordinele nu se discută, se execută. Normal că l-am lezat rugându-l, în loc să-i ordon. Cum am putut fi atât de insensibilă la sentimentele bietului băiat? Cum am putut să-l rănesc atât de groaznic? Data viitoare când mai dau de el, să știu să-i spun: ”loază, fără să comentezi dracu`, lasă-mă  dracu` acum pe dreapta, și pas alert, marș!”

Bașca, mai am și-un junghi pe partea dreaptă, pe motiv de aer condiționat, nu de vârstă, din cele 30 de semne că mă apropii de 30 de ani m-am recunoscut în destule, mă enervează că vara nu mai ține măcar 3 luni, mi-aș dori o bere rece și-un concediu de câteva săptămâni și nu cunosc pe nimeni care să mă salute cu dumnezeu în gură.

D`asta n-am eu timp de aia și de filosofiile ei de adolescentă care de-abia a făcut trecerea de la absorbante la tampoane interne, și se plânge c-o jenează, că nu știe să le bage ca lumea.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De ce n-am iubi femeile

Mă roade asta demult: Cărtărescu încearcă să explice de ce iubim femeile, și cartea lui a ajuns pe buzele tuturor celor care cred că literatura bună se limitează la literatură citibilă. Să ne-nțelegem că-mi place Cărtărescu, cu toate dulcegăriile lui, la fel cum îmi plac dulcegăriile lui Teodoreanu sau ale lui Drumeș, la fel cum nu mă impresionează lecțiile de viață ale lui Coelho, la fel cum îmi pun întrebări cum de s-a ajuns să se dea citate din ăla de la Paraziții care, oricât ar fi el de deștept, e unu` care face versuri pe care le uiți în secunda următoare. Sau pe care le repeți obsesiv, până vine altu` cu alte versuri mai bune.

Revenind însă la Cărtărescu și la-ncercarea lui de a explica misterul misterios. Că Cărtărescu e mare și adolescentele suspină pe el și pe versurile lui, toate duduile se udă când află cât e el de fidel unei aceeași femei, și nu, n-am nimic cu el. Chiar mi-e drag, îl văd ca pe reîncarnarea adolescentului miop, un bunicuț cu tente rock și cu ideea că încă mai poate avea pe oricine, pe motiv de glagorie. Și-l cred că poate.

Da` pornește cu stângul, că vrea să explice lumii întregi de ce le iubim. Eu mă-ntreb altceva: de ce nu le-am iubi? Femeile iubibile, adică, nu istericile cu planuri mărețe de șosete la kilogram, pentru care cultura înseamnă ”Casa de Cultură”, tradusă în Căminul Cultural și aventură înseamnă să iasă la cumpărături, după un kil de ceapă. Vorbesc de femeile pe care chiar le-ai iubi.

Da, se enervează din nimicuri și din nimicuri fac scenarii.
Da, au pofte ciudate și-și pot schimba dorințele culinare, vestimentare, cosmetice, dorințele în general, de la un minut la altul.
Vorbesc mult chiar și atunci când vrei măcar juma` de oră de liniște.
Vor atenție. Când le dai atenție, preferă să fie ignorate. Dacă le ignori, vor atenția aia din nou.
Caută parfumuri cu denumiri și esențe ciudate.
Li se pune pata pe cine știe ce bucată de mobilă, oricât de inutilă și ciudată ar părea, trebuie să aibă cartea aia, pantofii ăia, sau o chestia aia absolut banală, gen un suport de scobitori, doar pentru că trebuie să le aibă. Fără o justificare cât de cât rezonabilă.
La două din noapte vor musai un soi de vin care nu se găsește decât peste 7 cartiere.
Au idei fantastice, te chinuie până obțin exact ce vor, pot țipa mai ceva ca un batalion de pușcași marini, dacă le-ai lezat oareșcum psihicul, se supără fără explicație și dup-aia se supără mai tare pentru că nu știi de ce s-au supărat. Iar dacă-ncerci să le-mpaci, de obicei dai mai rău cu bâta-n baltă, așa că mai bine cere-ți iertare, taci, nu suna și nu mai repeta prostia.
Folosesc smacuri cărora nu le găsești neapărat rostul dar, dacă le-ntrebi și-ncep să-ți explice, îți dai seama că viața ta a fost lipsită de sens și cum ai putut trăi până acum fără.
Fac colecție de dulci zorzoane, pe care știu să le asorteze atât de bine, că nu le mai vizualizezi fără.
Salvează puiul de balenă și ajung până la Green Peace ca să-l reintegreze în natură. Și-n timpul ăsta nu mai poți face baie, pentru că e ocupată cada, și ești de-o insensibilitate ieșită din comun dacă propui să-l muți într-un lighean cât pui de-un duș rapid.

