BAC 2003

Mie nu-mi pasă câți au luat bacul, câți l-au picat, câtă fraudă a fost, cine ce șpagă a luat. Nu-mi pasă nici măcar că, de la an la an, concluzia e că România e din ce în ce mai proastă. România, săraca, n-are nici o vină. Nu ea e mai proastă, oamenii care cresc în ea sunt. Și cu bac luat, și fără, tot proști îs. Nu pentru că spune Băsescu că doar femeile albe și culte ar trebui să facă copii, nu pentru că ”geniile ne pleacă în străinătate, unde sunt apreciate”, nici măcar pentru că eu, tu, noi, partea de societate care a luat bacul, a citit în continuare și știe să facă măcar un acord s-a decis să nu procreeze; oamenii în sine sunt proști pentru că proștii sunt ăia care se bagă-n seamă, proștii sunt ăia care, chiar dacă-și iau bacul, tot ”freelanceri la Italea” se fac, pentru că, până la urmă, proștii au tupeu și logoree. Nu-mi pasă.

Și n-aș fi scris despre bac dacă nu l-aș fi auzit pe unu` care și-a dat bacu` cam odată cu mine spunând că el știe sigur, total și fără îndoială că toată lumea a copiat. Că nu se putea să iei bacul nici atunci dacă nu copiai, dar că era așa, mai camuflat și mai ascuns. Că n-a scăzut gradul de inteligență, a crescut vigilența supraveghetorilor. Mă, să mori tu? Zici tu drept? Evident că au fost și la noi discuții. Cine și-a luat sau nu examenul pe drept, care cum a uns comisia, cum e să fii vedetă, să nu dai pe la școală și să treci cu 10, da` eu știu cum am dat examenul. Că nu s-a putut copia și, chiar dacă s-ar fi putut, nu ne-ar fi trecut prin cap. Pentru că era simplu: dacă te prindea, te elimina. Și mie nu mi-ar fi convenit să fiu eliminată din bac. Nici nu se punea problema de proces, media, publicitate; era o chestie de obraz.

Așa că normal că mă umflu ca broscoiul când vine cutare și-mi spune că toată lumea a copiat la bac. Nu, dragă Cutare, nu toată lumea a copiat. Dac-am învățat? Da, pe rupte. Dacă am avut emoții? Da, la greu. Dacă mi-au ieșit câteva fire albe ipotetice din cauza bacului? Da. Că nu m-a ajutat decât să iau o diplomă de facultă care nu mă ajută la nimic, da. Dar că am copiat? Nu. Că mi-a trecut prin cap gândul? Nu. Sincer, sunt 10 ani de atunci. Și-ți dau bacul acum, la română, franceză, istorie, engleză și-ți iau notă de trecere, lejer. Pe psihologie nu mai sunt sigură, da` restul ți le trec și acum.
Nu pentru că eram mai deștepți atunci, nu pentru că erau profi mai buni, elevi mai interesați, sau sistemul nu scârțâia deloc; pentru că bacu` făcea diferența între stau pe banii mei, sau stau pe banii părinților. Pentru că încă mai aveam dorința aia de a încerca studenția ca-n filme. Pentru că, într-un stil masochist, voiam să trec prin faza aia de spălat pahare la bar ca să beau o bere din banii mei, câștigați cinstit. Pentru că eram tânără, stupidă și cu idealuri, pentru că mai credeam încă în plăcerea unei conversații în care să epatezi nu prin statut, ci prin cultură, pentru că încă mai port în mine ideea diferenței între clase, pentru că-mi plac oamenii care știu ce-i ăla Cointreau, care nu au degetele butucănoase și pentru că, la fel de stupid, încă mai cred în superioritatea culturii în fața forței brute.

Și nu cred că, dacă n-ai luat bacul, ești prost. Ești prost dacă dai vina pe altcineva în afară de tine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Vânzătoare - noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus...

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ardealul e al ungurilor

Știm cu toții că, de secole, Ardealul e al ungurilor. Ardealul și, mai ales, Harghita și Covasna. Da, e al ungurilor. Cum să nu fie al lor când în gara de la Apahida așteptau trenul de la Galați, special ca să arunce cu cartofi și cu borcane în el? Când pe undeva prin Covasna am oprit mașina, am coborât să vedem ce vând ăia pe marginea drumului și, când au văzut că e număr de Galați, ne-au fugărit până la mașină și-au continuat să ne fugărească după ce mașina pornise deja? Când printr-un sat tot de pe acolo au refuzat să ne dea orice indicație, și se strânseseră amenințători în jurul nostru? Când colegul Istvan de la facultă era zâmbitor, glumeț și săritor, până venea vorba de învățământ în limba română? Colegul Istvan, crescut în Harghita sau Covasna, care nu rupea boabă românește, intrase la secția de maghiară și refuza cu încăpățânare să-ți spună altfel decât pe nume maghiarizat.

Normal că Ardealul e al ungurilor.
Au mai multe drepturi și înlesniri decât românii care trăiesc acolo. Vor Universitate în maghiară. Vor să fie autonomi și de sine stătători. Ungaria îi refuză la import. Se mai trezește câte unul care ar vrea să cucerească și Delta, că țipă-n el sângele coborât din Attila. Îi trece repede, își aduce aminte că vrea învățământ exclusiv în maghiară și nu pricepe de ce trebuie să învețe românește, cu toate că stă în România, s-a născut aici și, cel mai probabil, aici o să moară.
Whatever. De ce mi-ar păsa mie, în Galați, ce vrea ungurul român din Ardeal?

N-am auzit de nemții din Ardeal să vrea autonomie. N-am auzit nici de tătarii din Constanța că-și vor propriul stat. Nu i-am auzit decât pe unguri. Că sunt mai coioși și mai cu sânge rece. Păi, și tătarul te tăia fără să-i pese, da`în timp s-a mai calmat. I-au trecut nervii, s-a diluat sângele, pana mea, a evoluat. Și nemțișorii voiau să fie un popor blond cu ochi albaștri, da` le-a trecut și lor. Ungurii au rămas ancorați într-un trecut demult trecut.

Eu știu că trebuie să te porți delicat cu oamenii care nu pricep. Nu e vina lor. Cu oamenii cu nevoi speciale, te porți special. Dacă nu pricep, zici ca ei și faci ca tine. Îi lași în plata lor. Mai mult decât s-au înmulțit, n-au cum să se înmulțească. Ce-or să facă dacă nu le dai act pe stat? Or să dezvolte bomba atomică, or să sară pe spinările cailor și-or să pornească război din interior? Mă-ndoiesc. Or să țipe, or să se agite, o să le treacă, or s-o ia de la capăt după un timp. Prea multă băgare în seamă strică.

Tot românul aplaudă fetișoara aia care și-a pus bentiță cu tricolor în mijlocul Covasnei. Eu zic că a fost o mare stupizenie. Ce, se aștepta să fie Rosa Parks? Frate, ia ungurul, adu-l în Galați înarmat cu steagul Ungariei, și mă-ndoiesc că va primi doar amenințări cu moartea. Nu știu de ce bănuiesc eu că primește o excursie direct la spital.
Nu te dai la urs cu mâinile goale și dup-aia te-ntrebi de ce ți-a rupt capul. Nu porți tricolor în Ardealul ungurului și dup-aia te-ntrebi de ce s-a luat de tine. Rosa Parks voia egalitate. Dacă tu ceri drept de egalitate în România ta, atunci înseamnă că meriți, mă, să-ți ceară ungurul Ardealul. Dacă până și-n țara ta tu simți nevoia să te justifici, atunci îți meriți soarta.

Ești stăpân aici și fără tricolor în păr și poa` să țipe Covasna și Harghita cât vor ele. Oricum nu le bagă nimeni în seamă. Tu-i faci să fie băgați în seamă. Fără să-i scoți tu în evidență, ar fi clar că sunt români, oricât de tare s-ar bate cu pumnul în piept că-s unguri.
Nu aplaud nici o bentiță care ajută la perpetuarea mitului.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

21 de zile

Eu zic că oamenii muncitori, ca mine, sunt discriminați. 21 de zile de concediu pe an, asta-i clar bătaie de joc. Noi muncim 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, după ce ne-am frecat uniformele pe bănci mizere, ne-am agățat blugii în cuiele acelorași bănci, ne-am frecat coatele pe băncile facultății, am făcut foame în timpul acelei facultăți, ne-am chinuit mintea cu examene care nu ne-au învățat nimic și acum, când ar trebui să fie momentul nostru, 21 de zile de concediu. Bătaie de joc.

