Trafic cu agude

Acum, că am crescut, pot spune că îmi câştig singură banii. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, merg ca adulţii la serviciu, nu-mi place teribil dar nici nu pot spune că mă epuizez fizic sau mental şi, de bine de rău, la început de lună citesc pe ecranul bancomatului cifrele magice care-mi spun cam ce "valoare" am avut cu o lună în urmă. Cu "valoarea" aia trebuie să mă împac în următoarele 30 de zile, să-mi cumpăr îngheţată, ciocolată, ţigări şi salată, să plătesc telefonul, internetul şi toate celelalte chestii cărora nu le dau prea mare importanţă, pentru că ştiu că e ceva care se cheamă factură, pe care trebuie s-o dai la casierie împreună cu banii, şi cică ai scăpat de datorii pe o lună întreagă. Cam alambicat sistemul, după părerea mea, dar cine sunt eu să mă opun sistemului?

Oricum, nu despre cum scap eu de bani vreau să "povestesc" azi. Departe de mine gândul. Mă gândeam cum făceam rost de bani când eram mici. Cum scoteam şi de unde bani de suc la dozator (care avea o culoare mult prea ciudată, te zgâria pe gât gustul de chimicale, dar care reprezenta unul dintre idealuri, pentru că venea la pahar şi, dacă proprietarul era mai şmecher, în preţ primeai şi-un pai; şi, frate, ce-l mai preţuiai dup-aia!), bani de îngheţată la dozator (care era cremoasă, şi făcea tanti vânzătoarea şi moţ la ea, şi trăgeam de ea până începea să se topească), bani de gumă de mestecat (Turbo, sau Minti, sau Kent, cam tare şi care îşi pierdea gustul după vreo 5 minute, dar continuai s-o mesteci încă vreo câteva ore, pentru că şi fără gust puteai să faci încă baloane din alea mari, de se spărgeau şi se lipeau de toată faţa, ba chiar de păr, dacă îl aveai mai lung sau nu era prins cuminte în coadă).

Existau mai multe variante:
1. Cereai părinţilor. Dar nu în orice fel. Adică nu te duceai acasă şi spuneai că vrei bani de îngheţată/suc/gumă, pentru că în mod sigur nu primeai. Am auzit şi varianta conform căreia, exasperată de încăpăţânarea cu care cereai 5 lei, respectiva mamă te trimitea cu un şut în fund şi o felie de pâine cu gem direct afară, la joacă. Deci, cerutul face to face pica, pentru că în loc de îngheţată înghiţeai cu noduri gem de anul trecut.
Aşa că se făcea apel la artileria grea: de jos, de la joacă, eventual încadrat de mai mulţi copii vecini, ţipai sus (uneori până pe la etajul 4 sau chiar 5) după bani. Evident că mai mult de ruşinea resimţită de mamă, să nu creadă vecinii că e zgârcită sau afurisită, banul multvisat era aruncat de la balcon şi pescuit literalmente de către tine, plodul pofticios. Dacă mama nu se lăsa înduplecată prea uşor, se făcea apel la coarda sensibilă: "Uite, mama, lu' Mihaela i-a dat mama ei. Dă şi mieeeee!" Dacă nici aşa nu mergea, aveai opţiunea de şantaj emoţional mai mare, având drept spectatori toţi vecinii: "Ştiam eu că nu mă iubeşti la fel de mult ca celelalte mămici. Mama lu' Mihaela o iubeşte mai mult, că i-a dat să-şi ia îngheţată şi ieri şi azi!". Dacă nici asta nu mergea, te resemnai şi luai din nou felia cu gem, în timp ce Mihaela se delecta cu delicioasa, magnifica, splendida şi multdorita, multpreafericita, mult prea de neatins îngheţată.

2. De ziua ta era exclus să primeşti bani. De fiecare dată lumea venea cu cadouri total inutile din punctul tău de vedere, gen pulovere, pijamale sau şosete. Rareori cu o jucărie sau cu dulciuri. Dar banii se materializau o dată cu venirea sărbătorilor de iarnă. Crăciunul şi Anul Nou reprezentau supremul. Pentru că se mergea pe la toţi cunoscuţii, uneori şi pe la cunoscuţi ai cunoscuţilor, cu colindul. Dacă respectivii aveau musafiri, creştea şi suma primită de la o singură uşă. Cei mai rentabili erau de obicei bunicii şi mătuşile grase, sensibile şi fără copii. Acolo era potul ăl mare. Şi făceai bani aşa: de Crăciun cu colindul, de Anul Nou cu pluguşorul, bonus a doua zi după Anul nou, când mergeai cu sorcova. Şi, frate, ce de bani! Mai mici, mai mari, puşi cap la cap pentru trilioane de gume şi catralioane de pahare de suc!

