Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

Viol în Vamă

Nu cred să existe piesă care să mă enerveze mai tare ca aia a lu` Chirilă. Aș spune ultima, dar deja s-a învechit. A fost disecată din toate părțile, s-a plâns de ea toată lumea, au făcut analiză pe text, l-au făcut pensionar pedofil, au țipat cum că e la fel ca toate piesele lui, diferă doar fesul din videoclip și gagica.

Pentru că Chirilă asta face: întotdeauna există o femeie mai nașpa ca el, pe care el o iubește, ea îl iubește, da` dup-aia spiritul lui tânăr și neliniștit se răzvrătește, o înșeală sau nu, își face boem rucsacul și fuge la mare. Cam cum fug femeile la mama când nu le convine culoarea canapelei. Și dup-aia regretă sau nu.
Tiparul telenovelei. Pân` la urmă tre` să recunoască toți că asta face Chirilă: telenovele. Nici măcar music hall-uri de calitate, doar telenovele pentru copii de-abia îndrăgostiți sau adulți care se vor boemi și veșnic tineri.

Asta au spus ei. Eu n-am spus nimic, c-am zis c-o să treacă. La fel cum trece orice durere după ce iei o pastilă, la fel cum trec coșmarurile când te trezești, cum trece apa pe sub pod, vântul printre sălcii, mă rog, ați prins ideea.

Da` piesa asta e mai rea decât ciclul. Vine, îl simți că vine, știi c-o să treacă, trece dar, ca să-ți facă-n ciudă, după o lună e din nou lângă tine. Și nu poți să aștepți decât menopauza, cu toate că, în stilul în care mă chinuie piesa aia, cred c-o să devină hit și, când o să spun ”ura, a venit menopauza!” ca leit-motiv pe fundal o să se audă perfect fără tine.

Nu știu ce mă seacă mai tare la ea:
- versul ăla cu te-am înșelat c-am vrut să văd cum e să fii bărbat - poate-s eu femeie blondă, da` nu pricep cum faza cu înșelatul te face să te simți bărbat. Ești, sau nu ești. Aș porni de la premiza că este, dar dacă până și el se-ndoiește de chestia asta, încep să am anumite întrebări. Gen: poate a înșelat-o cu un bărbat, ca să vadă cum e în bocancii lui. Prea deep pentru mine. Nu-nțeleg eu d`astea.
- partea aia total previzibilă în care el înșeală și tot el e rănit, pe principiul motanul fute, motanul țipă
- perfect-ul despre care nu specifică dacă e sau nu cu lămâie, și-oricum e un ticălos egocentrist și egoist pentru c-a așteptat să plece la mare fără ea ca să bea o vodcă
- că toate găinile o consideră o piesă de dragoste când ea e misoginism la rangul cel mai înalt și-un soi de ia să-mi bat joc de voi, că tot sunteți proaste și gâștele pică la bărbați care se dau macho, și-i mai fut și-o palmă, apoi fac un cântec despre asta, ca să vezi tu că au și-o latură sensibilă, și ce poate fi mai fascinant decât un machocare cântă
- că e încă peste tot. În taxi, la radio, la tv în sala de mese și mi se oprește mâncarea în gât când o aud și, dacă nu e nici una dintre astea, clar se trezește cineva care s-o fredoneze
- sau c-am auzit-o de atâtea ori încât îi știu versurile pe de rost și, fiind un mare potențial muzical, încă nedescoperit de impresarul potrivit, mă trezesc fredonând-o. Și-atunci se găsește cineva care să afirme că și lui îi place Vama și, mamă, ce melodie mișto, posibil să câștige chiar MTV-ul. Nu-mi place! Urăsc melodia aia din tot sufletul meu mare și insensibil, da` am versurile în cap pentru că mi-au fost băgate cu forța, la fel cum am pățit cu Adele, care se repeta și-n timp ce dormeam, și mi-a rămas inconștient în memorie. Asta nu-nseamnă că-mi place. Am fost intoxicată cu ea. Cu Adele și cu perfect fără tine.

Am fost violată de piesa asta și nu, nu mi-a plăcut. Pentru că violul de orice natură ar fi, tot viol se cheamă.

De ce n-am timp de patriotism

Eu n-am timp să mă gândesc de ce ar trebui s-o contrazic pe aia care se plânge că ce rău e în străinătate. Că era o scrisoare lungă, alambicată, în care spunea tot soiul de chestii care n-aveau de ce să fie puse cap la cap, și care sunau de parcă ar fi fumat 3 joint-uri înainte de a pune mâna pe tastatură.
M-a atins puțin faza cu de ce nu ne luăm Moldova înapoi, da` mi-a trecut repede. Că nu prea-mi pasă nici de Moldova, nici de moldoveni, nici de România mare. Mi-ar păsa, într-adevăr, dacă ar alerga un kamikaze cu bomba în dinți înspre mine, în orice loc aș fi, și nu mi-ar păsa că distruge 10 clădiri, mi-ar păsa că mă face pe mine arșice.
Dar n-am timp s-o contrazic efectiv. Pentru că nu-mi prea pasă de ce crede ea, la fel cum nu-mi pasă nici de ce crede Vadim, nici de meniul lui Becali.

Mă urc zilele trecute într-un taxi. Șoferul, un tip cam de-aceeași vârstă cu mine. Îi zic unde să mă ducă, nu intru nici în discuții, nici în polemici cu el și, când s-ajung la destinație, îi indic frumos și politicos:
- Puțin mai în față, pe dreapta, te rog.
Pentru că, de obicei, mă lasă ori prea înainte, ori mult după. ”Te rog”, pentru că-s eu politicoasă și cred că e mai frumos să-l rog decât să-i dau ordin ca unui simplu valerică. Moment în care valerică se înfoaie ca curcanu` când îi fugărești curca și-mi aruncă un:
- Poți să fii ”tu” cu oricine vrei, da` nu cu mine.
Noroc că nu trebuia să plătesc taxi-ul. Noroc că m-a lăsat atât de mască c-am coborât în timp ce restul din taxi îmi urau ”noapte bună”. Norocul meu, că altfel riscam să am a doua zi un oblon de toată frumusețea, pentru că de obicei nu știu să tac.
Pentru cititorii religioși: a fost ca și cum Dumnezeu și-a pogorât aripile îngerilor tăcerii asupra mea ca să nu ajung mâncare la pești tura următoare când mă urcam în același taxi.
Pentru restul: m-a lovit în moalele capului că mi-a zis să nu-l tutuiesc, tutuindu-mă.

