Liber la rochiţe

S-a dat liber la fustiţe, rochiţe şi alte chestii minuscule, care merg genial vara. Ne-au crescut picioare. Stânga, dreapta, faţă, spate, colecţie de picioare. Mai mici, mai mari, mai suple sau mai puţin, picioare peste picioare. Raiul picioarelor.

Şi cum să nu-ţi placă? Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, zice un clişeu, şi cine sunt eu să contrazic ditai clişeul? Aşa că stai, admiri, compari. Eventual ţi se mai pune şi pata pe nu ştiu ce rochiţă, pe care n-ai purta-o pentru că nu porţi rochiţe, da' care ţi se pare ultrmegagenială. Şi te duci şi-o cumperi? O cumperi. O porţi? N-o porţi. Da' o ai şi asta-i tot ce contează.

Partea nasoală e că, o dată cu picioarele, apare un specimen nou: scuipătorul de seminţe de vară. Diferenţa dintre el şi scuipătorul de seminţe de iarnă e că recentul apărut poartă maieu, pantaloni scurţi denumiţi popular bermude şi papuci cunoscuţi odinioară drept şlapi. Bineînţeles că există variaţiuni: scuipătorul de seminţe fără pretenţii, ăla cu maieu de firmă şi ochelari de soare ultimul trăsnet, cel care le împleteşte cu uşurinţă pe amândouă, e o adevărată clasă poetică acolo. Tre' să ai stil şi să te chinui mult până să ajungi la acel nivel de eleganţă şi aristocraţie.

Ei, şi specimenul cu pricina are o slujbă bine definită: stă cu alte specimene din familia lui, legat de bordură, sau de scara blocului, sau de orice chestie de care se poatet rezema şi emite judecăţi de valoare. Dacă aţi avut impresia vreodată că Schopenhauer sau Kant au făcut filozofie, vă înşelaţi amarnic. Până n-auzi "gagica ce bună eşti" sau " voi sunteţi surori?" sau "ochelari, că m-ai orbit cu frumuseţea ta", tot degeaba. N-ai aflat de miracolul filozofiei totale şi nu ştii nimic nici din poezie, n-ai pic de lirism şi imaginaţie, eşti depăşit şi demodat. Pentru că frumuseţea unei declaraţii stă tocmai în gradul de inspiraţie manelistică şi de cât de insipidă, inodoră şi incoloră e replica pe care o dai.

Dacă-n toiul iernii au cam şomat din cauză de lipsă de material, se pare că au folosit timpul cu pricina pentru a gândi profund replici de dat pe spate. Ce nu-nţeleg e cum de nu se plictisesc să repete aceleaşi chestii obosite; cum de nu vine nici unul cu ceva nou; de ce repertoriul pare a fi acelaşi pe care-l auzeam în liceu. Şi pe bune că a trecut un secol de când eram eu în liceu. Mister total.

În ordinea asta de idei, pentru a scăpa cu neuronii intacţi, recomand - pentru a mia oară - căştile pe stradă. Poţi admira spectacolul în voie şi ignora cu uşurinţă bâzâitul enervant şi pocnetul seminţelor sparte. De s-ar rezuma doar la spart seminţe, sincer ar părea mai inteligenţi...

Pân' la următorii nervi artificiali, la bună vedere!