Elevii și studenții au mai bine de 3 luni de vacanță și nu produc nimic. Pensionarii au un concediu etern și nu produc nimic. Eu, care produc, n-am destul concediu. Se adeverește faza cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Practic, duc pe umerii mei mici economia unei națiuni, și națiunea îmi dă mult mai puțin concediu decât îmi trebuie. Națiunea mă pedepsește pentru că o întrețin. Codul muncii rânjește la mine pentru că-i dau un scop să existe.

Ăla mic și murdar, care așteaptă să lași coșul cu 5 mii în parcare la supermarket face mai mulți bani decât mine și nu muncește. Hălăduiește. Din coș în coș. Ăla nu trebuia să fie la școală? Sau să-și facă lecțiile? Sau să se uite la desene animate, să facă o baie și dup-aia să se culce devreme, că a doua zi are școală? Nu trebuia să devină următoarea generație de om cu prea multe studii și cu prea puțin timp liber? Nu trebuia să știe de mic că banii nu cresc în copaci și că, pentru a face bani, trebuie să muncești din greu? Mă enervează ăla mic și murdar care așteaptă să-mi ia coșul. Mă enervează și ăla mare care face aceeași chestie.

Mă enervează c-am învățat prea mult, că nici un salariu nu se mulează pe cât am învățat, că n-am decât 21 de zile de concediu pe an, că copiii prezenți de 15 ani sunt mult mai dezghețați decât eram noi, că știu mai multe, că-s naturali și inventivi, că eu sunt între studenție și pensie, că statul degeaba nu-mi ajunge, că uneori fac febră musculară de la atâta stat și că statul nu vrea să dea măcar o săptămână de concediu la fiecare lună muncită.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Când mă pocnește zelul

Mă, nu știu cum se face, da` mă apucă zelul exact când nu trebuie. Asta cam de când mă știu.
Trebuia să-nvăț, îmi dădeam deodată seama că ar trebui să fac curat pe birou. De la birou, ajungeam la bibliotecă; trebuiau musai așezate cărțile. După editură, sau în ordine alfabetică? Sau poate în funcție de mărime? Toate variantele merită încercate! Forma finală o decid după.
Și clar trebuie să și aspir, să șterg praful, să fac ordine-n șifonier și, dacă-mi mai rămâne timp, poate chiar să dau și-o mână de var în toată casa...

Trebuia să fac curat, îmi aminteam brusc că mai am nu știu ce eseu de predat. Peste două săptămâni, dar de ce să amân fără rost? Sau brusc era musai să ajung în cutare loc, să iau cutare lucru și apoi să mai trec pe la cutare persoană pentru că, vezi tu, e musai!

Uneori mă pocnește excesul de zel la 12-1 din noapte, și vreau neapărat să dau cu aspiratorul. Vecini? Să-și pună dopuri în urechi! Ce, ei se gândesc la urechile mele când se-apucă să dea găuri în pereți sau să bată cuie la 10 dimineața? NU! Să aspirăm în toiul nopții, zic!

De spălat, se spală genial exact în ziua de Crăciun, sau de Paște sau, mă rog, în orice zi de sărbătoare recunoscută de majoritatea oamenilor normali. În care orice om normal stă cu picioarele pe pereți, fără să aibă altă scuză decât că e sărbătoare. Nu. Exact atunci se spală cel mai frumos, mai romantic și mai cu spor.

Și apropo de sărbători. Ieri îmi servește Doamna Mamă o felie: căăă, mâine nu facem nimic, că e sărbătoare! The fuck, woman? Sunteți pensionari! Oricum nu faceți nimic. Adică, n-aveți nimic de făcut la ora X sau Y. Puteți să stați în pat cât vrea mușchiul vostru, să vedeți câte filme vreți, nu trebuie să faceți nimic decât când vreți, dacă vreți. Nu-i nimic musai să faceți. Pensia e o eternă vacanță. De ce ai nevoie de scuză ca să stai? Calendarul pensionarilor e oricum o înlănțuire de sărbători, toate cu cruce roșie.
Scuza asta aș putea-o folosi eu, dacă n-aș suferi de sindromul zelului major în zi de sărbătoare. Da` voi? Din momentul în care v-a fost înmânată decizia de pensionare, gata cu obligațiile. Liber la stat!

Și mai propun ceva: inversarea sistemului de pensionare. După ce termini facultatea, să ieși la pensie. Condiția majoră e să ai facultatea terminată. Toți foștii studenți să fie pensionari, să le plătească statul pensie grasă și rotundă, și asta să dureze pân` la 60 de ani, când să fie musai să-ți găsești un job. Și să-l ai până la cât te ține vârsta. Să muncești de la 60 de ani pân` la moarte. Ghinionul statului dacă tu mori la 59 de ani. Paguba lor. Da` oricum pân` la 60 de ani ai nevoie maximă de timp liber și de bani. Dup-aia ai nevoie de ceva de făcut, să nu te plictisești. Deci da, propun sistemul inversat. Ar fi o revoluție mai mare decât aia industrială.

Pân` la următoarele idei, la bună vedere!

Banana suit

Concluzia de ieri: am nevoie de un outfit office, pentru momentele în care dau interviuri la firme nobile pentru un job sus-pus. Alea extrem de dese, pentru că toate firmele se înghesuie care mai de care să-mi ofere posturi din ce în ce mai flamboaiante și mai efervescente. Nici nu-mi trag răsuflarea și PAC! încă o ofertă. Toate firmele se bat și se luptă să mă obțină. Cine nu s-ar da de trei ori peste cap s-o aibă pe Bucur ca angajat?
Concluzia - Doamna Mamă. Sarcasmul - eu.

Concluziile de genul ăsta sunt pentru ea la fel de firești pe cât e pentru mine să-mi aprind o țigară. Sunt informată regulat când sunt posturi noi la Bruxelles, chiar dacă ei caută ingineri sau medici. Știu când se caută profesori prin diverse țări, cu toate că eu am refuzat să fac modulul pedagogic. Am știut când se caută cameramani la București, directori executivi la Cluj, notari prin Suedia și câte și mai câte.
Am încercat să explic că nu am nici pregătirea necesară, nici tragerea de inimă să aplic pentru job-uri croite pentru altfel de oameni. Că nu mă angajează nimeni cu 3000 de lei pe lună doar pentru că mă cheamă pe mine Bucur. Că există alții care au și pregătirea și experiența și entuziasmul pentru anumite job-uri; eu n-am decât plăcerea de a cheltui fără limite. Răspunsul a fost, inevitabil, același: Dacă nici măcar nu încerci...

Și acum am clar nevoie de un outfit office, pe care n-o să-l cumpăr sau port niciodată, pentru toate posturile la care n-o să aplic și pentru toate interviurile la care n-o să fiu chemată. Încă mă-ntreb uneori ce imagine are Doamna Mamă despre mine. Sau ce planuri mai aflu că mi-am făcut sau, dacă nu le-am făcut încă, e musai să le fac.
La un moment dat am încetat să-i mai explic că nu vreau alt job, că nu vreau să fiu nici ambasador, nici profesor, că nu mă voi îmbrăca în rochie și nici cu tocuri, că eu nu vreau ce vrea ea și răspund simplu cu nu. Nu-mi dă bătăi de cap s-o las să viseze, atât timp cât nu-mi expune și mie visele alea. Sau cât le omor din fașă.

Una peste alta, dacă aș vrea să candidez la prezidențiale, ce fel de haine ar trebui să-mi cumpăr?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Poanta cu voi și Ponta

Că a copiat sau n-a copiat Ponta, cu ce mă afectează pe mine? Cafeaua mea are același gust, același număr de țigări îl fumez, tot îmi plac pisicile, de-abia aștept să plec la mare, îmi place să te fac să râzi, același loc de muncă îl am, nervi îmi fac aceleași persoane. Dacă viața mea s-ar schimba radical pentru că a făcut sau n-a făcut Ponta, poate m-aș stresa. Dar așa? De ce oriunde mă uit, văd aceleași chestii stupide și care nu afectează nici pe dracu`?