L-am trecut prin toate: că părea mai tânăr, de asta mi-am permis. Că nu simt nevoia să folosesc persoana a doua plural, pentru că nu pare a fi însărcinat. Că-n momentul în care o să-mi prezinte diploma de doctor honoris causa în loc de legitimația de taximetrist, atunci poate o să-i spun dumneavoastră. Că nu-nțeleg de ce se isterizează ca o femeie la ciclu, când n-am făcut decât să-l rog frumos.
Și-apoi mi-a picat fisa. El nu știe ce-i aia ”te rog”. N-a auzit, n-a folosit nimeni pe el, o fi zis că-l înjur. Că-n grota din care a ieșit nimeni nu roagă pe nimeni. Se dau ordine, ordinele nu se discută, se execută. Normal că l-am lezat rugându-l, în loc să-i ordon. Cum am putut fi atât de insensibilă la sentimentele bietului băiat? Cum am putut să-l rănesc atât de groaznic? Data viitoare când mai dau de el, să știu să-i spun: ”loază, fără să comentezi dracu`, lasă-mă  dracu` acum pe dreapta, și pas alert, marș!”

Bașca, mai am și-un junghi pe partea dreaptă, pe motiv de aer condiționat, nu de vârstă, din cele 30 de semne că mă apropii de 30 de ani m-am recunoscut în destule, mă enervează că vara nu mai ține măcar 3 luni, mi-aș dori o bere rece și-un concediu de câteva săptămâni și nu cunosc pe nimeni care să mă salute cu dumnezeu în gură.

D`asta n-am eu timp de aia și de filosofiile ei de adolescentă care de-abia a făcut trecerea de la absorbante la tampoane interne, și se plânge c-o jenează, că nu știe să le bage ca lumea.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

De ce n-am iubi femeile

Mă roade asta demult: Cărtărescu încearcă să explice de ce iubim femeile, și cartea lui a ajuns pe buzele tuturor celor care cred că literatura bună se limitează la literatură citibilă. Să ne-nțelegem că-mi place Cărtărescu, cu toate dulcegăriile lui, la fel cum îmi plac dulcegăriile lui Teodoreanu sau ale lui Drumeș, la fel cum nu mă impresionează lecțiile de viață ale lui Coelho, la fel cum îmi pun întrebări cum de s-a ajuns să se dea citate din ăla de la Paraziții care, oricât ar fi el de deștept, e unu` care face versuri pe care le uiți în secunda următoare. Sau pe care le repeți obsesiv, până vine altu` cu alte versuri mai bune.

Revenind însă la Cărtărescu și la-ncercarea lui de a explica misterul misterios. Că Cărtărescu e mare și adolescentele suspină pe el și pe versurile lui, toate duduile se udă când află cât e el de fidel unei aceeași femei, și nu, n-am nimic cu el. Chiar mi-e drag, îl văd ca pe reîncarnarea adolescentului miop, un bunicuț cu tente rock și cu ideea că încă mai poate avea pe oricine, pe motiv de glagorie. Și-l cred că poate.

Da` pornește cu stângul, că vrea să explice lumii întregi de ce le iubim. Eu mă-ntreb altceva: de ce nu le-am iubi? Femeile iubibile, adică, nu istericile cu planuri mărețe de șosete la kilogram, pentru care cultura înseamnă ”Casa de Cultură”, tradusă în Căminul Cultural și aventură înseamnă să iasă la cumpărături, după un kil de ceapă. Vorbesc de femeile pe care chiar le-ai iubi.

Da, se enervează din nimicuri și din nimicuri fac scenarii.
Da, au pofte ciudate și-și pot schimba dorințele culinare, vestimentare, cosmetice, dorințele în general, de la un minut la altul.
Vorbesc mult chiar și atunci când vrei măcar juma` de oră de liniște.
Vor atenție. Când le dai atenție, preferă să fie ignorate. Dacă le ignori, vor atenția aia din nou.
Caută parfumuri cu denumiri și esențe ciudate.
Li se pune pata pe cine știe ce bucată de mobilă, oricât de inutilă și ciudată ar părea, trebuie să aibă cartea aia, pantofii ăia, sau o chestia aia absolut banală, gen un suport de scobitori, doar pentru că trebuie să le aibă. Fără o justificare cât de cât rezonabilă.
La două din noapte vor musai un soi de vin care nu se găsește decât peste 7 cartiere.
Au idei fantastice, te chinuie până obțin exact ce vor, pot țipa mai ceva ca un batalion de pușcași marini, dacă le-ai lezat oareșcum psihicul, se supără fără explicație și dup-aia se supără mai tare pentru că nu știi de ce s-au supărat. Iar dacă-ncerci să le-mpaci, de obicei dai mai rău cu bâta-n baltă, așa că mai bine cere-ți iertare, taci, nu suna și nu mai repeta prostia.
Folosesc smacuri cărora nu le găsești neapărat rostul dar, dacă le-ntrebi și-ncep să-ți explice, îți dai seama că viața ta a fost lipsită de sens și cum ai putut trăi până acum fără.
Fac colecție de dulci zorzoane, pe care știu să le asorteze atât de bine, că nu le mai vizualizezi fără.
Salvează puiul de balenă și ajung până la Green Peace ca să-l reintegreze în natură. Și-n timpul ăsta nu mai poți face baie, pentru că e ocupată cada, și ești de-o insensibilitate ieșită din comun dacă propui să-l muți într-un lighean cât pui de-un duș rapid.

Și totuși nu-nțeleg de ce ai căuta motive să le iubești. E ca și cum ai fi văzut toată viața ta fără nuanțe, și deodată vezi în culori. Te enervează, uneori te doare capul, pentru că unele contraste sunt prea puternice dar, per total, până și cea mai banală chestie gen aparatul de ras pare mai frumoasă în albastru, decât în gri insipid.
Iar dacă cauți în continuare motive, înseamnă că n-ai priceput deloc ce înseamnă o femeie, chit că te bați cu pumnul în piept c-o iubești. N-ai nevoie de motive. Ea e motivul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Constituția revizuită e pentru idioți

Nu pot să-mi dau seama dacă România e o țară de tâmpiți sau doar tâmpiții ajung sus și încearcă să-și impună punctul de vedere în probleme politice.
Inițial am zis că nu mă afectează faza cu revizuirea constituției. N-au decât să definească familia ca o uniune între ”om și muiere”, că nu mai au mult până acolo. Să scoată căsătoriile gay în afara legii! Vezi dacă-mi pasă. Oricum nu cred în instituția căsătoriei, orice căsătorie are dreptul și la un divorț, știu toate efectele benefice ale unui măcar parteneriat civil, știu că ar fi mai bine pentru cei care chiar vor o familie etc, etc, etc. Dar, în mod bizar, nu m-a afectat neapărat partea asta a revizuirii. Sau doar pentru atâta lucru n-aș ieși din casă, dacă s-ar ajunge la referendum.

Problema a apărut când am văzut că nu e singura inepție care s-a propus. Când am realizat că e ca la școală, unde fiecare vine cu câte o idee, cu ce a mai visat el azi-noapte, în vis i s-a părut de bine, și s-a gândit că de ce punctul lui de vedere să nu apară în constituție? Tot e o listă deschisă. Păi, și eu noaptea visez că pot să zbor dacă mă arunc de pe o clădire, da` asta nu m-a motivat chiar să mă arunc de pe o clădire, să văd dacă merge.

