Fobia la control

Fobii. Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai dese. Bizareriile fiecăruia.

Frica de gândaci şi de şoareci. În stilul în care ţi se taie respiraţia şi nu mai eşti om până când respectivul nu dispare din peisaj. Frica de spaţii deschise şi de lume multă, care trece nonşalant, frecându-se de tine. Frica de câini, pisici, OZN-uri, accidente de maşină, avioane care se prăbuşesc, apă, tunete şi fulgere.

Sunt acolo doar pentru a te face mai slab. Mai ales dacă ştiu şi alţii despre asta. Pentru că, la un moment dat, or să apese nu pe ficaţi, ci acolo unde ştiu că te doare. Chit că o vor face doar în glumă. Măcar pentru a vedea dacă mai funcţionează.

Unii îşi înscenează propria înmormântare pentru a scăpa de fobia morţii. Alţii se închid în aceeaşi cuşcă cu leul din acelaşi motiv. Mers zilnic cu telecabina pentru a scăpa de frica de înălţime. O fobie îşi pierde din putere dacă o înfrunţi. La mine dispare dacă o spun. Pentru că, odată ştiută, nu reprezintă decât punctul ăla slab. Şi n-am nevoie de puncte slabe.

Mi-a fost mult timp frică de întuneric. Am învăţat să dorm fără lumină aprinsă şi fără să mă mai asigur înainte de a stinge veioza că e ceva sub pat. Destul de târziu, într-un moment în care am aflat că nu mai am de ce să-mi fie frică. Nu-mi place să-mi pună oricine mâna în păr; dar asta nu înseamnă că am coşmaruri în care zeci de persoane, mai mici, mai mari, mai ciudate îşi plimbă mâna prin freza mea. Dacă aş avea, aş ruga toţi cunoscuţii să vină să-mi pipăie firele de păr. Gândul la picăturile pentru ochi mă zburlea; mi-am cumpărat şi am învăţat să mi le pun singură. Pasul următor? Lentile de contact...

Pân' la următoarea fobie, la bună vedere!