A fost odată un autocar

Pe vremea când eram eu mică, pentru a ajunge de la Galaţi la Tulcea existau două modalităţi: cu vaporul pe Dunăre, sau cu autocarul. Asta dacă n-aveai maşină proprie şi personală, care să te ducă lejer la destinaţie. Cum n-aveam, rămâneau astea două.

Şi cu vaporul era aşa de fain, că nici nu simţeai când treceau alea 4-5 ore. Mai hrăneai un pescăruş, te mai uitai puţin la apă, mai găseai cine ştie ce revistă, iar mai hrăneai un pescăruş, toate bune şi frumoase. Era şmecher să merg la Tulcea. Nu tu rău de vapor, nu tu probleme; fără griji, fără nevoi. Asta până când a avut Mogoşoaia geniala idee de a se scufunda. De-atunci a început coşmarul. Evident că habar n-aveam eu d'astea, da' cum Camelia nu se ducea singură la Tulcea şi Bucur are probleme cu apa şi cu vapoarele care pot lua apă la bord, visul copilăriei mele s-a sfârşit. Nu tu vapor, nu tu apă, nu tu pescăruşi. Autocarul, frate, pân' la Tulcea şi-napoi, că n-am vrea să stăm pe fundul Dunării ca Mogoşoaia. Mai bine sardelizaţi în autocarul minune.

Mă, şi erau autocarele pe atunci nişte râşniţe obosite, care făceau scandal din toate încheieturile; şi miros de motorină, şi fum de eşapament, şi pe bune ca toată lumea auzise de Mogoşoaia şi se-mbulzeau toţi în singurul autocar care mergea pe vremea aia încolo. Umăr la umăr, şold la şold. Din punctul de vedere a metrului meu jumate, era mai degrabă cap la şold. Nu tu aer, nu tu rază de lumină. Imploram cerul pentru soare. Multe serpentine, şi ia curba nu din proprie iniţiativă, ci pentru că toţi ceilalţi o luau pentru tine. Şi respiră cureaua lu' nenea din stânga şi sacoşa lu' tanti grasă din dreapta. Aruncă un ochi rău către scaunele ocupate şi către fericiţii lor posesori, taci, că n-ai cum vorbi, că nu se-aude nimic, ţine-te tare, stai pe propriile picioare, că şi dacă leşini te ţin ceilalţi, n-ai loc unde pica, şi, Camelia, mamă, n-ai scăpare că orele trec greu şi maşina nu merge mai repede, şi chiar de-ar merge tot mai ai mult până acasă. Noroc cu Bucur. Juma' de drum m-a ţinut pe umeri, cu nasu' îndesat în geamul de sus, că şi Bucur are rău de autocar, da' parcă ţine mai mult la puiul care stă să pice, şi-l ţine frate, aproape de aer, că doar aşa să reziste amândoi. Unu' cu porţie de geam, altu' cu gându' că puiu' nu moare.

Singurul drum cu autocarul pân' la Tulcea. La-ntoarcere, "ia-mă, nene" a scris pe noi. Şi-apoi a luat Bucur maşină, că între două rele, o alegi pe a treia comodă. Nici aşa n-a fost raiul, da' măcar puteam opri de fiecare dată mă săturam de serpentine, sau puteam dormi liniştită tot drumul. Şi-acu' am coşmaruri legate de autocarul ăla. Sper să-l fi scos de pe traseu. Nu de alta, da' trebuia îngropat încă de pe atunci. Acu' ar fi piesă de muzeu. "În autocarul ăsta era să se sufoce Camelia Bucur". Aşa, ca să ştie toată lumea.

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!