Revenind. Ideea cum că ateii nu pot fi secretari de stat, miniștri sau președinți m-a lăsat mască. Asta în condițiile în care, cu o săptămână în urmă, Papa declara că poți fi și ateu și să ajungi în rai, atât timp cât ești un om bun. Adică, PAPA. Ăla mare. Capul creștinătății. Omul care ar trebui să motiveze cât mai multe persoane să fie catolice. Ăla care știe cel mai bine că ateii erau arși pe rug în perioada Inchiziției. Pana mea, succesorii lui învârteau grătarul, în timp ce presupuși eretici mureau în chinuri groaznice. Da` catolicii au evoluat. S-au modernizat. Au priceput că oamenii susțin religia și că, dacă-i omoară pe toți sau le dă vot de blam tuturor, or să rămână c-o hordă de babe crăcănate, care or să moară într-un final și, o dată cu ele, se duce dracu` toată biserica pe care au construit-o timp de 2000 de ani.

Da` nu, frate, că românii sunt mai catolici ca papa, și ei nu pot să admită ca un ateu să-i conducă. Oricât de deștept ar fi, oricât de multe idei bune ar avea, el trebuie musai să aibă apartenență religioasă. Să poată jura pe biblie. Păi, asta exlude din start un președinte de religie ebraică, musulmană, budistă. Poate omul a fost botezat ortodox și a descoperit la 40 de ani că Buddha îl satisface mai mult. Cu ce îi afectează asta capacitatea de a fi președinte? Din câte știu, nu suntem un stat religios. Nu suntem Vaticanul. Mi s-ar părea ciudat ca un budist să fie Papă, dar președinte de România - unde e relevanța?

În stilul ăsta mai au puțin și propun excluderea femeilor din politică, ba chiar retragerea dreptului de vot pentru femei. Că tot sunt muieri, bune doar de procreat, crescut copii și întemeiat familia tradițională. Ba să mergem și mai departe: cine nu are apartenență religioasă, să facă închisoare. Persoanele gay să facă închisoare. Mamele singure, la fel. Domnul interzice desfrâul, deci sexul înainte de căsătorie să fie pedepsit conform legii. Sexul în 3 - exclus și cu amendă. Ce mai interzice domnul? Băutura - să închidem barurile! Iarba dracului - să interzicem țigările! Ba, mai bine, toată lumea tre`să fie religioasă, să meargă de cel puțin o dată pe săptămână la biserică, postul să fie obligatoriu, să reinstaurăm stâlpul infamiei și pedeapsa aia publică, cu aruncat de roșii în piața mare. Să ne întoarcem la 1500, zic!

Lumea toată evoluează. Drept de căsătorie și adopție gay, papa revine asupra ideii de ateu condamnat la iadul veșnic, Olanda are marijuana legală, circumcizia feminină e pe cale de dispariție, oamenii au început să se deștepte, să fie mai toleranți, mai permisivi, ce face românul? Își bagă mai adânc nasul în cur și numește asta evoluție.
Pentru prima dată îmi doresc o dictatură, eventual militară, să se sature toți lătrăii de lipsa de drepturi și de restricții și să realizeze că întâi contează că ești om. De-abia dup-aia urmează restul atributelor și, cel mai probabil, restul atributelor îi impactează pe cei care te cunosc, care te suportă, te iubesc, te urăsc, treaba lor; în nici un caz pe restul turmei, care ar trebui să te vadă doar om.

Și, repet, pentru prima dată de când am drept de vot, dacă se face referendum, mă duc. Pentru că idioții trebuie să priceapă că da, există români proști care pot fi manipulați, dar nu suntem un popor de proști. Sunt și oameni deștepți, care reacționează atunci când prostia le ajunge până-n gât. Și-s mai mulți decât ăia care-ncearcă să-i sufoce cu prostie.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce nu sunt gospodină

Nu-mi plac complimentele. Decât să-mi faci un compliment, mai bine-mi dai cu o cărămidă-n cap. Și nici o cărămidă-n cap nu-mi place să primesc, nu că aș fi încercat vreodată senzația, dar prefer cărămida. Plus laudele. Nu suport laudele. Oricât ar fi ele de sincere, sau de bine intenționate. Mereu mi se par false. Chit că-s sincere. Nu mă complimenta, nu mă lăuda.

Dacă ar fi să mă autopsihanalizez - pentru că Freud e mic copil pe lângă mine, sau și-ar fi luat lumea în cap dacă ar fi fost cazul să mă aibă pe post de client - aș zice că mi se trage din copilărie. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară. Și n-am mai pățit nimic. Din câte știu eu, Doamna Mamă a fumat cu mine-n burtă, a băut și-un pahar de vin, plus că și-a băut cuminte cafeaua de dimineață, menită s-o trezească și pe ea, și pe mine, dar fără să exagereze; nu și-a refuzat nici o plăcere. Și mai bine de atât nu cred că puteam ieși.

Revenind la sechele. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară.Și-ncepeau să-și laude progeniturile, cu ele de față. Care e mai deștept, care știe ce să facă, care poate să-și atingă urechea cu limba, sau care poate să recite toate statele în ordine alfabetică. Nu știam să fac nici una din chestiile astea, dar eram singurul care știa să citească și să scrie de la 4 ani. Normal că eram mândră. Dar, când venea vorba de lăudat în public, preferam să fiu sub canapea, în frigider sau la mii de kilometri depărtare. Și asta a continuat încă câțiva ani. Cât de bine învață, cum nu face Camelia nici o problemă, cum a luat premiu, cum blaolimpiadăblanoteblascrisblablabla.

Dar cel mai urât dintre toate mi-a fost cuvântul ”gospodină”. Nu că eram eu așa. Nu-mi făceam ordine în cameră, nu ajutam mult și miraculos la spălat vase sau la alte tâmpenii de genul ăsta. Practic, nu făceam nimic. Dar, când ajungeam în grădină la bunică-mea, copil crescut la etajul 9 de la bloc comunist, primul lucru pe care-l făceam era să scot iarba rea dintre roșii și să adun gândacii de Colorado de pe cartofi. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-atunci se trezea oricare să spună că-s gospodină. Mai bine m-ai fi lovit c-o cărămidă în cap.

De când eram mică, gospodină era de rău. Bunică-mea era gospodină. Bunică-mea cealaltă era gospodină. Nu voiam să fiu ca nici una dintre bunicile mele. Plus că aveam viziuni cu negresa aia fără față din Tom și Jerry. Aia era gospodină. Eu eram cineva care aduna iarba și gândacii. În nici un caz bunică-mea, bunică-mea cealaltă, sau negresa din Tom și Jerry. Deci nu mă face gospodină!

Am crescut, și gospodină a căpătat conotații din ce în ce mai negative. Gospodina spală șosete, gătește, face curat în casă de cel puțin 2 ori pe săptămână, gospodina e o femeie tristă, pentru care menajul înseamnă fericirea. Mie nu-mi place menajul. Eu sunt o leneșă care n-are idealuri de spălat șosete de soț și nici de schimbat scutece și nici de șters praful în fiecare zi. Eu nu sunt gospodină.

