Amintiri fructate

Corcoduşele cu sare erau mania mea. Veneau băieţii cu tricoul plin de corcoduşe verzi, furate de prin grădini, plini de julituri pentru că, de, trebuiau să se caţere pe garaje, să escaladeze garduri şi să se mai ferească şi de câte un borcan aruncat strategic de la etaj, şi-mpărţeau, că erau multe, şi parcă-s mai bune dacă le mănânci în gaşcă. Sarea o aducea, de obicei, ăl de stăteau mai aproape, frumos împăturită-n şerveţel, şi mâncam până ne explodau papilele de atâta acreală.

Că cică e păcat să rupi rodul necopt. Ei, na! Da' dacă mie nu-mi plac corcoduşele coapte, şi copacul ăla le face ca să fie mâncate, cât de mult crezi că-i pasă lui dacă le mănânci crude sau coapte? Ba chiar s-ar putea să spună şi "săru' mâna", pentru că nu-l laşi să se cocoşeze sub greutatea fructelor care tot cresc.

Mai erau şi zarzăre şi caise, da' alea parcă erau mai bune coapte; şi din alea aveam oricum să-mi pun şi-n cap, că era bunică-mea mândra posesoare a doi zarzări şi a unui cais. Când începeau să se coacă, deja putea să facă gem pentru întreg cartierul.

La blocul vecin era un cireş. Da' nu orice fel de cireş. Din ăla cu cireşe negre, cum n-a văzut neam din neamul tău. Problema era că nu puteai s-ajungi la ele decât cu hoţoaica, şi cu încă vreo două persoane stând strategic de şase, pentru că moşu' care se credea stăpân pe el nici nu le culegea, da' nici nu voia să le-mpartă. Şi se lăsa cu apă aruncată de la etaj, ici-colo câte-un pantof, promisiuni de spus părinţilor ce poame cresc la uşă şi blesteme să ne ajungă un an întreg. Da' cui îi păsa? Ţinta erau cireşele, arma - hoţoaica făcută de vreun frate mai mare, punctul final - stat pe scară şi mâncat pofticios din cireşele interzise.

Dilema majoră era cu agudele. Pentru că agudul era un monstru de copac, în care nu m-aş fi putut căţăra nici dacă-mi montam ventuze la picioare. Avantajul era că, în timp ce alţii îşi rupeau genunchii căţărându-se să mănânce direct din pom, eu trebuia doar să mă-nalţ pe vârfuri, să m-agăţ de-o cracă, şi să mă autoservesc până se terminau crengile mai joase. Dup-aia... hmm... dup-aia-mi căutam un loc confortabil până se săturau şi ceilalţi, şi puteam să ne întoarcem la probleme mai importante.

Nu mai spun de restul: mierea-ursului, flori de cătina, seminţe de in, păstăi de salcâm, frunze acrişoare, cârcei de viţă de vie, şi tot felul de chestii naturale şi de neidentificat. Am murit? N-am murit. Cu toate că mă gândesc eu aşa că efectul se resimte în timp, şi nu neapărat la nivel fizic. Da' cui îi mai pasă? Încă fac ochii maaari, rotunzi şi pofticioşi când văd corcoduşe, şi frate, ce-aş mai jumuli agudul pe lângă care trec zi de zi. Din nefericire, e păzit cu străşnicie de-o gaşcă de pensionari, şi eu nu mai alerg cum alergam odată...

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!