Ce protestu' meu?!

Când eram mică exista o categorie aparte de persoane. Persoane mai în vârstă, undeva pe la vârsta a treia, care aveau un scop şi-un loc bine definit: banca din faţa blocului. Sau mai bine zis băncile, pentru că nu găseai bucăţică de loc unde să te aşezi, unde să te odihneşti câtuşi de puţin după kilometri alergaţi în jurul blocului, după minge, după insecte, plante, gâze, sau ce mai fugăream noi pe la 6 ani. Aşa că ne găseam o bordură pe care să ne odihnim ciolanele obosite, pentru că tot ce semăna cu o bancă era deja ocupat. Iar dacă nu era ocupat şi te-mpingea păcatul să te aşezi, în următoarele 2 minute erai dat jos şi apostrofat: "Păi, nu ţi-e ruşine? Eu, om bătrân, să stau în picioare, în timp ce tu îmi ocupi banca? Duceţi-vă şi vă jucaţi, derbedeilor, nu mai staţi în gura oamenilor mari!"

Da, era o adevărată plăcere...Dacă banca era ocupată de băieţi mai mari, care jucau remi sau cărţi, jocul le era spart clar undeva în jur de ora 4, când respectiva categorie îşi revendica banca. Şi stăteau, frate, de pe la 4 până pe la 10, ba cu o sămânţă, ba cu o vorbă, făceau şi desfăceau tot cartierul, nu cred că rămânea vreo bucătărie nedesfăcută de cuvintele lor, nici o persoană nediscutată; când terminau cartierul, treceau la cartierele vecine, la cunoştinţe sau la ce au auzit de la cunoştinţe, se extindeau din ce în ce mai mult. A doua zi, o luau de la capăt. Şi mă întrebam atunci, văzându-le pe bunicile mele care-şi găseau mereu ceva de făcut - de la dat cu aspiratorul la împletit, de la citit la inventat reţete - cum de persoanele cu banca petrec atât de mult timp lipite de scaunul de piatră? N-au ce face acasă? N-au nimic mai bun de făcut decât să pună ţara la cale fără nici o finalitate şi să ne strice nouă jocurile?

Clar nu existau nici emisiuni interesante la televizor, nici telenovelele nu apăruseră încă, dar chiar şi aşa, chiar nu era nimic mai bun de făcut decât să piardă timpul în stradă? N-am dezlegat misterul. În timp au dispărut, sau nu le-am mai dat eu importanţă.

Nu mică mi-a fost mirarea când am redescoperit categoria "n-am altceva mai bun de făcut". Şi nu oriunde, ci la televizor. Da, exact în cutia aia magică în care se ascund tot felul de chestii.

Să mă explic:
Da, am auzit şi eu că Diaconescu a fost arestat. Şi, sincer, puţin îmi pasă. Nu mă afecta că era liber - pentru că postul lui nu l-am urmărit niciodată, ba chiar m-am amuzat teribil când am aflat câtă lume urmăreşte şi învaţă pe de rost texte din emisiunile lui - nu mă afectează nici acum, că e arestat. Şi o să mă afecteze la fel puţin când va fi liber din nou. Pentru mine libertatea se aplică şi în cazul în care vrei să difuzezi sau să urmăreşti chestii care, din punctul meu de vedere se numesc "inepţii" sau "a bate apa în piuă". Deci pe el îl dăm la o parte.
Revenim la categoria sus amintită. Persoanele care s-au adunat în faţa judecătoriei pentru a protesta că a fost arestat, care au venit cu afişe şi pancarte pentru a cere să fie pus în libertate.

Frate, da' unii chiar nu au ce face acasă! Şi nu e vorba doar de data asta. De fiecare dată când se anunţă un subiect suculent, se pun pe protestat. Scot câte o poză la imprimantă, cu o lozincă şmecheră gen "salvatorul poporului", încep să dezvolte teoria conspiraţiei, ţipă până răguşesc şi, după câteva ore se duc frumuşel acasă, mulţumiţi că au făcut un scandal fain azi, că şi-au îndeplinit datoria de cetăţeni model. Evident că, pentru a sublinia chestia asta, mai lasă şi-un maldăr de foiţe, foicele, ambalaje în urmă, pentru că aşa trebuie să facă un cetăţean model.

Înţeleg protestele. Când se protestează pentru condiţii de muncă mai bune, când se protestează pentru salarii, când se protestează pentru nu ştiu ce lege care îngrădeşte libertatea individului; când se protestează cu un motiv, când există posibilitatea de a schimba ceva, când se protestează cu cap. Dar nu când se adună 10 indivizi puşi pe fapte măreţe, care dau cu ochii de cameră şi leagă 3 vorbe având impresia că au descoperit oul lui Columb; nu când protestează unii pentru că nu mai au telenovela acasă şi se gândesc să-şi facă propria telenovelă.

Şi, să fim serioşi, chiar îmi închipui cum, în cazul de faţă, stau judecătorii, în fotoliile lor de piele, cu paharul de whisky şi cu trabucul în fapt, cu hăinuţa de magistrat şi cu peruca lor simpatică, şi se gândesc aşa: "Ia uite câţi s-au adunat să protesteze pentru că l-am arestat pe Diaconescu. Dacă are susţinători, clar e nevinovat; ştiu ei ce ştiu...Hai să-i dăm drumul, că uite cum s-au deplasat săracii până aici, şi s-au chinut să-i scoată şi faţa la imprimantă, şi au şi lozincă, şi s-ar putea să înceapă şi ploaia, şi uite, ăla a aruncat şi-un pet pe jos, în semn de protest maxim, cu toate că era coşul de gunoi la 2 paşi distanţă. Hai să-i dăm drumul, că dreptatea e de partea poporului, şi ei cred în nevinovăţia lui, şi-l susţin, şi deci nu are cum să fie vinovat, şi pentru că sunt, wow, chiar 15 indivizi, majoritatea pensionari sau poate chiar şomeri care spun să-i dăm drumul, o să mai facem ceva: nici n-o să mai băgăm în seamă următoarele posibile acuze împotriva lui, pentru că poporul îi oferă imunitate...Şi uite ce fericiţi îi vom face că pot să se uite din nou la figura lui zâmbitoare pe sticlă."

Da, am deviat puţin. Pentru că ceea ce nu înţeleg e, de fapt chestia asta: există oameni chiar atât de plictisiţi, chiar atât de lipsiţi de activitate, încât să iasă în stradă de fiecare dată când se anunţă nu ştiu ce vrăjeală la televizor? N-au nimic nimic de făcut mai bun decât să îşi caute un idol "care le spune" şi să facă hau hau pe tema asta? Mai există încă persoane care nu gândesc cu neuronul lor, ci cu neuronul unui cutare care face emisiuni pe bandă rulantă?
Păi, dacă tot e aşa, propun să se strângă toţi la un loc, într-un fel de tabără, unde să stea să se uite împreună la emisiuni, să construiască tot felul de conspiraţii şi, în perimetru îngrădit, să mai pună la cale şi câte un protest. Pentru că mă simt ca în copilărie, când ni se ocupa banca: înconjurată de prea multă lene de a gândi de unul singur, de prea mult spirit de turmă, de prea puţină materie cenuşie. Atât de puţină, că aerul pare rarefiat în zona aia. Şi ar fi păcat să ne sufocăm cu toţii din cauza asta.