De ani de zile nimeni n-a mai avut curaj să folosească cuvântul pe mine. Nici motiv, pentru că n-am mai scos iarbă, nici n-am mai adunat gândaci de pe cartofi. Năpasta a venit azi-dimineață. Hrăneam găini. Și m-a prins vecina. ”Ce gospodină ești tu!” Mi-a căzut fața. Am mormăit un ”aham” și-am plecat fără să discut. În tricoul meu negru. Am vaga impresie că-mi uitasem pantalonii în casă. Nu contează. Nici o gospodină respectabilă n-ar hrăni găini în tricou negru, și fără pantaloni. Să se-nvețe minte vecinii mei să se mai uite peste gard!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Spun da avortului și da vieții

Dacă mă-ntrebi dacă sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, o să-ți răspund că nu. Da, clar există tot soiul de indivizi, care au făcut tot soiul de chestii groaznice, pentru care 500 de ani de închisoare nu sunt de ajuns, cărora ar fi trebuit probabil să li se aplice letala din fașă dar, per ansamblu, nu sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Pentru că din motive foarte simple: nu poți să faci distincția între răul ăla suprem, gratuit, și răul făcut la nevoie/neintenționat, dar cu același rezultat. Și, atât timp cât legea pe glob n-a picat de acord, și în state diferite se dau pedepse diferite pentru furtul unei pâini, mi se pare inumană pedeapsa cu moartea.

Dacă nu ești bătut în cap și susții pedeapsa capitală, vezi The life of David Gale sau interviurile reale cu Aileen Wuornos, dup-aia uită-te cum a trăit fără probleme și a murit de bătrânețe Mengele, pune în balanță și trage concluziile. Dacă nu ești bătut în cap. Dacă ești, ia o pancartă din aia mare și du-te-n continuare să țipi după letală.

Pe mine nu mă enervează foarte tare ăștia de vor letala. Poate au motivele lor. Poate unii merită să moară. Poate alții nu. Pentru 1 care e nevinovat și moare ca prostu`, eu aș interzice letala la nivel mondial.
Dar nu ăștia mă enervează. Mă enervează toate balabustele care protestează împortiva avortului. Pe alea le-aș bate non-stop și dup-aia le-aș înscrie într-un program intensiv de violare. Rămân însărcinate, trec 9 luni, nasc. Din nou. Toată viața.

Avortul nu ar trebui să fie un drept. Ar trebui să fie o alegere. Pentru că poate nu ești pregătită să ai un copil. Pentru că poate ți s-a rupt prezervativul. Poate ai luat și anticoncepționale, și-au dat chix. Și pastila de a doua zi. Totul e garantat 99%.  Poate ai fost violată. Poate n-ai cu ce să-l crești. Poate să iasă handicapat. Poate pur și simplu nu vrei, nu poți, n-ai avut în plan, pana mea, dacă tu ești ok cu un avort, care e problema celorlalți să ți-l bage pe gât pe Isus și să-ți spună că micuța viața care crește în tine are, chiar și la 3 săptămâni, unghii? Și să te amenințe cu flăcările tuturor iadurilor pentru că refuzi să schimbi scutece?

Nici mie nu-mi place ideea de a folosi alegerea unui avort de 24 de ori într-un an. Pentru că trăim într-o epocă în care există atâtea metode de a nu face un plod, dar nici de a apela la avort. Dar, la fel de bine, e alegerea ta. Pe mine, personal, nu mă impactează decât ca discuție de bere. Fă avort până îți stă pulsul. Corpul tău, alegerile tale. N-o să mă vezi nici împărțindu-ți prezervative în fața clinicii, nici trăgându-te de fustă, să te răzgândești.

Da` nu, că vezi tu, că unora le pasă de sufletul tău nemuritor mai mult decât îți pasă ție. Și de mica floare care chiar respiră între mațele tale. Și vor să te convingă să nu avortezi, sau să devină din nou ilegal avortul. De ce? N-ai treabă acasă? N-ai rufe de spălat, mâncare de gătit, copii de făcut? Ce pana mea cauți cu pancarta în mână, militând pentru o cauză care nu te afectează decât pentru că ești bătută-n cap și crezi că te afectează? Crești tu plodul ăleia de vrea să-l avorteze? Îi dai tu de mâncare? Ai bani de cărucioare, scutece, rechizite, colegiu? Ai fost în pantofii ei? Nu! Și-atunci taci dracu` din gură și vezi-ți de ovulele tale, nu te mai da găină pe ouăle altora.

Și dacă ar fi să aleg între perioda în care mii de femei au murit din cauză că nu aveau dreptul legal de a face avort, în condiții umane, cu instrumente sterile și cu medici care nu le lăsau să sângereze în voie, în care foloseau andrele, clești, sârmă, în care nu aveau anestezie sau făceau închisoare - dacă supraviețuiau - pentru că nu voiau să spună cine le-a făcut avortul și azi, când unele fac avort în ritmul în care se spală pe dinți, o să aleg azi.

Pentru că da, poate ți se ridică părul și suferi cumplit când auzi că embrionul în devenire are deja membrele formate. Are unghii. Simte și aude ce-i spui. Îl doare când îl scoți de acolo. Țipă. Containere cu avortoni, oameni în devenire. Copilul tău, ăla care crește în tine, poate are gânduri, și speranțe, și sentimente.
Dar parcă mai tare doare când auzi că a fost născut și aruncat la gunoi. Sau lăsat la orfelinat. Sau bătut, pentru că era un copil nedorit. Sau abuzat. Sau că n-are ce mânca, și-mparte un corn cu alți 5 frați. Sau că n-are bani de medicamente. Sau că e handicapat și așa o să fie toată viața. Și-i chinuie și pe alții. Sau că, oricum ar fi, i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut. Și lui, și celei care a ales să-l nască.

Pentru că nașterea și avortul sunt alegeri personale. N-ar trebui să țină de persoane care n-au ce face acasă, pictează pancarte și-ncearcă să-ți intre-n suflet cu alegerea lor de viață.

Pedeapsa capitală omoară oameni. Avortul poate că dă unora șansa să aibă o viață.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vânzătoare - noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus...

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

What is this, The Shining?

Nu înțeleg de ce țipă femeile când se sperie. De ce prima reacție pe care ai avea-o când te-a îngrozit ceva e să țipi? Scenariu: din dulap iese criminalul cel rău, cu drujba pornită, însetat de sânge, care vrea să te violeze și să te omoare; sau să te omoare și să te violeze dup-aia.
Ce ar face orice om normal: ar înșfăca prima bucată de mobilă și i-ar da-o de cap. Sau ar fugi. Ambele variante sunt acceptate.
Ce fac femeile: țipă.

Adică femeile sunt atât de proaste, încât au impresia că drujba, și criminalul, și violul or să se sperie de notele ridicate pe care le emană, încât criminalul o să abandoneze și drujba, și măcelăritul, și violul, o să-și ridice tu-tu-ul pe care-l poartă pe sub hainele pline de sângele victimelor anterioare și-o să fugă speriat, în căutare de alte victime.