Și totuși nu-nțeleg de ce ai căuta motive să le iubești. E ca și cum ai fi văzut toată viața ta fără nuanțe, și deodată vezi în culori. Te enervează, uneori te doare capul, pentru că unele contraste sunt prea puternice dar, per total, până și cea mai banală chestie gen aparatul de ras pare mai frumoasă în albastru, decât în gri insipid.
Iar dacă cauți în continuare motive, înseamnă că n-ai priceput deloc ce înseamnă o femeie, chit că te bați cu pumnul în piept c-o iubești. N-ai nevoie de motive. Ea e motivul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

BAC 2003

Mie nu-mi pasă câți au luat bacul, câți l-au picat, câtă fraudă a fost, cine ce șpagă a luat. Nu-mi pasă nici măcar că, de la an la an, concluzia e că România e din ce în ce mai proastă. România, săraca, n-are nici o vină. Nu ea e mai proastă, oamenii care cresc în ea sunt. Și cu bac luat, și fără, tot proști îs. Nu pentru că spune Băsescu că doar femeile albe și culte ar trebui să facă copii, nu pentru că ”geniile ne pleacă în străinătate, unde sunt apreciate”, nici măcar pentru că eu, tu, noi, partea de societate care a luat bacul, a citit în continuare și știe să facă măcar un acord s-a decis să nu procreeze; oamenii în sine sunt proști pentru că proștii sunt ăia care se bagă-n seamă, proștii sunt ăia care, chiar dacă-și iau bacul, tot ”freelanceri la Italea” se fac, pentru că, până la urmă, proștii au tupeu și logoree. Nu-mi pasă.

Și n-aș fi scris despre bac dacă nu l-aș fi auzit pe unu` care și-a dat bacu` cam odată cu mine spunând că el știe sigur, total și fără îndoială că toată lumea a copiat. Că nu se putea să iei bacul nici atunci dacă nu copiai, dar că era așa, mai camuflat și mai ascuns. Că n-a scăzut gradul de inteligență, a crescut vigilența supraveghetorilor. Mă, să mori tu? Zici tu drept? Evident că au fost și la noi discuții. Cine și-a luat sau nu examenul pe drept, care cum a uns comisia, cum e să fii vedetă, să nu dai pe la școală și să treci cu 10, da` eu știu cum am dat examenul. Că nu s-a putut copia și, chiar dacă s-ar fi putut, nu ne-ar fi trecut prin cap. Pentru că era simplu: dacă te prindea, te elimina. Și mie nu mi-ar fi convenit să fiu eliminată din bac. Nici nu se punea problema de proces, media, publicitate; era o chestie de obraz.