Zilele trecute erau strânse vreo 20 de persoane, plozi și babalâci, cu pancarte cu cel mai stupid mesaj din ultimul timp: ”Eu nu fur. Mai e cineva aici?” Nici eu nu fur, da` cineva-ul ăla mi-a râcâit retina. E puțin ilogic. Presupun că nu încăpea mai mult pe o foaie A4. Pentru restul ideilor neplagiate.

A, da, ce s-ar întâmpla dacă am copia cu toții? Dacă aș fi copiat eu la licență... Dacă melodiile ar fi toate copiate... Dacă Proust l-ar fi copiat pe Gide, blablabla. Încearcă și vezi ce se întâmplă. Isterizează-te când te copiază cineva pe tine. Dar, atât timp cât nimeni n-are ce copia de la tine, normal că unicul lucru pe care îl poți face e să ții pancarta și să strigi ”jos copiatul!” Poate-poate te bagă cineva în seamă, pe spinarea altuia.

Că tu n-ai copiat niciodată! Măcar la o lucrare de control, măcar un gât întins în lucrarea colegului, și tot ai fost acolo. Dar nu, nu corectitudinea copiatului mă stresează. Mă stresează că toți se umflă ca curcani, și ies în stradă, și fac zgomot și tam-tam pentru ceva care nu afectează pe nimeni. Și dacă afirmi că nu te interesează, vai ce lipsit de spirit civic și de moralitate ești! ”Putem noi, ca oameni...”

Din partea mea, dacă vine Ponta și-mi mărește salariul cu 50%, poa` să copieze și constituția Statelor Unite, vezi de-mi pasă!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Soare din `32

Am luat tramvaiul ca să nu se mai țină gaborii după noi și, după ce-am urcat și-a pornit tramvaiul, ghici cine se strâmba la gabori. Da` ghici cine a oprit tramvaiul, și-a trebuit să coborâm, și ca naiba că nici bilet n-aveam, plus că e rost de amendă dacă ai insultat organul și stai și gândește-te cum să promiți că nu mai faci. Că nu-i mai insulți, adică, că fără bilet am tot mai mers. Am scăpat.

N-am scăpat în Cluj, când am vrut să iau bilet de la șofer, și șoferul s-a făcut că nu vede și controlorii au înfipt o amendă monumentală. Asta după ce-am petrecut juma` de oră la capăt de linie, cu ei cerând buletinul și eu încercând orice ca să nu-l dau. Până au zis că cheamă poliția, și acolo s-a terminat tot. Am plătit, evident.

Dar cel mai tare era să iei autobuzul de la Modern, să te-nghesui și, la capăt de linie, să găsești locuri și să te lăfăi ca boss-ul. Doar că era în piață capătul, și era oră de vârf pentru băbătii, și voiau locul deja ocupat, și dă-i cu discuții în tot autobuzul despre tineretul din ziua de azi și lipsa de respect a elevilor. Mă, și ce bine era să stai jos, cu gașca de babe crăcănate lângă tine, tu - jos, ele - în picioare, tu - uitându-te pe geam, ele - fierbând în suc propriu.

Eu nu-nțeleg asta: pensionarii sunt tot timpul în autobuz. Adică, ce fac? Pleacă de dimineață de acasă, ocupă un loc și se plimbă toată ziua? N-au treabă? N-au bănci în parc? Pe bune, îs tot timpul ciotcă în  autobuz. Că-i gratis abonamentul, știu, da` și aerul din parc e gratis.
 Dilema vieții mele: îs de la 7 dimineața prin oraș, și tot ei se plâng că fac infarct de la căldură. Păi, dacă ai sta în casă, n-ai mai face infarct de la căldură. L-ai face pur și simplu, dar n-ai mai avea motiv să te plângi.
Și da, clar primarul și guvernul sunt vinovați că e caniculă, pentru că asta fac ei; din când în când, dau drumul la căldură, și nu fac nimic să bată vântul. Plus că dacă plouă, tot vina lor e. Îți spun drept, sunt niște hoți care fură, pe rând, soarele sau ploaia, în funcție de meteo. Oricum ai da-o, nu-i bine.

De asta eu acum o să chem un taxi.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De mână și pe lună

Prin clasa I mă ducea bunică-mea la școală. Nu c-ar fi fost departe, dar, nah, puiul avea nevoie de ocrotire. Până s-a prins ea că puiul n-are nevoie, că-și găsise copii care aveau același drum, că nu sărea de nebun în fața mașinilor și că singurul pericol real era să se-mpiedice și să-și julească nasul, ceea ce nu s-a întâmplat. Și-așa Camelia a început să se ducă singură la școală.

În clasa a-V-a, belea majoră, că trebuia să iau autobuz pân` la liceu, dar nu era problemă, mai erau și alții ca mine, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă ducă de mânuță și să mă predea intactă dirigintei. Și erau străzi de traversat, mașini de ocolit, hoți de buzunare, povești cu pedofili, știri cu fete tăiate, tocate și băgate-n valize și trimise părinților prin poștă, mă rog, se-ntâmplau, se-ntâmplă, da` nu m-a dus nimeni la școală de teama lor.
La admitere la liceu am refuzat să vină cineva cu mine, la facultă deja nu se mai punea problema. Și pe bune că era drum de 14 ore cu trenul, oraș străin, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că am nevoie de pază și protecție.

Dar cum ar fi să ai aproape 30 de ani și să te ducă mama la serviciu? N-ar fi puțin ciudat? Nu foarte, doar așa, un pic. Și nu ciudat din ăla bun. Ciudat de-a dreptul. Păi, unii la 30 de ani deja au trăit juma de viață. Au toate alea de le dau statutul de ”adulți”: casă, mașină, copii. Sau fac ca mine: bunți all day, all night. Da` în nici un caz nu apar cu mama să bea și-a patra bere.

Și mă gândesc care ar fi motivele pentru care ai face asta. Există anumite riscuri și pericole în drum spre muncă, dacă te lovește meteoritul sau, mai grav, submarinul, dacă ești violată de 5 ori în 3 minute sau dacă carecumva te răpesc extratereștrii. Pare plauzibil, nu? Toate astea pot fi evitate dacă-ți iei scutierul sub formă de mamă după tine. Ultra-women, wonder-woman, cat-women. Problem solved!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Păcat

Cică-n Vinerea Mare n-ai voie să faci nimic gen muncit. Sâmbătă da, duminică iar nu, că-i duminica de Paște. O zi da, una nu, că altfel e păcat. Păcat mare, din ăla de moarte, de te duce direct în fundul iadului și te transformă-n jucărie nouă pentru drăcotei.

Taximetristul meu se întreba aseară dacă nu cumva e păcat faptul că-mi povestește cât de beată era o clientă pe care a dus-o în direcția diametral opusă și-a abandonat-o acolo. Păcatul fiind nu că a abandonat-o, ci că-mi poveștește.

Pentru unii e păcat și să muncești în lunea de după Paște. Adică azi. Da` dacă ești forțat să muncești, păcatul cui e? Că unii stau acasă și azi și mâine, și ghici ce? Eu muncesc și azi și mâine. Când vine vorba de stat acasă, mă pocnește subit un val de religiozitate. Și mă gândesc că nu-i tocmai ok ca tocmai eu să tocmai trebuiască să muncesc tocmai când alții au concediu sau vacanță. Noroc că-s doar două zile și trec repede.

Și mai e un păcat, da` ăsta e grav rău de tot: vacanța era cam 4 luni pe an. Acum, că-s matur responsabil, și-mi muncesc pâinea, și plătesc impozit, și cică munca obosește da` înnobilează, n-am decât 21 de zile amărâte pe an, în care să mă refac după osteneala lucrului bine făcut. Păi, afacere-i asta? Păcat. Tare păcat.

Pân` la următoarele păcate, la bună vedere!

Biletul la control

Sunt client fidel al taxi-urilor. Din comoditate. Pentru că nu-mi place să împart aerul cu alte persoane multe, pentru că nu-mi place să aștept, pentru că e mai simplu să sun, să mi se dea 3 minute și-apoi s-ajung rapid la destinație. Și pentru c-am mers destul cu mijloace de transport în comun în copilărie.