Eroare. Nici un criminal n-o să fugă la auzul țipătului tău. Ba chiar o să te violeze mai adânc și mai cu patos.

La fel și cu gândacii. Femeia vede un gândac. În loc să-i dea cu cratița, papucul sau spray-ul în cap, țipă. Nu, gândacul n-o să se sperie de țipăt și n-o să dea bir cu  fugiții. Faza cu țipatul pentru îngrozitul dușmanului merge doar în filme în care Mel Gibson e și erou, și îndrăgostit, și chinuit și martir, și mai e și scenarist, regizor și actor. Adică e SF.

Și dacă nu pricep de ce femeile țipă când sunt îngrozite, nu pricep nici de ce-și pițigăiează vocea când sunt supărate.
Să zicem că are o voce normală. Nici prea guturală, să zicem că nu-i nici Cesaria Evora, nici madam Mărășescu, inspectoarea despre care puteai jura că fumează doar Mărășești fără filtru, nici prea pițigăiată, piți like cu fundiță și poșetuță și cu aspirații de soprană în mizerie. O voce normală.
Ei, dacă ai supărat-o, în primul rând o să ridice tonul. Pentru că trebuie s-o auzi. Să simți în diafragmă că ai supărat-o. Și, odată cu țipătul înfricoșător de furie, i se pițigăiează vocea. Îți zgârie timpanul. Cum pana mea ar trebui să iau în serios o femeie nervoasă, dacă seamănă cu un șoricel care a înghițit un butoi de heliu? Cum?

În primul rând nu mai pot lua cearta în serios, în al doilea rând, nici după ce s-a calmat, nu-i mai pot auzi vocea normală, ci doar vocea aia stresantă, de ceartă, subțirică și acută. Îmi pare rău că nu pot să desenez. , Dar imaginează-ți o dungă GROASĂ. De 72, boldat, în word. Care se transformă în 72, dar cu cel mai subțire creion posibil. Sau zgomotul de lamă pe spatele fierului de călcat. Mohair între dinți. Unghie pe tablă. Care n-a priceput deja, e idiot.

Întrebarea: DE CE?
Eu nu țip când mă sperii. Nu-mi pițigăiez vocea când sunt nervoasă. Și sunt femeie. Și cunosc multe alte femei care nu fac asta. De ce unele trebuie s-o facă? De ce unele sunt isterice? De ce unele insistă să meargă pe tocuri, chiar dacă nu știu? Și, mai ales, de ce au fost lăsate pe suprafața pământului femei care mă provoacă practic să le dau cu dinții de calorifer, să văd cum se sparg dinții ăia, cum rămân cu botul însângerat și zdrențuit și, dacă o iau de la capăt, s-o iau și eu de la capăt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Habemus Papam

E mișto să fii catolic. Nu c-aș fi catolică. Sunt, să spunem, un catolic adoptat. Sau adoptiv. Dar e mișto să fii catolic. Să spui 3 Ave Maria și să ți se ierte toate păcatele, să te duci, să-i iei beregata lu` Cutare, să-ți stingi trabucul în sângele lui și-apoi să mai bagi 3 Ave Maria și sufletul tău să redevină la fel de curat ca al unui prunc nou născut. Spre deosebire de ortodocși, care scobesc după zile de doliu național în memoria tuturor avortonilor și care au și hăinuțe so last year!

Plus că, dacă vezi un popă ortodox, trebuie să-ți deschei un nasture, ca să n-ai ghinion 10 ani după întâlnire. Plus că-s mulți. Preoții ortodocși seamănă întrucâtva cu gândacii de bucătărie. Pe bune. Când îi vezi mulți, adunați în jurul colivei, parcă-s familia de gândaci care se mută din când în când în casa fiecăruia, după bucate alese.

Da` preoții catolici sunt mișto. Fumează Pall Mall roșu, beau chestii scumpe și vechi de când lumea, dețin secretele supreme și le păstrează doar pentru ei, în biblioteca Vaticanului, au îngropate nenumărate cadavre în pivnițele Vaticanului, se mai distrează din când în când cu câte un adolescent efeminat, scapă basma curată, plus că nu mai sunt excomunicați dacă renunță la scaunul papal. Îs lăsați în legea lor, pe domeniile lor, cu averea lor și cu plăcerile lor despre care nu vorbim decât în șoaptă dacă nu vrem să ajungem în pivnițele sus-numite.

Mie mi-a plăcut papa Ioan Paul II. Ăla mi-a plăcut maxim. Ratzi m-a amuzat teribil, pentru că era sadic și părea să spună mereu ”lăsați copiii să vină la mine să-i mănânc diseară cu multă maioneză!” Dar de aseară, Habemus Papam. Unu` nou. Proaspăt. Bine, nu foarte proaspăt. Cam scos din conservă, dar nou. Adică n-a mai fost până acum papă. Și nici nu pare sadic. Pare bătrânelul în poala căruia asculți povești.

Și e latino-american. Cine a mai auzit de-un papă din afara Europei? Eu încă aștept minunea aia, cu papa negru și femeie. Ce, nu se poate? Se poate, că d-aia e mișto să fii catolic. Chiar și adoptiv. Sau adoptat. Nimic nu e imposibil.  

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

ID dinamic

Mă enervează ăștia care-și schimbă poza de profil facebook de câteva ori pe zi. Eventual și numele, ca să nu mai știi cine, care, cum și ce fel. Mă enervează și mă bagă-n ceață. Nu pricep, e narcisism și vrei să vadă lumea cât de mișto ești tu în diverse ipostaze care seamănă a poze de agățat, sau te urăști atât de mult, încât nu știi care față a ta o urăști mai mult?

Eu nu am obiceiul să rețin nume care vin foarte multe, deodată, înspre mine. Îmi știu cunoștințele de pe facebook, da` nu când își schimbă poza și numele de parcă ar fi căutați de FBI. Sau ar vrea să prindă un contract gras cu Playboy-ul, fără să pară că le-au trimis cv-ul direct în poștă.

Primul instinct e să mă-ntreb cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei. Mă prind cine ești, dacă fac cercetări amănunțite. Da` nu mereu am chef de asta. Așa că rămân interzisă câteva secunde, și-mi aduc aminte că am și cunoștințe cu identitate dimanică. Mai ceva ca un IP. Mă liniștesc, mă obișnuiesc cu Cutare și, peste câteva ore, intru din nou în paranoia. Cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei? A, tot tu. Hotărăște-te! Lasă naibii poza aia în pace, nu mai umbla la setări și drăcovenii!

Vrei să-ți crești numărul de prieteni, ieși la o cafea. Vrei să-ți crești numărul de like-uri, crește-l în viața reală. Nu mai îmi spama retardarea cu schimbări on-line. Nu faci decât să mă enervezi, să dau unfriend, să dau unlike, să ignor, să nici una din variantele pe care le-ai prefera tu.

