Privireşte-mă porţionat

Mulţi plozi au o fixaţie: se uită insistent, cu gura căscată, nu te scapă din priviri, chit că joci liniştit Quake sau că lucrezi la restaurarea Capelei Sixtine. Dacă mănânci, parcă-ţi stă mâncarea-n gât; ai impresia că-ţi numără fiecare înghiţitură. Dacă bei, întoarce-te cu spatele; e posibil să te îneci. Nici să respiri ca lumea nu mai poţi pentru că da, urmăresc, urmăresc, urmăresc. E activitatea lor preferată: să te ţintuiască vizual. Şi nu se plictisesc. Rezistă cât te ţin pe tine nervii, ba chiar şi mult după pentru că, de, sunt mai tineri.

Vară-mea făcea chestia asta cu un talent deosebit. Stăteam frumos şi mă uitam la televizor. Se aşeza la o distanţă oareşcare şi-ncepea. Puteam să-i spun să nu se mai holbe. Puteam să arunc cu perna în ea. Nimic nu o clintea, nimic nu-i schimba fixaţia. Dacă strângeam din dinţi şi ieşeam din cameră pentru că-mi trezea impulsuri violente care ar fi fost bine să fie ţinute-n frâu, ghici ce! Venea după mine. Am avut intenţia s-o închid în cămară. Bine, recunosc, chiar am închis-o, da' i-am dat drumu' repede, că-ncepuse să urle prea tare. Scula vecinii.

Da' îmi vine să strâng de gât adulţii care se holbă. Şi stau, frate, minute-n şir şi se uită insistent, de parcă ar vrea să-ţi numere atomii. Te muţi, te suceşti, canci, tot la tine se uită. Şi ştiu eu că merge faza aia: if they stare, stare back. Şi-o folosesc, ca pe-un joc; cine cedează primul. De obicei câştig, pentru că deja am o porţie de nervi la activ, şi ambiţie din plin. Ei, da' dacă are careva impresia că după o sesiune din asta jocul s-a terminat, se-nşeală amarnic. Pentru că da, cutare întoarce privirea, da' minunea durează un moment. O ia de la capăt. Se uită până-i ies ochii din cap ca la melc, până când îl vizualizez pe-o tavă, cu un măr în gură.

Ok, înţeleg că-s superbă, mirobolantă şi de neegalat. Înţeleg că apariţia mea poate tăia aerul oricărui muritor şi că, dacă nu s-ar îmbăta cu priveliştea mea fascinantă ar putea la fel de bine să pună mâinile pe piept şi să moară, da' pentru numele sfinţilor, controlează-te! Cât poţi să te uiţi? Cere-mi voie, fă-mi o poză şi fă-mi altar. Poza nu se disperă dacă o priveşti fără pauză. Da' nu mă mai privi fix, pentru că mi se revoltă şi cei mai calmi neuroni. Uită-te în altă parte. La roata de la maşină, la furnicile de pe asfalt, la orice sau oricine, da' nu la mine. Ultima oară când verificasem, nu eram Pieta; nici icoană, nici pictură. Eram doar eu. Mă uit în oglindă, constat că-s tot eu, şi mă enervez mai tare pentru că da, tot la mine te uiţi.

Înţeleg că plozii privesc fix. Unul dintre multele motive pentru care-i evit. Da' nu eşti destul de bătrân pentru a fi dat în mintea copiilor. Fii adult şi priveşte cu porţia. E mai bine pentru toată lumea.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!