What is this, The Shining?

Nu înțeleg de ce țipă femeile când se sperie. De ce prima reacție pe care ai avea-o când te-a îngrozit ceva e să țipi? Scenariu: din dulap iese criminalul cel rău, cu drujba pornită, însetat de sânge, care vrea să te violeze și să te omoare; sau să te omoare și să te violeze dup-aia.
Ce ar face orice om normal: ar înșfăca prima bucată de mobilă și i-ar da-o de cap. Sau ar fugi. Ambele variante sunt acceptate.
Ce fac femeile: țipă.

Adică femeile sunt atât de proaste, încât au impresia că drujba, și criminalul, și violul or să se sperie de notele ridicate pe care le emană, încât criminalul o să abandoneze și drujba, și măcelăritul, și violul, o să-și ridice tu-tu-ul pe care-l poartă pe sub hainele pline de sângele victimelor anterioare și-o să fugă speriat, în căutare de alte victime.

Eroare. Nici un criminal n-o să fugă la auzul țipătului tău. Ba chiar o să te violeze mai adânc și mai cu patos.

La fel și cu gândacii. Femeia vede un gândac. În loc să-i dea cu cratița, papucul sau spray-ul în cap, țipă. Nu, gândacul n-o să se sperie de țipăt și n-o să dea bir cu  fugiții. Faza cu țipatul pentru îngrozitul dușmanului merge doar în filme în care Mel Gibson e și erou, și îndrăgostit, și chinuit și martir, și mai e și scenarist, regizor și actor. Adică e SF.

Și dacă nu pricep de ce femeile țipă când sunt îngrozite, nu pricep nici de ce-și pițigăiează vocea când sunt supărate.
Să zicem că are o voce normală. Nici prea guturală, să zicem că nu-i nici Cesaria Evora, nici madam Mărășescu, inspectoarea despre care puteai jura că fumează doar Mărășești fără filtru, nici prea pițigăiată, piți like cu fundiță și poșetuță și cu aspirații de soprană în mizerie. O voce normală.
Ei, dacă ai supărat-o, în primul rând o să ridice tonul. Pentru că trebuie s-o auzi. Să simți în diafragmă că ai supărat-o. Și, odată cu țipătul înfricoșător de furie, i se pițigăiează vocea. Îți zgârie timpanul. Cum pana mea ar trebui să iau în serios o femeie nervoasă, dacă seamănă cu un șoricel care a înghițit un butoi de heliu? Cum?

În primul rând nu mai pot lua cearta în serios, în al doilea rând, nici după ce s-a calmat, nu-i mai pot auzi vocea normală, ci doar vocea aia stresantă, de ceartă, subțirică și acută. Îmi pare rău că nu pot să desenez. , Dar imaginează-ți o dungă GROASĂ. De 72, boldat, în word. Care se transformă în 72, dar cu cel mai subțire creion posibil. Sau zgomotul de lamă pe spatele fierului de călcat. Mohair între dinți. Unghie pe tablă. Care n-a priceput deja, e idiot.

Întrebarea: DE CE?
Eu nu țip când mă sperii. Nu-mi pițigăiez vocea când sunt nervoasă. Și sunt femeie. Și cunosc multe alte femei care nu fac asta. De ce unele trebuie s-o facă? De ce unele sunt isterice? De ce unele insistă să meargă pe tocuri, chiar dacă nu știu? Și, mai ales, de ce au fost lăsate pe suprafața pământului femei care mă provoacă practic să le dau cu dinții de calorifer, să văd cum se sparg dinții ăia, cum rămân cu botul însângerat și zdrențuit și, dacă o iau de la capăt, s-o iau și eu de la capăt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!