Poze lascive, lascive, din ce în ce mai lascive. Gata! A înțeles toată lumea. Ai pozat în diverse poziții, în diverse outfit-uri lipsă, peste tot cu gura întredeschisă, come, baby, take me now, mă enervează femeile care pozează cu o mimică afectată și cu gura întredeschisă dar, na, te cunosc de mult, mă enervezi, da`nu te mai juca cu poza de profil. Atât. Las-o câteva zile, să mă obișnuiesc cu cine ești. Sau, dacă tot o schimbi constant, bagă și reminder: mi-am schimbat poza, eu sunt. Nu te panica!

Sincer, cu tot feminismul activ care zace-n mine, nu pot să nu observ că bărbații sunt mai puțin psihopați. Cel puțin în legătură cu identitatea lor on-line. Nu-și schimbă poza cu secolele, iar când și-o schimbă nu bagă 2 în 1 și schimbare de nume. Probabil au același nivel de autism ca și mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Meniul serii

Nu înțeleg rostul băuturilor pentru femei. Lichior dulce și gros, din care jumătate rămâne pe pahar, nu-nțelegi mare lucru din el și-ți mai rămâne-n gât și gustul ăla dulceag-sintetic, după care tre`să bei o fântână întreagă și tot nu scăpi de el. Plus că încerc mereu tendința total nepoliticoasă de a băga degetul în pahar și de a aduna totul de pe pereți, ca din castronul în care făcea mama frișcă sau cremă pentru prăjituri. Așa ceva nu se face! Tendința persistă.

Nu poți să bei mai mult, că-i grețos. Nu-nțelegi mare lucru din el, te duce fără să simți, dacă nu te duce te plictisești până să te ducă, și dup-aia-ți verși mațele-n baie, că nu-i nici natural, nici sănătos.

Cremă de whisky. Altă drăcie. De ce ai bea cremă de whisky? Aia o pui în prăjituri. Dacă vrei să bei, bei whisky-ul simplu. Sau cu cola. Da` nu amesteci desertul cu plăcerea de a bea. Femeile amestecă dorința de a face deserturi delicioase în orice. Până și atunci când ar trebui să bea, să-și pună rochia în cap și să danseze pe boxe, tot la desert se gândesc.

Plus, dilema supremă, berea cu gust de. E un soi de struțocămilă. Bere cu aromă de lămâie sau de merișoare sau de ananas. Păi, ori beau bere, ori beau suc. Nu le amestec, că nu mai am 5 ani, când beam un deget de bere c-o tonă de cola, ca dup-aia să pot să mă laud la copiii din cartier că eu am băut bere, ca oamenii mari.
Și cu reclamele alea cu substrat, cum că doar femeile pot înțelege savoarea ascunsă din berea cu gust de. Au uitat să precizeze că unele femei. Eu nu pricep ideea de a amesteca sucul cu bere. Adică, vrei să bei, da` nu vrei să te amețești deloc, așa că bei bere falsă. Și gustul ăla e artificial și pot să văd cum se cațără pe tine toate E-urile alea nasoale și trag de stomac, de ficat și de ce alte organe mai ai tu acolo, și-i un soi de erezie care-ncearcă să te-ndepărteze de la berea cea adevărată și cea de plăcere dătătoare.
Într-adevăr, când eram mici, berea era amară. Acum e sweet nectar of gods.

Berea neagră nu-i bere pentru bărbați. Decât dacă-i Guiness. Care mie nu-mi place. Alexandrionul e băutură de pensionari. Lichiorul e strict pentru femei trecute de 40 de ani, care încă țin la etichetă. Vinul e simandicos și la ocazii. Vodca se bea de preferință cu suc de roșii alături. Și berea se bea simplă, de sete și de plăcere. Atât!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Moralul imoral

Că cică dacă ai 16 ani și ai avut 2 prieteni în 4 luni, deja ai eticheta pusă. Și nu-i o etichetă frumoasă.
Mie mi se pare normal să ai 16 ani și să ai 2 prieteni în 4 luni. La 16 ani ieși, bei o bere, vorbești bălării, te pupi, ești romantic și gata! ai prieten. Dacă n-ai ce vorbi, sau n-ai bani de bere, sau n-ai chef să te pupi, schimbi prietenul. E un soi de socializare la scară mică. Faptul că ești cu mai mulți cineva nu e aceeași chestie cu a avea câteva divorțuri la activ. Nu faci decât să cunoști lume, nu semnezi contracte pe viață.

Da` nu, că vezi tu, că e ceva în neregulă acolo. Nu e o fată cuminte. Clar cine știe ce mai face ea cu duzina de prieteni pe care îi are. Tocmai, cine știe? Poate că nici măcar nu fac nimic. Poate studiază istoria antică și beau ceai. N-ai de unde ști. Și da, se pupă. Și ce-i rău în asta? În afara faptului că e un obicei foarte sănătos din punct de vedere medical, e normal ca la 16 ani să se pupe.
Ar fi ciudat să nu vrea să facă asta. Ar fi ciudat să se-nchidă-n casă, să nu iasă, să nu cunoască pe nimeni, să aibă gânduri de măritiș cu un bărbat mai în vârstă pe care nici nu-l cunoaște, dar pe care l-au ales părinții, ar fi ciudat să creadă că pe copii îi aduce barza și să vină acasă cu burta la gură pentru că n-a știut, ar fi ciudat să nu vrea să bea o bere, să țipe-n gura mare c-o să fie virgină până la 25 de ani, eventual după căsătorie, multe chestii sunt ciudate, nu faptul că face slalom printre prieteni.

Căăăă... pe vremea mea... pe vremea ta se făceau serate dansante, fetele nu învățau în aceeași clasă cu băieții și erau prea multe subiecte cenzurate. Pe vremea ta încă mai exista zidul Berlinului, Madonna era anticristul, se făceau glume cu perdea și te căutau la batistă și la unghii la școală. Probabil încă mai considerați mișcările lui Elvis lascive și machiajul era apanajul femeilor căsătorite. Taxi-urile erau chemate doar de bărbați și să ai copil fără să fii măritată era un păcat capital. Normal că nu-i ca pe vremea ta. Nici măcar ca pe vremea mea nu mai e, dar asta nu înseamnă că se merge pe drumul spre pieire. Pur și simplu s-au schimbat vârstele, regulile și prioritățile.

Și cred că e greu să fii an old bitter lady, care regretă că n-a avut aceleași condiții ca acum în perioada în care a crescut, care nu vede cu ochi buni nimic și preferă să găsească răul în orice, dar pe bune că virginitatea excesivă și-un grad ridicat de pudibondism nu aduce nimic bun. Live and let live. Poate în altă viață te vei reîncarna într-o fată de 16, și nu ți-ar plăcea să te judece alții doar pentru că ai chef să trăiești.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Introducere în studiul anorexiei - p.1

Handicapat e o condiție fizică și/sau psihică. Nu-i nimic de râs. Dacă-mi ești îndeajuns de apropiat, și-am ajuns la stadiul în care să facem glume cu yo mamma și mă faci handicapată, o să mă amuz și-o să răspund pe măsură. Dacă nu te plac și folosești aceeași placă, îți rup capul. Da` nu e un adjectiv cu care să arunci oricând, în oricine.
La fel și cu rahitică, așchilopată sau anorexică.