A fost o perioadă în care aveam abonament. Atunci era bine. Dar mai erau și perioadele în care trebuia să cumpăr bilet. Două capete, două călătorii. Dus-întors. Dar nu făceam doar două drumuri pe zi. Plus că banii de bilet puteau fi puși deoparte pentru o țigară-n plus; pentru o cafea sau pentru o bere. Bilet necumpărat lângă bilet necumpărat, însemna o seară prelungită în oraș. Cum să reziști tentației?

Așa am învățat să stau ”la tiră”. Cu biletul băgat în capsator, sacrificat doar dacă venea controlul.
Așa am învățat că ”a capsa” în Galați nu e același lucru cu ”a capsa” în Cluj. Capsatul în Cluj era sexual; în Galați ținea doar de bilete.
Așa am învățat că poți folosi de multe ori același bilet. Trebuie doar să capsezi finuț, să nu vină controlul să-l rupă, să-l umezești și să-l pui în Larousse. Orice alt volum de dimensiuni mari merge pe post de înlocuitor. Sau să-l calci cu fierul. Biletul arată ca nou, și-l poți folosi de 3 până la 5 ori. Depinde de noroc și de finețe. Culmea iscusinței era să capsezi biletul și să notezi numărul de înmatriculare al autobuzului. Aveai astfel colecția de bilete pentru fiecare mașină în parte. Până veneau gaborii și-l rupeau. Dar ținea vrăjeala.

Singura amendă pe care am primit-o a fost - culmea - în Cluj, după ani de experiență și practică în Galați. S-a-ntâmplat. N-am avut nici o vină. Am fost păcălite de șofer. Evil Șoferu`. Juma` de chirie a zburat pe amendă. La fel de culmea, împrumutată de la proprietar. Bun băiat, Rareș. Încă zâmbesc frumos când mă gândesc la el și la dățile în care ne-a salvat pielea.
Daaar, revenind la bilete, autobuze și amenzi... Aș încerca din nou adrenalina aia cu capsatorul. Da` e mai simplu și mai fără riduri să chem taxi-ul. Vârsta-și spune cuvântul...

Pân` la următoarele nostalgii, la bună vedere!

E = mc2

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu dată drept exemplu sau să mi se laude "realizările" în interiorul clanului. Din punctul meu de vedere e doar treaba mea cu cât am luat bacul, ce idee genială mi-a venit sau când, cum şi unde am intrat la facultă. Ce salariu am sau ce chestie meseriaşă mi-am luat. Pentru că astea ţin de mine; dacă am eu chef să spun, spun cui cred eu că se bucură sincer şi chiar îi pasă. Altfel, de ce să te dai rotund şi să te umfli în pene cu ce copil ultramegagenial ai? Da, l-ai făcut, l-ai crescut, da' ce face mai departe ţine doar de el; n-ai nici un merit în "succesul" lui şi nu, în nici un caz vreo vină dacă dă rateu.

De fiecare dată când copilu' lu' cutare făcea ceva bine, trebuia să ştie tot clanul. Că a câştigat nu'ş ce olimpiadă, că are doar 10 pe linie, că s-a înscris voluntar pentru "salvaţi rizomii de ferigă". Şi replica era spusă aşa, cu puţin reproş, adică uite ce poate să facă ăla şi tu de ce nu poţi? Mereu se găsea unul care să facă ceva şmecher; mereu câte unul care să fie exemplu; mereu ori ţi se ridica soclu, ori ţi se băga în suflet soclul altuia.

În schimb, dacă făcea vreunul vreo prostie şi-ncercai să-ntorci comparaţia în favoarea ta, ţi se tăia scurt macaroana: "nu mă interesează ce fac copiii altora". Straight face, pe bune.

Bat la pariu că, atunci când Einstein a venit cu formula relativităţii, mama lui a fost foarte mândră. L-a lăudat peste tot, s-a înfoiat ca o cloşcă pe ouă dar, dacă ar fi fost prietenă cu mama lui Picasso, l-ar fi bătut pe bietul Albert la cap că, dacă şi-ar fi dat mai tare interesul, ar fi putut picta chiar el Guernica.

Pân' la următoarele pseudo-revelaţii, la bună vedere!

Ţoc-ţoc

Din copilărie ţin minte cucoane care, atunci când se găseau la o şuetă, se salutau ritualic cu câte o pupătură zgomotoasă pe fiecare obraz. Da, cucoane din alea care beau cafeaua cu dulceaţă alături, şi niciodată dulceaţa aia nu e mai mult de o linguriţă. Păi, ce să-ţi ajungă? Dă-mi tot borcanul, nu mă duce cu zăhărelul. Da' oricât de mult aş fi privit cu jind farfuriuţa goală - da, dulceaţa era serviţă pe farfuriuţă, cu linguriţa, şi mi se strepezesc dinţii de la atâtea diminutive - nu se umplea la loc. Niciodată. Vană amăgire. La fel ca pupăturile alea care nu, nu ofereau contact direct. Era aşa, mai mult în aer, obraz lângă obraz, cu buzele-ntr-o parte şi cu zgomotul de rigoare.

Hmm... eu ştiam una şi bună: când pupam pe cineva, şi asta se întâmpla doar dacă-mi plăcea persoana cu pricina - să ne amintim că eu şi politeţea aia de formă n-am făcut niciodată casă bună - păi îi aplicam, frate, o ştampilă să mă ţină minte. Cu patos, pasiune, mai că-mi amorţeau buzele de la atâta iubire. Ce-i aia, pupătură-n aer? Evident că dilema-mi trecea repede şi mă-ntorceam la curtatul mental al borcanului...

Dar - şi aici vine dar-ul - am mai crescut. Gestul problematic n-a dispărut. Femeile încă pupă-n aer. Există mai multe variante: aia în care da, există un anumit contact între obraji, şi să zicem că e o semiatingere, şi aia în care obrajii sunt perfect paraleli, contact zero.

Mă scarpin româneşte-n cap şi zic aşa: de unde mania femeilor de a se pupa când se văd? Înţeleg, n-ai mai văzut pe cineva demult şi vrei să-i oferi un salut mai special. Să-i arăţi că ţi-a lipsit, că ţi-a fost dor, că alea-alea. Da' atunci pe bune că nu laşi aer între voi. Îl smotoceşti până nu mai poţi pentru că, de, chiar ţi-e drag. Da' dacă te-ai văzut şi ieri, şi alaltăieri, ba chiar uneori chiar în ziua cu pricina, la ce bun pupatul ritualic? Prin liceu/facultă se făcea coadă. Pe bune. Se pupau între ele. Veneau cu juma' de oră mai devreme doar pentru a avea timp să se salute. Şi se luau la rând. Ba chiar interveneau şi replici de genul "te-am pupat? Da? Ei, nu-i nimic, te mai pup o dată!" Băăi, stai aşa, că rotiţele mele se gândesc deja la altceva. Da' îndepărtează, Camelia, gândul ăla, şi aşează-te mai bine; hai să pariem că măcar una rămâne nepupată. De ce? Din vina ei, bineînţeles: a ajuns mai târziu, şi n-a mai avut timp să facă rondul.

Şi da, dacă-s în gaşcă, se iau la pupat una pe alta. Nu, repet, nu e pupat d'ăla original şi plin de sentiment. E cam aceeaşi chestie cu bărbaţii care dau noroc de fiecare dată când se întâlnesc. Da' eu n-am văzut bărbaţi care să minemeze că dau noroc. Adică, să întindă mâna, să se oprească la o distanţă oareşcare şi să dea noroc cu aerul, la unison. Şi, ca să fie totul complet, nu e o singură pupătură. În nici un caz! De fiecare dată-s două; câte una pentru fiecare obraz. La fel se artificiale amândouă. Când se lăsa cu d'astea, mă fofilam cu graţie. Nu de alta, da' mă simţeam ca sfintele moaşte să fiu pupată în fiecare zi de persoane cu care nu prea am tangenţă.

