Potenţiometru

Persoanele trecute de o anumită vârstă (să spunem 50) vorbesc tare la telefonul mobil. Frate, da' tare de tot. Cu cât persoana cu care vorbesc e mai departe (geografic vorbind), cu atât creşte sonorul. Deja ţipă dacă vorbesc cu o persoană de peste ocean. Nu, telefonul nu are nimic. Se aude perfect, volumul e dat la maxim, persoana totuşi ţipă. Am asistat la conversaţii care păreau purtate pe speacker; doar că nu erau. Când vorbeşte vecinul la telefon, îl aud prin trei pereţi. Ştiu tot ceea ce vroia să transmită - confidenţial, mă gândesc eu, pentru că e avocat şi de, are nişte reguli de respectat - clientului, ce vrea să-i cumpere nevasta din piaţă, ce prostii a mai făcut nepoata lui la grădiniţă.

Presupun că sunt sechele rămase de când era rege telefonul fix, care într-adevăr avea probleme acustice şi-n care, din când în când, trebuia să ţipi ca să te înţelegi. Mai intervenea şi "cuplajul" peste tine, bârâia linia, receptorul trăgea să moară, deci era cât de cât explicabil să ţipi. Dar de când cu "tehnologia asta modernă" ţipatul nu-şi prea are rostul. Decât dacă toate persoanele cu care conversezi sunt surde. Puţin probabil, nu?

Bun, dar să trecem peste părinţii care ţipă în telefon; să presupunem că are legătură cu vârsta, cu fixaţiile centralelor comuniste, cu o anumită slăbiciune a auzului. Să spunem că sunt de înţeles, că nu ne legăm prea tare de ei azi, că-i iertăm de data asta.

Problema mea e cu persoanele de maxim 25 de ani care, în momentul în care intră într-o cafenea, îşi comandă o cafea/suc/coctail nonalcoolic/bere/orice au chef să bea în momentul ăla, încep o conversaţie. Poate intimă, poate de interes public, neimportant aspectul acesta. Dar TARE. Frate, tare de tot. Aud peste mese ceea ce au ele să-şi comunice, polemici, probleme, teze, examene, relaţii, experienţe sexuale, filozofie, logică, politică, sport, animale de casă, bunica, profu', eu, eu, eu. Tot.

Încercam într-o zi să mă bucur de o cafea bine făcută, şi în tot timpul ăsta o voce stresantă a citit din carte, cu intonaţie şi emfază, probleme de logică la care cei care o însoţeau trebuiau să răspundă. Mi se lovea neuron de neuron, pentru că încercam şi eu să port o conversaţie, sotto voce, ce-i drept, pentru că eu aşa am învăţat că trebuie să vorbeşti în public. N-am avut nici o şansă. Vocea aia bârâia mai rău ca o bormaşină care încearcă să dea găuri în perete la 2 noaptea. Pe casa scării. Într-o scară cu acustică perfectă. Şi ecou bonus.

Altă zi, aceeaşi cafenea, probabil alte persoane vorbeau. TARE. Copii de să fi avut vreo 14 ani, propunând soluţii pentru criză şi răspunsuri la marile întrebări ale lumii. N-am nimic împotrivă, ba chiar bravo lor că se interesează de chestii de genul ăsta. Dar, pe bune acum, ce-i cu sonorul? E o nouă chestie, conform căreia trebuie să vorbeşti tare ca să remarce lumea cât eşti de sclipitor? N-o să remarce nimeni. O să remarce în schimb că-i bâzâi în ureche, că-i strici liniştea şi pacea interioară, că nu se mai poate auzi cu persoana de lângă pentru că acoperi tu tot cu nu ştiu ce frază bombastică citită prin nu ştiu ce carte.

În maxi-taxi - pe care da, ştiu, evit să-l mai iau - aceeaşi poveste. Toţi vorbesc tare. Despre tocăniţă, copii, sesiune, bac, popă, slujbă, biserică, nuntă, despre orice. Condiţia e să fie cât mai tare, cât mai sonor, să te audă cât mai multă lume.

O fi noul trend să arăţi ce plămâni buni ai, ce tare poţi duce tu o dicuţie, cât te ţin rărunchii să scoţi cuvinte, propoziţii, fraze? Am rămas în urmă cu moda? S-a schimbat ceva în materie de maniere? Politicos nu mai e să spui "aş vrea" ci "AŞ VREA"? Să mă lumineze şi pe mine cineva, până nu mi se virusează sistemul şi nu mai aud deloc, că timpane are cine să-mi spargă.