Anorexia, dragi grăsuțe, grase și supraponderale, e o condiție. Nu e că nu-ți place ție că ești triplă cât gagica cu pricina. Dacă tu ești grăsuță, nu înseamnă că ea e anorexică. Înseamnă doar că tu ești grasă. Că tu tre` să mai dai jos, că tu mănânci la o masă cât un sătuc mic din Africa și că tu ai o problemă, nu restul lumii.

E normal să ți se vadă coastele care-ți împrejmuiesc pătrățelele abdominale. E normal să nu ți se lipească pulpele între ele atunci când stai în picioare. E normal să ai mâna mai subțire decât piciorul. Și da, e normal ca ăia care pun poze să pună poze cu gagici care arată uman. Anorexice, de după faldurile tale de grăsime. Normale, într-o lume normală.

Dacă ar pune poze cu balabuste, și-ar face site profesional. Pentru fetișuri speciale. Unora le place milf-ul de 60 de ani, alții au fantezii cu animale; unii se excită când văd borțoase, alții când văd supraponderale. Da` alea-s fetișuri speciale. Trecând peste fetișurile fiecăruia, ajungem la momentul ăla în care-ți place să vezi că gagicile care se pendulează pe plajă au 1.70 și 60 de kile. Nu invers.

Și e interesant să vezi că nici o femeie slăbuță n-o să se trezească să comenteze la poza unei balene feminine, spunându-i cât e de așa și pe dincolo, dar toate grasele vor face front comun. Și-or să găsească toate defectele posibile. Când au terminat cu fizicul, tot pe marginea pozei, vor ajunge la cât e de proastă, pentru că dacă arată bine, clar trebuie să fie o gâsculiță. Și-or să se consoleze la un pahar de untură, că măcar ele sunt mai plinuțe, dar sunt frumoase, deștepte și iubite.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Sfatul de sâmbătă seara

Nu-mi place că-mi place să mănânc pizza rece. Pizza caldă e bună rău, pizza rece e oook, da` mă enervez că mănânc pizza rece. Adică, nu mă deranjează s-o mănânc rece. N-o cumpăr, mănânc cât e caldă și dup-aia, feliile care rămân și se răcesc, le arunc. În nici un caz. Pizza rece e salvarea când n-am chef să fac ceva complicat, gen un sandviș. Mulțumesc divinității că pizza rece nu e nasoală, și e comestibilă și să așteaptă fidelă în cutie. N-o să-mi înșele niciodată așteptările, pentru că știu deja că e rece. Mai rece decât rece, ar putea fi înghețată, dar niciodată n-am băgat-o în congelator, să experimentez.

De ce n-o încălzesc la microunde? Simplu. N-am microunde. De ce aș avea? Aș folosi cuptorul ăla de câteva ori pe lună, doar ca să-ncălzesc pizza. Și pizza am convenit deja, e bună și rece. Deci ar fi un obiect total inutil, care ar ocupa loc și m-ar enerva că ocupă loc, și-aș sfârși prin a-l băga într-un dulap. Deci, inutil.

Nu-mi place nici că-mi place să iau aspirine. Pentru mine, aspirinele sunt Mecca pastilelor. Pentru orice durere. Dacă durerea e mai intensă, iau două. De obicei trece. Nivelul maxim e când implor după un ketonal, dar alea-s dureri rare, cumplite, și mai bine nu vorbim despre ele. În schimb am un fetiș cu aspirinele. Chiar îmi plac, cum sunt ele drăguțe, benevole și ușor digerabile, puțin acrișoare, mi-a trecut prin cap să fac elegia aspirinei, dar mi-a trecut repede. Mereu se găsește câte unul care, rămas în pană de replici, se crede foarte amuzant când o trântește pe aia cu ”aspirina săracului”. Am priceput, era funny acum o mie de ani, acum am evoluat. Există aspirine foarte ieftine, care vin în ambalaj, și nu e nevoie mereu să faci spiritul ăla răsuflat.

Oricum, îmi plac aspirinele. Nu-mi place că dau dependență. Sau măcar te condamnă la o relație eternă cu ele. Adică, nu mă mai satisface un paracetamol. Dacă n-am aspirină, îs un om mort. Sunt partea aia ciudată a medicamentelor. Overly attached pastila. Dacă aspirină nu e, nimic nu e.

Și mă-ngrozește faptul că, mai nou, au scos aparat electric cu care să-ți întorci genele. Mă sperie. Mă sperie ideea că, din greșeală sau din defect de fabricație, aparatul ăla o să se blocheze și, în loc să-ți întoarcă genele, o să tragă constant de pleoapă, o s-o ruleze și, într-un final, o s-o smulgă. Cu sau fără ochi. Ambele variante sunt la fel de dureroase. Pentru că e un aparat, deci robot, și roboții, la fel ca pisicile, au planul ăla malefic să cucerească lumea. Ăsta de întors genele ne lasă pe toți orbi, sau desfigurați. Feriți-vă de aparatele electrice de întors genele. Folosiți good old mascara. Acolo ai probleme doar dacă-ți tremură mâna și-ți bagi ca prostu` periuța-n ochi. E vina ta. Ai rămas fără un ochi din vina ta. Nu pentru că te-ai încrezut omenește într-un aparat malefic și răufăcător.

Mâncați pizza rece, luați aspirine pentru berea de după pizza și nu cumpărați aparate electrice de curbat genele. Sfatul de sâmbătă seara.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Vegan vegetarian vedet

Timp de vreo 6 ani n-am mai mâncat carne. Deloc. Ajunsesem în stadiul ăla în care înlocuisem carnea cu soia, cașcavalul cu cașcaval vegetal, nu mâncam carne nici să mă-mpuști și îmi era chiar bine. Până când am cedat tentației și m-am reîntors la carne. Nici acum nu-s cel mai carnivor, dar măcar nu mai sunt ovo-lacto-vegetariană. Îs persoana căreia îi place să vorbească despre mâncare, fost aproape vegetarian, mâncău în perioade, cu mese nu tocmai echilibrate, da`s ok.

Când mă recomand, nu spun ”bună, sunt Camelia și mănânc carne”. Înainte, nu spuneam ”bună, sunt Camelia și sunt vegetariană”. Nu mi s-a părut definitoriu pentru mine. Dacă venea discuția, de bine. Dacă nu, oricum obiceiurile mele alimentare nu interesează pe nimeni.

Da` dacă ești vedetă, e musai să fii vegetariană. Și, înainte de a da bună ziua, specifici chestia asta. Și-apoi începi un discurs lacrimogen despre bietele animale sacrificate pentru bunăstarea burții unora, apoi te-ncingi la nervi împotriva condițiilor inumane din abatoare, înjuri de mama focului carnivorii și apoi lansezi un apel înduioșător, să se lase lumea de carne și să devină vegetariană. Sau vegană, că e noul trend. Tu lăsându-te de carne de aproape 2 luni.