3. Din bani, cumpărai gumă. Guma avea surprize. Evident că făceai colecţie de surprize şi, la fel de evident aveai dubluri, tripluri, sau pur şi simplu surprize care nu-ţi plăceau. Un timp s-a mers pe schimbul de surprize ca să întregeşti colecţia. Apoi a apărut spiritul negustoresc... Şi-aşa nu făceai nimic cu surprizele alea pentru care unii şi-ar fi dat şi degetul mic de la mâna dreaptă. De ce să nu profiţi? Da, comerţul cu surprize era eficient. Dădeai surpriza, primeai banul şi toată lumea era fericită. Până când se trezea nu'ş ce părinte că i-ai fraierit odrasla şi i-ai luat banii de pachet pentru nişte foi de hârtie. Şi-atunci să te ţii scandal. Dacă părintele era mai fioros, te trezeai şi cu o vizită acasă, pentru că faci comerţ la negru şi prosteşti copiii. Şi dup-aia urma predica aia, cu "nu e bine să furi!" "Da' n-am furat, am vândut surprize!" Vezi tu, că nici asta nu era bine, că cică tot un fel de furt se chema, pentru că tu luai bani pentru nişte lucruri fără valoare. A cui era, totuşi, vina că acei copii voiau cu înverşunare surpriza ta, şi tu nu te-ai gândit decât la bunăstarea lor, şi ai vrut să-i faci fericiţi, şi ai primit şi tu ceva în schimb pentru chestia asta? În concluzie, de cele mai multe ori rămâneai şi fără surprize, şi fără bani.
Eu cu surprizele făceam altceva: le dădeam copiilor, ca să urce în locul meu cu liftul până la etajul 9, să ia sacoşa şi banii pentru pâine şi să mi-i aducă jos, pentru că n-aveam chef să urc 9 etaje pe scări doar ca să le cobor dup-aia, iar de lift nu mă apropiam nici să mă pici cu ceară...

4. Tot din capitolul "comerţ": se coceau cât de cât fructele. Le luai frumuşel din grădina bunicii (sau din grădinile altora, care aveau cam multe fructe, toate expuse apetisant cu crengile peste gard) şi încercai să le vinzi. De cele mai multe ori nu mergea, şi trebuia să consumi zarzăre verzi, şi goargoaze, şi agude pentru că nu le cumpăra nimeni, evident. Dar se întâmpla să mai treacă câte un om bun care-şi făcea milă de figura ta tristă şi deznădăjduită, puţin chinuită după un kil de gorgoaze cu sare, şi-ţi cumpăra producţia cu mult mai puţin decât sperai. Dar tot ban se chema că ai făcut.

5. Ultima metodă, la care se apela doar în cazuri de extremă urgenţă, era să te duci pe la vreo rudă pe care n-ai mai văzut-o demult şi pe la care, în altă situaţie, n-ai fi călcat nici mort. Dar glasul sucului de la dozator era mai puternic decât ora aia de chin şi teroare, cât erai întors pe toate părţile, tras de obraji, pus să spui ce-ai mai făcut la şcoală, eventual să reciţi ceva "aşa frumos, cum te-a învăţat doamna". Răsplata era un bănuţ strălucitor, dat din dorinţa de a te face să revii mai des. Normal că nu reveneai; până la următoarea dată când ţi se făcea poftă de chestii pe care n-aveai bani să le cumperi, epuizai toate metodele enumerate mai sus, şi aterizai din nou, cuminte, pus la patru ace, pe fotoliul rudei doritoare de companie.

Cam astea erau metodele "tradiţionale" de făcut bani. Şi mă amuz când realizez ce puţin îmi trebuia ca să zâmbesc cu toţi dinţii şi să cred cu toată convingerea că lumea e roz, şi frumoasă, şi bună, mai ales dacă implica şi o gumă sau un pahar ieftin de suc la dozator.