Povestea nu se opreşte aici. Nuuu, pentru că ar fi prea simplu. S-au pupat când s-au întâlnit. Au stat la caţa-caţa, au pus ţara la cale, au despicat firul în patru, la despărţire, ghici ce! Se pupă din nou... Iar coada, iar aşteptatul, iar ţocăitul. Cred că există un curs special pentru chestia asta. Le şi vizualizez. Pasul 1, învaţă cum să se încoloneze. Regulamentar, ca la armată. Fără să se îmbulzească, fără să se calce pe bătături, fără să-şi agaţe unghiuţele una în părul celeilalte. Pasul 2, cum să păstrezi distanţa, dar să dai impresia că v-aţi atins. Şi-aici e antrenament, frate, nu jucărie. Pentru că trebuie să ai grijă. Orice milimetru în plus sau în minus strică efectul total. Încordează muşchi, fixează-te bine în pământ, să nu carecumva să aluneci, şi... execută! Pasul 3, zgomotul. Pentru a ajunge la nivelul ideal, se fac înregistrări; repetiţii după repetiţii, diferite tonalităţi în funcţie de acustica fiecărei locaţii, chestii de genul ăsta. Şi mai e o parte; cea mai importantă: capacitatea de a face chestia asta chiar dacă nu-ţi place persoana. Pentru că, de, se ivesc situaţii şi situaţii, şi trebuie păstrate aparenţele. Deci, bagă zâmbetul ăla bogat în semnificaţii ascunse, strânge din dinţi, înjură în gând şi pupă, pupă, pupă!

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Bolognese

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că de-abia am aşteptat să termin facultatea. Bine, bine, recunosc din nou, în primă fază de-abia am aşteptat să termin liceul. Am un singur motiv pentru care mi-aş fi dorit să dureze o veşnicie, dar n-are nici o legătură cu învăţat, lucrări, teze; nici măcar cu "cei mai frumoşi ani" ca vârstă. Dar asta deja e altă poveste. În principiu da, de-abia am aşteptat să se termine. Dup-aia, de-abia am aşteptat să termin facultatea. Norocul meu că n-a fost stresantă; adică - cel puţin din punctul meu de vedere - nexam cursuri, nema seminarii, examene şi-atât. Da' tot am aşteptat finalul cum aşteaptă unii pogorârea sfântului duh. Paranteză: de ce pogorârea şi nu coborârea? În ce limbaj p = c ? Mă rog, discuţii interminabile şi pe acest subiect, dar închid paranteza. Rămâne pe altă dată.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, cu toate că am avut onoarea şi plăcerea de a termina "pe sistem Bologna", am zis "stop!". Da, mi s-au adus zeci de argumente din zeci de părţi. Că n-ai ce face doar cu diploma de licenţă, că vezi tu, ar trebui să ai măcar şi-un master la activ, că ai învăţat 3 ani degeaba, că bla, bla, bla. Mi s-a ridicat sprânceana. Măcar de-aş fi-nvăţat... Da' Jurnalismul de Galaţi n-a făcut decât să-mi spună chestii pe care le ştiam deja; din liceu. Deci n-a fost cel mare efort, n-am asudat nopţi întregi peste cursuri kilometrice, da, l-am făcut fluierând.

De ce să-mi bat capul cu încă doi ani de master, în condiţiile în care nici unul nu mă atrage? Dacă aş găsi ceva care să mă fascineze, probabil că m-aş sacrifica şi l-aş face. Da' aşa, din punctul meu de vedere, e doar pierdere de timp. Chapeau pentru cei care îl fac, respect pentru ăia de-l fac din convingere, da' nu, pentru mine, nu, mersi.

Chestia pe care n-o pricep e în felul următor: ai terminat o facultate. Şi te-ai decis să dai şi la master, sau să mai faci încă una. Până aici, toate bune şi frumoase. Dreptul tău, alegerea ta, neuronii tăi. Da' de ce, dacă tot ai ales chestia asta şi nu ţi-a băgat-o nimeni pe gât cu de-a sila, de ce trebuie să te plângi? Sau să te victimizezi? Că e greu, că nu mai poţi, că mai bine nu dădeai, că e programul infernal, că e greu să şi munceşti şi să faci şi master, că nu mai poţi, nu mai duci, mori, crăpi, ţi-a ajuns cuţitul la os, explodezi, dead, over, kaput, конец...

Păi, şi când erai la facultate (aia de dinainte de master, sau aia de dinainte de a doua) erai în aceeaşi situaţie, da' nu te plângeai. Ba chiar mergeai aşa, mai nu ştiu cum, cu pieptul înainte şi puţin umflat în pene, că faci facultă. Că eşti "ştudent". Acu', dacă tot ai ales să fii în continuare, care-i scopul şi motivul şi finalitatea plângerii continue? Păi, dacă nu mai poţi, renunţă. Dacă nu mai duci, retrage-te. Dacă ai totala impresie că ai făcut o greşeală, caută altceva, şi gata. Problemă rezolvată. Da' nu, că vezi tu, că e aşa, în trend să te plângi, şi când te-ntreabă cutare, care nu ştie povestea, ce s-a întâmplat, să ofetzi prelung, să dai ochii peste cap şi să răspunzi chinuit: "ei, master-ul ăsta..."

Înţeleg că e greu; că e plicticos; că simţi nevoia să te ai cu capul de masă, uneori. Da' deja să te plângi în fiecare zi e cam mult. Şi nu oricum, ci ca şi cum ai face cine ştie ce sacrificiu pentru omenire, nu pentru tine. A, da, şi să nu uităm: clar e altcineva de vină pentru chestia asta, nu tu care te-ai dus frumuşel şi ţi-ai depus dosarul. Nu, nu dai nume, pentru că un vinovat real chiar nu există; da' te comporţi de parcă întreaga lume poartă stigmatul pentru că da, tu ai vrut încă o diplomă. Sânge pe pereţi! Asta n-o s-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Mă opresc aici. A, ba nu... Mă mai iau în braţe o dată pentru că nu mi-a venit ideea sinucigaşă de a învăţa încă vreo 2 ani degeaba. Şi încă o dată pentru că nu stresez pe nimeni pentru că aş avea un program infernal. Şi încă o dată pentru că am timp să dorm cât vrea muşchiul meu, să fac ce vrea muşchiul meu, să citesc doar ce vrea muşchiul sus-numit. Şi dacă mă mai îmbrăţişez mult s-ar putea să fac o pasiune nebună şi mistuitoare pentru mine însămi, aşa că mă opresc de tot.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Copycat

Copiii nu vor o jucărie aidoma jucăriei celuilalt. Ei vor jucăria celuilalt. Adică, să i-o ia; celălalt să nu mai aibă aceeaşi jucărie, s-o aibă doar el. Prima chestie legată de individualitate.

Mai creşti puţin şi realizezi că nu vrei geantă ca a colegului. Adică, e naşpa să aveţi amândoi genţi la fel; sau penar, sau pix. Chiar că arată aproape la fel, măcar culoarea să difere. Ştiu că mi-am ascuţit pixul cu ascuţitoarea, pentru a nu fi la fel cu al celorlalţi, dintr-o mare de pixuri negre; singurele care existau în stoc, pe vremea când eram la grădiniţă.

Dacă din întâmplare ai aceeaşi bluză, haină, fular ca al altei femei, deja e tragedie; bărbaţii dau mai puţină importanţă amănuntelor de genul ăsta. Iar dacă se întâmplă ca bluza să fie comună cu o persoană pe care o placi mai puţin, mai mult ca sigur va fi banată. Bluza, nu persoana.

În ordinea asta de idei, în care de când înveţi să mergi vrei să fii o persoană unică, de ce în timp te chinui să devii altcineva? Da, înţeleg, vrei să devii mai bun, mai candid, mai ironic, mai acid, mai cult, mai altfel; încerci să te schimbi, pentru a deveni un altul pentru tine şi în relaţie cu ceilalţi. Dar asta o faci pe scheletul propriu şi personal. Eu spun de ce ai vrea să fii practic altă persoană?

De ce i-ai lua gesturile, cuvintele, ideile, argumentele? Felul în care construieşte o propoziţie, felul în care fumează, poziţia în care doarme, modul în care-şi rotunjeşte buzele când nu-i convine ceva; ticurile verbale, lista de lucruri care-i plac, gusturile în materie de muzică, mâncare, literatură? Mă rog, totul. De ce ai vrea să fii o altă persoană care, în mod logic şi normal, nu vei fi. Nu printre cei care ştiu cine şi cum a fost primul; restul lumii îl poţi păcăli cu graţie, trecând drept un specimen original.