Așa că normal că mă umflu ca broscoiul când vine cutare și-mi spune că toată lumea a copiat la bac. Nu, dragă Cutare, nu toată lumea a copiat. Dac-am învățat? Da, pe rupte. Dacă am avut emoții? Da, la greu. Dacă mi-au ieșit câteva fire albe ipotetice din cauza bacului? Da. Că nu m-a ajutat decât să iau o diplomă de facultă care nu mă ajută la nimic, da. Dar că am copiat? Nu. Că mi-a trecut prin cap gândul? Nu. Sincer, sunt 10 ani de atunci. Și-ți dau bacul acum, la română, franceză, istorie, engleză și-ți iau notă de trecere, lejer. Pe psihologie nu mai sunt sigură, da` restul ți le trec și acum.
Nu pentru că eram mai deștepți atunci, nu pentru că erau profi mai buni, elevi mai interesați, sau sistemul nu scârțâia deloc; pentru că bacu` făcea diferența între stau pe banii mei, sau stau pe banii părinților. Pentru că încă mai aveam dorința aia de a încerca studenția ca-n filme. Pentru că, într-un stil masochist, voiam să trec prin faza aia de spălat pahare la bar ca să beau o bere din banii mei, câștigați cinstit. Pentru că eram tânără, stupidă și cu idealuri, pentru că mai credeam încă în plăcerea unei conversații în care să epatezi nu prin statut, ci prin cultură, pentru că încă mai port în mine ideea diferenței între clase, pentru că-mi plac oamenii care știu ce-i ăla Cointreau, care nu au degetele butucănoase și pentru că, la fel de stupid, încă mai cred în superioritatea culturii în fața forței brute.

Și nu cred că, dacă n-ai luat bacul, ești prost. Ești prost dacă dai vina pe altcineva în afară de tine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ce-ar crede dacă

Nu ești propriu creat. Nici independent. Nici unic, așa cum spun unii c-ai fi unic, până-și dau seama că le place varianta aia, în care zeul suprem a tăiat omul în două, dându-i veșnica misiune de a-și căuta jumătatea. Nu ești nici măcar suma propriilor alegeri, pentru că fiecare alegere a depins și de alegerile celorlalți, și de cum te-au privit când ți-ai luat geaca fuchsia într-o lume de tricouri negre, și de cum s-ar uita dacă ți-ai pune tocuri, și de cum te-au judecat măcar în gând când ai spus că-ți place nu știu ce melodie proaspătă și foarte comercială.

Ești un ”ce-ar crede dacă”. Indiferent de cine e cine ar crede. Ce-ar crede ea dacă m-aș îngrășa 20 de kile. sau dacă m-aș tunde. Ce-ar crede mama dacă aș adopta 3 copii negri. Bunica, dacă aș trece la mahomedanism. Pisica, dacă i-aș mai aduce 3 pisoi. Amicul de bere, dacă i-aș spune că azi beau suc. Colegul de muncă, dacă i-aș cere bani împrumut. Șeful, dacă mi-aș lua o lună de concediu fără plată. Vânzătoarea de la magazin, dacă aș cumpăra 10 beri o dată. Ăia de la concert de metale grele, dacă aș veni în tricou roz cu volănașe. Șoferul de taxi, dacă mi-aș aprinde o țigară. Vecinul, dacă uit sonorul mai tare când mă uit la porn. Oricine, dacă află că îmi place porn-ul violent. Preotul, dacă nu fac cruce în biserică. Vară-mea, cu care nu m-am mai văzut de 15 ani, dacă o invit la o bere.

Ce-ar crede dacă. Mai mici, mai mari, peste care treci, care te afectează sau nu, la care renunți, de care ții cu dinții, imaginea pe care ți-ai creat-o nu pentru că ești bine-crescut, mizantrop, altruist, jemenfoutist, tolerant, rebel, supărat pe viață sau optimistul perfect, ci pentru că ești egoist. În sinea ta, orice ai face, ești egoist. Chiar și cel mai mic gest altruist îl faci tot pentru că te simți tu bine. În întuneric, nevăzut de nimeni, dai bani cerșetoarei de la colț nu pentru ea, în primul rând pentru tine. Nu pentru ce-ar crede, ci pentru că, atunci când o să-și cumpere o pâine, o să se gândească la tine.

Ia fiecare gest mărunt. Te speli pe dinți dimineața. Bei o cafea ca să-ți revii. Faci un duș. Te-mbraci. Îți pui șosete. Îți cumperi țigări. De unde-ți cumperi țigări. Cum spui ”mulțumesc frumos” atunci când chemi taxi-ul. Chiar și negativul tot cu ce-ar crede dacă îl faci. Ce-ar crede dacă scriu asta. Ce-ar crede că cred că crede că am crezut când am scris asta.

