Mint ca să trăiesc?

Am auzit zilele trecute o chestie care m-a cam băgat în ceaţă. Nu conceptul în sine, cât prezentarea, argumentarea, concluzia. "O femeie trebuie să-şi păstreze misterul feminin, chiar dacă asta înseamnă să-şi mintă perechea (jumătatea, prietenul/a, iubitul/a, soţul/soaţa etc)." Şi că, se pare, există un fel de minciuni, care vezi tu, nu sunt chiar minciuni, sunt un fel de aşaaa, cam struţocămile, care înseamnă că nu spui multe chestii pentru că astea îţi dau o tentă de mister.

Să ne înţelegem că, la exemplificare, persoana cu pricina nu se referea la faze gen: nu-i spun de câte ori pe zi mă dau cu cremă, ce fond de ten folosesc, de cât timp am nevoie pentru a mă pune la 4 ace şi-un bold, cum am reuşit până la urmă să fac ciorba (am început s-o fac, a ieşit nasoală tare de tot, aşa că am făcut comandă la nu ştiu ce firmă ca să te surprind), am cu vreo 15 poşete mai mult decât crezi tu, ş.a.m.d.
Nu, exemplificarea era cam aşa: am convenit să facem un anumit lucru împreună, eu n-am reuşit să mă ţin de partea mea pentru că n-am avut timp/voinţă/tragere de inimă, dar nu-ţi spun nici în ruptul capului; te las să crezi că am făcut ce trebuia să fac şi mă rog să nu afli care e, de fapt, adevărul.

Păi, din punctul meu de vedere, asta înseamnă minciună. Nu e nici mascarea adevărului, nici omiterea lui (şi, să fim serioşi, şi minciuna prin omisiune tot minciună se cheamă). E minţit pe faţă, cu nonşalanţă şi neruşinare.

Vorbesc - din nou - despre persoane care au pretenţia să se căsătorească în viitorul apropiat, care vor să legalizeze şi să-şi stabilizeze relaţia actuală. Despre persoane care au o bucată de timp de "cuplu" în spate, despre femei care, dacă ar primi aceeaşi monedă, ar fi în stare să sară la jugulara jumătăţii şi s-o sfâşie cu unghiile şi cu dinţii.

Apropo despre mentalităţi învechite - despre care vorbeam ieri - am auzit tot mai des chestia asta: "Nu trebuie să ştie ce faci tu, că e mai bine să nu ştie chiar totul." Total de acord. Dacă vorbeşti despre vecinul de la 1, sau despre şoferul taxi-ului care te duce în fiecare zi la muncă. Dar când vine vorba despre persoana cu care împarţi şi pat, şi cana de cafea, şi bucata de grătar, cum naiba să nu-i spui tot? Cum poţi să vii seara de la muncă şi să nu te apuci să faci rezumatul zilei, să te amuzi sau să te enervezi pe ce s-a întâmplat pe stradă, sau în autobuz, sau în magazin? Cum să stai să selectezi cu grijă informaţiile pe care le spui şi cele pe care nu le spui, cum să te autocenzurezi când ar trebui să te relaxezi, cum să stai tot timpul în gardă?

Eu, una, recunosc cu lăbuţa pe inimă, că spun tot. Ce-am făcut, ce-am mâncat, ce-am cumpărat, cine m-a enervat, cine mi-a sărit în ochi, ce am vrut să cumpăr, ce am gândit când cutare mi-a zis nu ştiu ce, ce ar fi trebuit să spun, ce m-a supărat, ce m-a bucurat, câte ţigări am fumat, cum nu mi-am luat şi a treia cafea, cât zahăr mi-am pus în ceai, cum era să-mi iau bătaie pe stradă, cum era să iau pe cineva la palme, cât de crocant era sandvişul, câtă sare avea covrigul, cât am slăbit, ce vitamine am cumpărat, mă rog, toate nimicurile. Da, am noroc că nu sunt întâmpinată cu un căscat prelung de plictiseală. Dar aştept acelaşi lucru în schimb, şi toate amănuntele de genul ăsta, venite doar - şi mă repet DOAR - de la persoana de lângă mine, mă fac să mă simt bine. Pentru că vorbesc despre încrederea aia palpabilă, în care nu e loc nici de interpretări, nici de reproşuri gratuite. Şi nu, eu n-am de gând să întemeiez o familie în sensul ei tradiţional, eu n-am de gând să mă mărit, să fac copii pe bandă rulantă şi să decorez televizorul cu mileuri frumos croşetate de mânuţa mea proprie şi personală.

Nu pot să nu mă raportez - din nou - la ceea ce am învăţat de când eram mică, mică de tot, acasă. Nu-i spui nici unui străin ce te doare dar, în cuplu (aşa cum îl văd eu, nu percepţia generală despre cupluri), spui tot. Pentru că celălalt n-are de unde să ştie ce te doare, dacă nu vorbeşti. Nici nu dă în bobi, nici nu e ghicitor în stele. Dacă nu spui, până la urmă chestia aia te va măcina pe dinăuntru, te va termina psihic. Şi nu vrei asta.

Plus că o minciună rămâne o minciună, oricât ai vrea tu s-o îmbraci frumos, în "adevăr mascat" sau "omisiune".

Mă gândisem eu să nu mai fac - măcar pentru o bucată de timp - teorie în trei acte; dar nu m-am putut abţine. Era prea la fileu ca să nu îmi dau cu părerea. Acum, rămâne la latitudinea voastră: există "minciuni scuzabile" sau e doar o metodă de a te ascunde după deget, pentru că habar n-ai ce-i aia "încredere"?