E = mc2

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu dată drept exemplu sau să mi se laude "realizările" în interiorul clanului. Din punctul meu de vedere e doar treaba mea cu cât am luat bacul, ce idee genială mi-a venit sau când, cum şi unde am intrat la facultă. Ce salariu am sau ce chestie meseriaşă mi-am luat. Pentru că astea ţin de mine; dacă am eu chef să spun, spun cui cred eu că se bucură sincer şi chiar îi pasă. Altfel, de ce să te dai rotund şi să te umfli în pene cu ce copil ultramegagenial ai? Da, l-ai făcut, l-ai crescut, da' ce face mai departe ţine doar de el; n-ai nici un merit în "succesul" lui şi nu, în nici un caz vreo vină dacă dă rateu.

De fiecare dată când copilu' lu' cutare făcea ceva bine, trebuia să ştie tot clanul. Că a câştigat nu'ş ce olimpiadă, că are doar 10 pe linie, că s-a înscris voluntar pentru "salvaţi rizomii de ferigă". Şi replica era spusă aşa, cu puţin reproş, adică uite ce poate să facă ăla şi tu de ce nu poţi? Mereu se găsea unul care să facă ceva şmecher; mereu câte unul care să fie exemplu; mereu ori ţi se ridica soclu, ori ţi se băga în suflet soclul altuia.

În schimb, dacă făcea vreunul vreo prostie şi-ncercai să-ntorci comparaţia în favoarea ta, ţi se tăia scurt macaroana: "nu mă interesează ce fac copiii altora". Straight face, pe bune.

Bat la pariu că, atunci când Einstein a venit cu formula relativităţii, mama lui a fost foarte mândră. L-a lăudat peste tot, s-a înfoiat ca o cloşcă pe ouă dar, dacă ar fi fost prietenă cu mama lui Picasso, l-ar fi bătut pe bietul Albert la cap că, dacă şi-ar fi dat mai tare interesul, ar fi putut picta chiar el Guernica.

Pân' la următoarele pseudo-revelaţii, la bună vedere!