Măi să fie! Nu știu de ce găsesc o vagă asemănare cu grasele care se apucă de dietă și-ncearcă să te convingă și pe tine, pentru că ele nu rezistă să mănânce morcovi fierți în timp ce tu bagi felie după felie de pizza; sau proaspetele mămici care-ncearcă să te convingă să-ncerci și tu minunea, ca să nu mai pierzi nopțile prin cluburi, în timp ce ele schimbă scutece; sau prietenii care de-abia s-au cuplat și-ncearcă să te cupleze și pe tine, să fii la același nivel de fericire.

Păi bine, măi, vedeto, de ce ar trebui să devină toată lumea vegetariană, când tu de-abia ai început chestia asta? Sau contează mai mult ce mănânci, decât ce faci în vedetismul tău? Eu n-am auzit-o pe Madonna să facă altceva decât să cânte; și-ar fi putut converti toată planeta la cabalism, dacă și-ar fi dat interesul. Da` n-a făcut-o, c-a fost mai interesant să stea pe felia ei de muzică, nu să bage pe gât lumii convingeri religioso-filozofico-digestive.

Dar e în trend. E mișto și interesant să discuți mâncare când n-ai altceva cu ce să te lauzi și să te dai mare că ai renunțat hăăăt, de-acu` 2 luni să mai rănești animale fără de apărare.
Nu iau partea carnivorilor, după cum nu i-au nici partea veganilor. Fiecare după cum îl taie capul; sau stomacul. Da` mă-ndoiesc că legea junglei a fost creată ca să stăm să ne rugăm la copac, să pice mărul, și de-abia apoi să-l mâncăm.
Roagă-te la el până-ți stă pulsul, din punctul meu de vedere, da` nu mă denigra pentru că nu fac la fel. Și nu-ncerca să mă convingi cu argumente miloage. Propaganda n-am suferit-o niciodată. Și mai ales dacă a fost făcută în virtutea vedetismului.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Pipăie-mi minunăția

E n-am experimentat minunea de a fi gravidă, cu 10 kile-n plus, glezne umflate și mers de pinguin. Pe de altă parte, n-am văzut nici o gravidă care să meargă pe stradă ținându-se de partea de dedesubt a burții, ca nu cumva să-i cadă plodul. Nici o gravidă nu merge pe stradă ținându-și burta de parcă ar ține o sacoșă pe cale să se rupă.

Își aduc aminte că e posibil să le cadă burta doar când stau pe loc. Și-atunci ori se mângâie languros pe burta aia umflată și-ți aruncă priviri îmbietoare, gen ”pipăie-mi minunăția”, ori își îndeasă adânc mâna sub burtă, și-o sprijină, și mai lipsește să-i pună și indicatoare luminoase, ca nu cumva să ratezi informația.

Rapperii se țin de pantaloni. Ei au ce tu nu ai, și-i semn de masculinitate excesivă. Borțoasele se țin de burtă - feminitate excesivă.

Și dacă în mod normal se mișcă normal, stau normal, pot chiar să și alerge normal, când vine vorba de stat la poză mai ales, ele trebuie să-și țină protectiv mâna pe pubis. Ca nu cumva să crezi că burta aia e burtă de bere sau semn de obezitate. Să-ți intre în creierul ăla sec că ea e zeița fertilității și mama feminității, și-n ea există o mică sămânță ce va exploda într-o ființă umană. Preaslăvește-o! Minunează-te, că n-ai mai văzut până acum femei însărcinate, și e posibil ca ea să fie prima, unica și irepetabila care va naște.

Interesant e că și fără semnale, se vede că ești însărcinată. Doar dacă n-ai cine știe ce problemă gravă medicală sau un geamăn siamez pe care-l porți mereu după tine, caz în care ar trebui să vezi un medic, nu să-ți pipăi în văzul lumii pubisul.

Și mai e și fața specifică de mângâiat burta-n poză: puțin într-o parte, cu gura întredeschisă lasciv, de parcă e pe punctul să aibă orgasm în momentul ăla. Damn it, woman! Practic te masturbezi cu propriul copil. Nu ești sexy, nu ești interesantă, nu ești unică. Ești una dintre miliardele de femei însărcinate, cu burtă urâtă, hidoasă de-a dreptul, ține-o îmbrăcată și nu te trage-n poză fără haine că unii pot rămâne șocați pe viață. Nu găsesc nimic atractiv nici în poziția ta de mare zeiță a borcanelor de 10 kile, nici în zâmbetul tău hiperexcitat, nici în faptul că ești în stare să faci porno cu boracul. Femeile însărcinate ar trebui să aibă voie să facă doar poze de buletin. Prin lege.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Program programat organizatoric

Mă, nu știu dacă e vorba de gălățeni, de români, sau de oameni în general, da` sunt ca oile. E de ajuns să apară unul care să se erijeze pe post de conducător, și toți îi vor urma exemplul.

A fost 30 noiembrie, a fost 1 decembrie. Eu n-am văzut în tot anul atâția gălățeni pe stradă. Nici nu știam că suntem atât de mulți. Ajunsesem la părerea că tre` să fim vreo 2-300 de oameni în tot orașul. Până s-a dat motiv de ieșit în stradă.
Ce contează că-i frig, că-i îmbulzeală, că-i fum și panaramă? Să ieșim cu toții, zic! Să căscăm gura și să ne plângem după că primăria a cam făcut economie cu beculețele, zgomot mare cu concertul în aer liber și mult gunoi. Da, să ne plângem și de gunoi, că-i la modă. Nu că gunoiul ăla l-ai aruncat tu ca nesimțitul pe stradă, pentru că ai presupus că vine primăria și curăță după. Nuuu, să ne-nghesuim la vin fiert, să facem întrecere cu cine aruncă cele mai multe pahare, și dup-aia să avem motiv să dăm mărunțel din buze o lună. Că dup-aia vine revelionul, și iar o să fie panaramă.

Cum să ieși, mă, din casă, doar pentru că e nu știu ce ocazie? CUM? Adică, în restul timpului stai ca ghizuroiul în vizuină și, cum se bate toba că e adunare, ieși cu cățel, purcel și soacră, la plimbare pe bulevard. Ăsta nu e spirit de turmă? Dacă ai ieși măcar o dată pe lună la aer și te-ai trezi că vrei să ieși și organizat, te-aș înțelege. Da` când ieși doar cu turma, nu-ți găsesc nici o scuză. Nu că te-ar încălzi scuzele mele, da` mă-ncălzește pe mine să nu-ți găsesc nici una.

Și mă enervează să mă-mpiedic de mulțime când încerc să merg regulamentar pe drumul meu. Să n-am loc la consignație, să-mi cumpăr țigări. Să fie toți frați întru petrecere și dup-aia să nu știe cum să-și spargă mai rapid capetele. Să fie panaramă și, imediat ce-au trecut zilele astea, orașul să redevină populat de doar câțiva oameni, pentru că restul s-au retras până la următoarea ieșire cu program.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!