Toate femeile voiau să fie Garbo, Dietrich, Bergman, Monroe, Jackie O. Bărbaţii se credeau Rudolph Valentino, Bogart, Brando sau James Dean. Vedeai asta în stil vestimentar, coafură, gesturi; ba chiar existau şi copii aproape fidele. Dacă nu erai destul de atent, puteai jura că tocmai ţi-ai făcut cumpărăturile cot la cot cu oricare dintre persoanele de mai sus. Şi da, într-o oareşcare măsură, înţeleg dorinţa de a fi altcineva; altcineva cu mai mult succes, cu poate mai multe vise îndeplinite, cineva care n-o să fii niciodată.

Dar, pe bune acum, asta-i viaţa reală. Cât o să mai rupi din unul şi din altul? Cât timp vei mai încerca să fii replica perfectă a altei persoane? Cât timp vei mai împrumuta pentru a fi nu o persoană nouă, care şi-a însuşit anumite lucruri şi le-a cizelat în timp, ci un alt acelaşi om cu acela pe care-l copiezi?

Femeile în speţă vor coafură à la Cutare; rochie ca aia de-au văzut-o nu'ş pe ce covor roşu; manichiură cum au văzut ele în revistă; cizme ca-n nu'ş ce vdeoclip sau dormitor ca-n filmul ăla de le-a marcat teribil. Da' eu vorbesc de chestii mai puţin materiale; repet, vorbesc de gesturi, gânduri, cuvinte.

Şi-ncă o chestie şi mă opresc. Mă-ntreb ce vezi în momentul în care te uiţi în oglindă, copie fiind... Adică, pe cine vezi. Mă-ntreb doar pentru că e dimineaţă, mult prea, aş fi tentată să spun, şi dimineaţa totul pare mai proaspăt; până şi nervii.

Bărbierul din Sevilla

Am jucat acu' ceva timp Sally's salon şi Sally's spa. M-au fascinat pentru că erau aşa, colorate, şi-mi dădeau o stare de bine. Adică, pe bune acum, cine n-ar fi fericit să tundă, să vopsească şi să trebuiască să aleagă între măşti de faţă şi spumante de baie? Era meserie curată; puteam face ce voiam în micul meu imperiu şi da, mi se părea de-a dreptul superpufos.

Evident că n-am de gând să fac recenzia jocurilor pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Departe de mine gândul. Faza e că am fost să mă tund. Nimic ieşit din comun, aş fi tentată să spun. Adică, nu e prima dată, nu aveam de gând să fac vreo schimbare majoră de genul mă rad în cap şi-mi tatuez o svastică pe chelie, nici măcar o schimbare de stil; doar o accentuare, atât. Ţinând cont de experienţele anterioare, am zis c-o să fie lejer. 15 minute şi gata. Gagica care mă tunde e rapidă, pricepe uşor şi nu mi-a luat niciodată cu vreun centimetru mai mult decât aş fi vrut. Aşa că m-am aventurat în minunata lume a coaforului.

Fac o paranteză: când aud de coafor, nu mă pot opri să nu mă gândesc la sarmale de nuntă şi coafuri din alea, de te îmbătrânesc subit cu douăzeci de ani, pentru simplul motiv că cică aşa trebuie să arăţi la nuntă, şi multe persoane se duc "la coafat" doar la ocazii din astea. Aşa că evit să spun că mă duc la coafor; prefer să spun că mă tund, punct.

Şi m-am dus eu, bun bazată că scap uşor, şi lejer, şi rapid. Când am intrat, să-mi stea pulsul şi altceva nimic. Pe bune dacă nu era exact ca-n joculeţele mele. Multe femei, multe. Mai mici, mai mari, mai pătrate sau mai rotunde. Ici-colo vreo 2 de "ei", veniţi pentru suport moral, cu feţe plictisite şi chinuite, cu un zâmbet forţat pe faţă, încercând să răspundă la întrebări de genul: ce nuanţă să aleg? Şaten sau şaten auriu? Crezi că e de ajuns de buclat, sau îi mai trebuie încă o buclişoară? Să-i spun să-mi mai pilească puţin unghia asta înainte de a o da cu ojă?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi s-a ridicat sprânceana şi cu lăbuţa pe inimă spun că m-a debusolat total imaginea de ansamblu. Într-o parte huţa voia sarmale şi nu era mulţumită de mărimea lor. Dincolo, vreo două cu pungi în cap, aşteptând să expire termenul, pentru a vedea noua vopsea. O tanti pe papuci, mergând în stil de schi, pentru că tocmai îi fusese terminată pedichiura, zumzet, zgomot, morfoteală. Imagine pe fast-forward. Parcă eram în stup. Zgomot de foarfece, ici-colo câte un foen, niscaiva pufuri de fixativ, frate, eram în raiul lor, şi-n iadul meu...

Mi s-a decalat programarea; nu ar fi fost mare problemă dacă asta n-ar fi adus cu sine mai mult zgomot. Şi lumea tot intra. Pe bune că au intrat mult mai mulţi decât au ieşit. Adică a ieşit un nene care voia să vândă ciocolată. În rest, parcă eram într-o gaură neagră. Tot intrau, dar de ieşit, canci! Mă-ntreb acum, oare au mai ieşit vreodată, sau veneau doar spre a se oferi drept jertfă zeului cosmeticii? Oare în spate, acolo unde dispăreau cele mai multe, era vreun altar, pe care le legau şi le sacrificau pentru a fi sâmbăta viitoare mai profitabilă, mai plină de programări, mai roditoare?

Frate, am zis că nu mă mai aventurez sâmbăta la tuns. E prea mult pentru neuronii mei. Aventura aventurilor. Ce sporturi extreme! Ce urcat pe munte, bunjee-jumping sau spălat de geamuri la zgârie-nori...Pui mici pe lângă femei multe, adunate la coafor. Unele erau atât de nervoase că mai au de făcut şi alte chestii după ce ies din mâinile coafezei, că la un moment dat mi-a fost teamă să nu se ia la bătaie. Ar fi fost un spectacol demn de văzut; da' nu ştiu dacă m-aş risca să văd una din asta. E posibil să fie mai mult sânge decât aş putea suporta.

Una peste alta, m-am tuns. Adică, am fost tunsă. Şi da, a fost una dintre experienţele extreme...

Robocop alternativ

Au fumat ai mei cam 90% din mărcile de ţigări care au existat sau există încă pe piaţă. Rothmans, Kent, Pall Mall, Camel, Marlboro, Winston, LM, Monte Carlo, mă rog, multe pachete, multe nume. La un moment dat, erau nişte pachete lungi, albastre, pe care le chema Manhattan. Şi din alea au fumat mult timp. Regulile principale erau să fie cartonate, să fie cu filtru şi să nu miroasă urât; adică, tutun şi-atât.

Ei, şi adunam pachetele respective. De orice fel, de orice culoare sau mărime. Le strângeam bine, bine de tot, într-un loc cât mai ascuns, în aşa fel încât să nu-i dea prin cap bunică-mii să le arunce, pentru că ar fi contravenit spiritului ei estetic, riguros şi ordonat. Aveam, frate, sute de pachete, aşezate ordonat, păstrate impecabil, neboţite, neturtite, nelovite. Erau pachetele mele, şi le adunam pentru un scop nobil.

Pentru că da, în perioada aia, să fi avut vreo 7-8 ani, venise cineva cu o idee. Nu ştiu de unde a pornit, nu ştiu cine a inventat conceptul, da' m-a încântat teribil, şi-am vrut şi eu. Ce-am vrut? Roboţei din pachete de ţigări. Da, roboţeiii din copilăria mea.

Nu ştiau să scoată sunete complicate, nu se mişcau decât dacă îi făceai manual să se mişte, nu erau de-o inteligenţă tehnologică ieşită din comun dar, pentru mine, erau de-a dreptul fascinanţi. Păreau complicaţi şi, până să mă apuc să meşteresc cu tata unul, păreau imposibil de făcut. Să ne înţelegem că meşteritul ăsta s-a redus la tata meşterind, şi eu învârtindu-mă nerăbdătoare prin jurul lui, în aşteptarea rezultatului final. Ba chiar cred că am şi sortat câteva pachete, astfel încât să-i vină mai uşor să le lipească.