Ca să fim suma propriilor alegeri ar trebui să fim în cuști individuale, cu mâncarea și apa care vine printr-un tub, fără contact cu persoane reale, pipăibile cu mâna, și chiar și atunci s-ar putea să întrebăm ce-ar crede tubul dacă am bea direct din el, fără să așteptăm să se umple bolul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

”Țigan”, ”jidan”, ”homalău”

S-au isterizat găinile că nu mai au voie să spună unui rrom ”țigan”, că-și iau amendă majoră. S-au isterizat, au adus argumente cum că de ce n-ai voie, și cum să-i mai spui de acum încolo, ba chiar am văzut unu` care se dădea cocoșel direct pe wall pe facebook, băgând sinonime urâte și dezvelindu-și pieptul martir, mai ceva ca Mel Gibson în toate filmele dramatice, cerând amendă. Ce rău a fost și ce rebel. Ce n-a luat cocoșelul în calcul e că îți iei amendă dacă îi spui țigan lu` unu` în față, nu dacă te dai tu coios pe fb, printre prieteni.

În genere, pe ăia pe care-i știu eu, nu-i faci țigani decât dacă ai o dorință totală de a muri. Că dacă li se pare că i-ai jignit, te taie. Atât de simplu. În rest, de ce ai merge prin oraș și te-ai lua de om, făcându-l țigan? Ce ți-a făcut? Ți-a furat caii? Dacă ți i-a furat, și tu te aperi făcându-l țigan, am eu vaga impresie că o să primeze fapta lui, și nu-ți mai dă nimeni amendă. Dacă nu, știind că există legea, cred că ești retardat dacă-i zici așa.

Ține puțin de bun-simț să nu folosești injurii rasiale. E o lege la fel de normală ca aia care spune că evreul te poate da în judecată dacă-l faci jidan. Sau ungurul, dacă-i zici bozgor. Sau gay-ul, dacă-l faci poponar sau curlangiu. Negrul - cioară. Persoana cu deficiențe - handicapată.  Ține de dreptul la demnitatea personală. Ține de legea antidiscriminare. E, din nou, vorba de faptul că întâi suntem oameni, și dup-aia avem sex, apartenență rasială, orientări sexuale, politice, blablabla.

Da` nu, că e vorba de țigani. Așa, și? Am cunoscut oameni care spun că urăsc țiganii, fără ca ăștia să le fi făcut nimic. Doar c-au auzit povești, sau au avut ei o cumnată, a unei bunici din partea vărului de-al treilea al cărui portofel a fost furat de-un țigan. Și eu am cunoscut români care fură, da` asta nu înseamnă că urăsc toți românii. Sau că-i urăsc pe ăia care i-au furat pe alții. Am alte criterii după care urăsc și, de fiecare dată, tre` să-mi fi făcut mie ceva. Nu că am auzit că i-a făcut lu` Cutare. Și nici unui evreu n-o să-i spun ”jidan” pentru că spunea bunică-mea că erau nașpa, și trăgeau la cântar și miroseau a usturoi. N-am cunoscut nici un evreu, sau dacă am cunoscut nu se încadra descrierii. Deci, nu mă afectează.

Doar că găinile tind să ia personal orice găinaț în care n-au călcat. De parcă până acum, până să existe legea, ar fi mers pe stradă împrăștiind ”țigan” în stânga și-n dreapta. De parcă ăsta era singurul cuvânt pe care-l știau și-l foloseau. De parcă le-ai luat demnitatea, interzicându-le să atenteze la demnitatea altora.