Şi se întâmpla în felul următor: mai întâi, trebuia să te hotărăşti ce pachete vor intra în componenţa roboţelului. Adică, voiai să-l faci dintr-un singur fel de pachete, îl voiai pe aceleaşi nuanţe, sau pur şi simplu adunai toate pachetele, cât mai diferite cu putinţă şi ieşea un robot multirasial. Dup-aia se crea roboţelul, fără a-l lipi. Pentru a vedea cum aşezi pachetele, cât de mare vrei să-l faci, dacă o să poată să-şi mişte măcar încheieturile, chestii de genul ăsta. Şi-abia apoi treceai la lipit. După ce era terminat, trebuia să mai aştepţi ceva timp până se usca prenandezul. Şi-abia apoi puteai spune că da, visul e împlinit, roboţelul e al tău, şi e gata, şi te poţi mândri cu el la fiecare persoană care-ţi intră-n casă.

Ştiu că atunci, majoritatea aveam roboţeii cu pricina. Şi cei care n-aveau, îşi doreau teribil. Şi mai erau şi nefericiţi care ori n-aveau părinţi fumători, ori nu aveau de unde aduna pachete, ori părinţii fumau doar necartonate, şi-i vedeai tânjând la minunăţia aia, care putea să ajungă şi până la un metru, un metru jumate dacă aveai destul material şi destulă răbdare. Şi te umflai în pene, şi uneori îţi mai făceai milă şi pomană şi mai cedai din pachetele tale, care se adunau în continuare, chiar dacă aveam deja vreo trei roboţei cu slabe şanse să-l conving pe taică-miu să-l creeze şi pe-al patrulea. Da' era aşa, ca o manie. Ca un colecţionar mă simţeam, şi-mi creştea inima când vedeam roboţeii, şi-i iubeam, şi-i preţuiam teribil.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Cel mai probabil eu am crescut, ei au ajuns la gunoi. Da' stau şi mă întreb cum de s-a stins pasiunea. Cum de acum nu mai vezi copii adunând pachete de ţigări pentru roboţi, cum de nu mai tânjeşte nimeni după jucăria supremă a copilăriei mele.

Dintr-o pornire melancolică, am adunat undeva prin anul 2 de facultate pachete ciudate. Şi-aveam vreo 50 de pachete diferite, o mini-colecţie a chestiilor cunoscute de plămânii mei. Şi le-am transportat de la Cluj la Galaţi, şi le-am avut ceva timp. Până când presupun că s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu roboţeii. Am crescut, le-am uitat, le-am aruncat. Şi-acum nu mai am nici o şansă să-mi refac colecţia, sau să creeez vreun robot, pentru simplul motiv că nu mai schimb ţigările cum făceam odată. Şi copilăria e de mult dusă.

Da' dacă vrei, putem să punem pachet de la pachet, şi să trântim o jucărie de colecţie. Nu de alta, da' cred că ar fi unica de gen. Unica din prezent, adică.

Ce vreau să mă fac când o să fiu mare

Am avut câteva idei despre ceea ce mi-ar fi plăcut să fac când o să fiu mare. Printr-a cincea, voiam nervos să fiu arheolog; şi m-a ţinut ideea asta destul timp, până când am realizat că nu orice arheolog descoperă în fiecare zi mormântul lui Tutankhamon şi că, în mare parte, nu e decât şters de praf şi ales dintre pietricele. Apoi, am vrut să fiu avocat; dar nu orice fel de avocat, ci din ăla de vedeai la televizor, care se duce, investighează, dezleagă iţele întregii afaceri şi, la sfârşitul filmului, cu o secundă înainte de a-i fi electrocutat clientul, vine cu proba care dă peste cap tot cazul şi dovedeşte nevinovăţia celui pe care l-a apărat. La noi, cea mai palpitantă chestie pe care o poţi face - de obicei - e să întocemşti actele pentru ditai contractul de vânzare cumpărare sau să-l aperi pe ăla de-a pierdut-o pe Elodia. Am vrut să fiu psiholog; da' psholog la noi tot nu-i ca-n filme, şi degeaba eşti psiholog bun dacă nu cunoşti alt psiholog, mai bun, care să te "patroneze". Am vrut să fiu ca profa din Dangerous Minds; am realizat că s-ar putea să am elevi care să-ţi arunce catedra în braţe. Aşa că am aterizat direct cu diploma de la Jurnalism în faţa compului propriu şi personal.

Pe bune că nu vreau să profesez. Şi despre jurnalişti am avut o impresie bine conturată: All the President's Men sau The Pelican Brief. Dar am văzut de pe undeva de prin liceu că asta nu se prea întâmplă la noi. Adică, presupun că fiecare începe să scrie cu acelaşi ideal; numai că idealul ăla se pierde pe drum.

Nu sunt evenimente, găsim evenimente. S-a întâmplat ceva? Tragem de ceva-ul ăla până ajunge să arate ca o caisă deshidratată. Nu s-a mai întâmplat nimic nou între timp? Udăm caisa, şi-ncepem să tragem din nou de ea.

Să ne înţelegem. Nu spun că nu sunt şi jurnalişti care s-ar putea să profeseze din pasiune. Da' pe bune că uneori ai impresia că a existat un curs special, despre cum să storci mai multe lacrimi şi despre cum poţi face ca patetismul să atingă cote maxime; başca un alt curs, despre cum nu contează neapărat realitatea, pentru că realitatea poate fi forţată şi procesată în aşa fel încât să-ţi aducă audienţă.

Şi ce-i şi mai ciudat e că publicul nu numai că înghite rezultatele acestor cursuri, ba chiar le şi caută, cu nasul în vânt, ahtiat după bârfuliţe şi detalii suculente. Păi, frate, dacă vreau să ştiu ceva, dă-mi informaţia brută. Zi-mi că a fost nu'ş ce incendiu, nu ce culoare avea cămaşa pompierului. Zi-mi că a murit cutare, nu câte lacrimi vărsa văduva îndurerată. Că vor creşte preţurile, nu cum îi afectează chestia asta pe miile de pensionari săraci şi uitaţi de lume.

Din câte ştiu eu, jurnalistul e obligat să redea realitatea, nu să o coafeze după cum îi pare lui că sună mai bine. Există o modă care m-a făcut să zâmbesc amar: dacă ştirile urmează să fie lacrimogene, machiajul gagicii care le prezintă e realizat de aşa natură încât să pară extrem de afectată. Şi, în plus, cred că am lipsit la cursurile de actorie, despre care nu ştiam că se practică la jurnalism, pentru că vezi empatia pe faţa ei; deja nu mai e ştirist, e o bulă mare de empatie, şi suferinţă pentru aproapele ei, şi ai impresia că mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi în alea 3 minute cât vorbeşte despre nu ştiu ce pomi tăiaţi şi despre cei care s-au legat cu lanţuri de ei. Alea 3 minute terminate, gata, nu mai există lacrimi; e deja indignare, pentru că vorbeşte despre a ţâşpea scumpire consecutivă. Alte 3 minute, şi deja radiază de fericire pentru că a fost ziua lu' cutare, şi se cuvine să-i urăm un călduros şi din inimă "la mulţi ani".

Sprânceana mea se ridică, nu mai pricep nimic, sunt total în ceaţă. Şi mă-ntreb nedumerită eu pe mine: de ce oi fi terminat jurnalism când ştiam sigur că n-o să-i pot lua interviu cu zâmbetul pe buze unui criminal în serie, şi nici să nu fiu amuzată auzind că ăl de-a provocat accidentul era atât de beat, încât s-a urcat drogat la volan? Mister total...

Născuţi cu copy-paste în braţe

Prima mea postare s-a numit "Viermii din cireaşă - compunere clasa a-IV-a". Nimic ieşit din comun, trecând peste faptul că nu era tocmai o compunere de clasa a-IV-a şi că a fost ceva între experiment şi senzaţia aia, când te frige palma să iei pixul şi să scrii. Pentru că da, varianta originală e scrisă cu pixul, nu cu ajutorul tastaturii din dotare; să spunem că încă mai am urme tradiţionalist-romantice în mine.

Bun, şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că respectiva postare chiar e găsită la căutări; căutări de genul compunere clasa (şi aici se poate completa de la a-II-a până la a-V-a), compunere despre vară, compunere despre vacanţă. Adică, cineva chiar caută chestiile astea pe almighty Google, şi mă îndoiesc că e vreo persoană extraordinar de plictisită, care are chef să-şi aducă aminte de copilărie, sau căreia i-a trecut prin cap să descopere dacă operele ei literare din clasele primare au nimerit în mod accidental şi providenţial pe net.

Concluzia logică? Copiii de 2-5 nu-şi mai scriu compunerile pe foaie albă pentru ca, mai apoi, să le treacă "pe curat". Nu-şi mai tocesc creioanele, nu-şi mai strică peniţa stiloului, nu-şi mai consumă pasta de la pix şi nu, în nici un caz nu-şi mai scormonesc creierii, tocesc neuronii, alimentează imaginaţia pentru a-şi face temele. Nope. Asta e aşa de so last year, că mi se face ruşine că mi-a putut trece prin gând. Nu, frate, ei caută direct pe net, eventual nici nu se mai obosesc să copieze pe vreun caiet de teme, scot direct la imprimantă, semnează foaia şi hip-hip-hurray! Înc-o notă rezolvată.

De ce nu mi se pare corect? Simplu. Pentru că, măcar până la liceu, ar trebui să-ţi antrenezi neuronii. Să vezi cu ce se mănâncă anumite chestii, să-ţi formezi o părere pentru ca, atunci când te hotărăşti să iei totul "de-a gata", măcar să ştii că nu iei tot felul de bălării. Să ştii să faci diferenţa între un referat bine scris, şi-un altul care e apă de ploaie; să ai deja un stil, să poţi cizela chestia aia făcută de altul, să ştii ce ar trebui scos, înlocuit, adăugat.

Nu, n-o să spun " pe vremea mea", pentru că pe atunci de-abia ştiam ce-i ăla calculator, darămite Internet. Da' totuşi n-am murit pentru că am scris cu stiloul, şi nici pentru că o compunere o făceam "din cap", fără surse de inspiraţie. Ba chiar mi-a prins bine. Nu spun nici că n-am apelat la net niciodată pentru vreo chestie pe care n-aveam timp s-o fac, sau despre care n-aveam nici cea mai vagă idee; dar deja alea erau chestii complicate, băgate printre job, cursuri şi elemente lipsă. În nici un caz pentru chestii care ţineau de mine, de cum răsare soarele sau ce am făcut în vacanţă la bunici.

Şi mă gândeam aşa: prima dată când am auzit de control parental la net, am zis că nu-i adevărat; că nu se poate, că ar trebui să încerci măcar să ai încredere în copilul ăla, căruia i-ai pus compu-n braţe înainte de a şti să meargă ca lumea şi înainte de a renunţa la suzetă, că n-are ce să facă pe net atât de ciudat încât să foloseşti controlul parental. Sincer, aş prefera să ştiu că se duce pe site-uri porno decât că învaţă de mic să dea copy-paste pentru o compunere banală. Măcar aşa aş şti că-şi lucrează imaginaţia nu capacităţile de plagiator.

În încheiere, chiar aş fi curioasă să ştiu câte învăţătoare au citit ce-am scris eu, semnat Gigel, Ionel, Marian. Şi ce notă aş lua acum în clasa a patra, ţinând cont de faptul că mare e grădina netului şi mulţi plagiatori mai sunt în ea...

Prima dată

Cică prima dată e cel mai greu. Adică, tocmai pentru că e prima oară, n-ar trebui să ştii ce să faci, cum să reacţionezi, în ce parte să te uiţi şi că, pe parcurs, te perfecţionezi. Capeţi experienţă, ştii ce şi cum, te descurci mai bine decât la început, devii messer. În plus, prima dată cică te marchează, nu uiţi niciodată acel prim moment, revine flash-uri flash-uri, te bântuie.

Prima dată când m-am urcat la volan, mi-a arătat nenea instructorul ce şi cum, mi-a dat vreo două indicaţii preţioase şi, în mod ciudat, de prima dată m-am descurcat bine; nu foarte bine, nu excelent, dar bine. Primele dăţi când am făcut parcări, întoarceri, porniri în pantă, mi-au ieşit bine. La examenul auto am făcut bine. Primele dăţi au fost bine. Când trebuia deja să am experienţă, să mă descurc, să dau dovadă de dexteritate şi profesionalism "volănesc", am buşit maşina; nu grav, doar bara din faţă, dar mi-a fost de-ajuns. Avea să fie "ultima oară"...

Prima dată când am aflat că "gay nu e ok", aveam vreo 7 ani, şi am conclus eu că vară-mii îi plac mai mult fetele decât băieţii; vară-mea care avea câteva luni, care trăgea la fete pentru că erau mai zâmbitoare şi pentru că, din 6 persoane, doar 2 erau bărbaţi. Şi-atunci reacţia mătuşă-mii a fost teribilă: "Doamne fereşte! Să nu mai spui asta niciodată!" Partea bizară era că eu habar n-aveam ce spusesem. Adică, mie-mi plăceau fetele şi era ok; vară-mea n-avea voie. Era ceva ciudat la mijloc. Evident că am uitat după o bucăţică de timp toată treaba, şi mi-am adus-o aminte acu', că veni vorba de prima dată.

Prima dată când a fost nevoie să formatez compul, m-am descurcat exemplar. Nu era compul meu, ştiam că trebuie să bag cd-ul şi să urmez instrucţiunile, am făcut aşa şi totul a mers de minune. A două oară, când a trebuit să repet faza pe compul meu, am stat câteva ore bune, am instalat toate programele de două ori, mi-a luat mai mult de juma' de zi; până la urmă, am scos-o la capăt. Aveam cu vreo 2 fire albe în plus, şi eram ferm convinsă că nu voi mai face chestia asta niciodată.

Prima dată când am fost la şcoală mi-a plăcut teribil. Eram în stare să stau acolo toată ziua, era pământul făgăduinţei, era locul multvisat şi multdorit. Aş fi făcut orice să mă lase ai mei mai mult la şcoală, eram entuziasmată că trebuie să învăţ şi să-mi fac lecţiile, îmi plăceau colegii mei, era o stare totală de euforie. A mai trecut un timp, şi nu ştiam cum să plec mai repede de la şcoală, cum să treacă mai repede partea cu făcutul lecţiilor, datul tezelor, bac-ul, admiterea, licenţa. Nu, n-a devenit mai bine în timp, a devenit mai bugabu, mai enervant, mai plictisitor.

Prima dată când am fumat, nu m-am înecat şi am tras direct în piept; am scos fumul, cu aer de cunoscător, direct pe nas. N-am înţeles mare lucru din fumul ăla de Monte Carlo roşu, dar n-am mai fumat ani buni de atunci. Când m-am apucat serios de fumat, m-am înecat şi-am tuşit, şi mi-a luat ceva timp până să nu mai ameţesc de la o ţigară întreagă.

Prima dată când am făcut o lucrare importantă - aka lucrarea de atestat, în clasa a-12-a - mi-am dat toată silinţa; am lucrat luni întregi la ea, ştiam tot ce mişcă în legătură cu subiectul cu pricina, mi-a plăcut teribil, m-am implicat, am bibilit-o pe toate părţile, eram în stare s-o pun în ramă ca să arate mai bine. Lucrarea de licenţă însă, am făcut-o în vreo 2 săptămâni, m-a lăsat rece, am făcut-o pentru că trebuia făcută şi nu puteam să scap de facultă fără. Nu mi-a plăcut, nu m-a pasionat, nu mi-a bântuit nopţile.

Da, mai sunt multe prime dăţi. Mă opresc aici, pentru că e prima dată când vorbesc despre prima dată, şi ce-i mult strică. Oricum e subiect lejer, de sâmbătă. Primele dăţi ale altora or fi fost diferite? Şi dacă da, celelalte dăţi au fost mai reuşite, sau au fost chix-uri totale? Tot aşa, de sâmbătă.