Simplu: mi se pare normal să-ți iei amendă dacă spui unui copil la școală că nu vrei ca plodul tău să stea cu el în bancă, că-i țigan. Sau pentru că-i refuzi unuia job-ul, pe motivul ăsta. Că și mie mi-ar plăcea să-și ia amendă ăla care mă face homalău. Simplu și frumos. Că ne naștem egali, chiar dacă mie nu-mi convine că am drepturi egale cu găina care mi le încalcă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Despre transportul în comun, lamentări, Facebook și săpun

Acum s-au mai liniștit. Aparent. Sper că total. Da` ce hau-hau, ce scăndălău, câte păreri, teorii ale conspirației, vaiete, pumni ridicați în aer, că primăria reduce numărul de autobuze. Și nici măcar nu are de gând să le reducă pe alea de la orele de vârf, ca să zici că afecta atât de multă lume. Adică dimineața și după-amiaza, când se duce tot omul liniștit la școală/serviciu vor fi tot atâtea mașini. Nu impactează decât populația care are de gând să stea la 10 din noapte să aștepte autobuzul.

Da` nu, că vezi tu, că s-au panicat găinile, că or să fie nevoite să stea ca păstăile în conservă, că n-or să mai aibă loc, c-o să miroasă mai tare a transpirație și a picioare nespălate, că și-așa sunt prea mulți pensionari în autobuze, unde să mai încapă și studentul silitor, care ține musai să ajungă la curs, că primăria vrea de fapt să scoată mai mulți bani pe spinarea omului de rând, obligându-l - repet OBLIGÂNDU-l - să ia un maxi-taxi, și câte și mai câte.

E simplu: nu vrei să stai înghesuit, ia alt autobuz. Sau un maxi-taxi. Sau un taxi. Sau mergi, în pana mea pe jos, dacă te știi cu probleme la inimă.
De mirosit miroase oricum, și nu e vina primăriei că românul nu se spală și pute a de toate, e vina fiecăruia, că e nesimțit și-i place să înoate în zeama și aroma proprie. Și nu te-am văzut împărțind săpun prin autobuze, ca să sugerezi subtil că nivelul de poluare mirosibil e mult peste limitele admise de bun-simț. Și nici în Constituție n-a propus nimeni să fie spălatul obligatoriu.
Pensionarii în autobuze or să fie constant, că e musai să se ducă în fiecare dimineață în piață să-și ia câte o ceapă. Dacă și-ar lua un kil de ceapă la-nceput de lună, n-ar mai popula autobuzele. Da` ei au chef de plimbare și de socializare și până nu pune cineva în practică ideea cu autobuze speciale pentru pensionarii care-și târâie pârțul dintr-o parte în cealaltă a orașului, n-o să fie altfel. Că nici să le interzici să iasă din casă n-ai cum, că lovești direct în dreptul omului de a fi liber, senil și plimbăreț.
Iar dacă primăria vrea să facă mai mulți bani, într-adevăr, atunci e dreptul ei. Ia-ți și tu o primărie și fă bani, dacă nu-ți convine că alții se îmbogățesc în timp ce tu stai cu degetul în gură și te plângi.

Vreo două zile facebook-ul meu a fost plin de lamentări. Câte un articol revoltat dezvolta teoria conspirației, mulți în loc să vină cu informații puneau paie pe foc și dilema mea majoră e: de ce nu iei dracu`taxi-ul dacă nu-ți convine autobuzul? Că ai abonament gratis. Dacă e gratis, te mulțumești cu ce ți se dă. Nu poți cere cameră de 5 stele și să mai ai și pretenția să fie gratuită. Că e mai ieftin cu autobuzul. E mai ieftin, nu e de calitate. Citește partea cu camera. Că n-ai bani de taxi. Păi, poate ai avea dacă n-ai sta cu curu`-n mână, plângându-te de nedreptatea transportului în comun. Și, cel mai important, dacă n-ai bani, nu vrei să iei autobuzul și te dezgustă municipalitatea, trezește-te cu juma` de oră mai devreme, ia-o la pas alert și ajungi rapid, confortabil și sănătos la destinație. Și eviți și riscul de atac cerebral și atac cardiovascular care te paște dacă te mai agiți în jurul cozii. Aviz lătrăilor.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!