The others

Nu mă interesează viaţa celorlalţi. Nu mă interesează ce fac acasă, ce mănâncă la prânz, la ce oră se culcă sau câte credite pe la câte bănci au. Nu mă interesează în ideea în care n-aş întreba niciodată amănunte de genul ăsta, mai ales dacă relaţia dintre noi se limitează la "bună", "dă-mi, te rog, un pix", "e liber locul de lângă tine?". Că se întâmplă să aflu multe chestii fără măcar să mă gândesc că cineva ar da toate detaliile mai sus amintite unui străin, asta e altă parte a problemei. Dar, dacă nu le-aş şti, nu m-ar roade nici curiozitatea, nici nu mi-aş pune întrebări. Pentru că mă interesează doar "curtea mea". Restul pot face borş în "curtea" lor. Dacă nu mă atinge, dacă nu mă afectează, nu vreau neapărat să ştiu.

Bun, acestea fiind zise, să mă explic de la ce a pornit totul:
Ca majoritatea lumii, lucrez 8 ore pe zi, într-un mediu populat. Oameni pe care îi văd zi de zi, oameni care-mi plac, oameni care-mi displac sau, mai rău, oameni care-mi sunt de-a dreptul indiferenţi. Curiozităţile lor în legătură cu mine mă lasă rece. Într-o oarecare măsură, le accept, pentru că ne cunoaştem de 3 ani de zile. Asta nu înseamnă că le şi satisfac respectivele curiozităţi. Pur şi simplu nu mă mai zburlesc atât de tare când mă întreabă ceva. Dacă am chef să răspund, răspund; dacă nu, evit cu graţie răspunsul. Aşa sunt eu. Ei s-au obişnuit cu mine. Iar dacă nu s-au obişnuit, prea puţin îmi pasă.

Cu un etaj mai jos, lucrează alte persoane. Oameni pe care nu-i cunosc, cu care n-am nici o tangenţă în afară de câteva minute când se nimereşte să dăm unii peste alţii la ţigară. Nu socializăm, nu ne salutăm, nu ne tragem de şireturi. Pentru mine, ei nu există decât ca grupul ăla gălăgios, care-mi disturbă liniştea pauzei de ţigară. Care vorbesc tare, care nu pot spune o frază fără să apeleze la cuvinte licenţioase, pe care îi izolez după un perete imaginar de sticlă, pentru că nu vreau să am nimic de-a face cu ei. Absolut deloc.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că lor, de fapt, le crapă fierea de curiozitate. O colegă a fost întrebată direct, pe faţă, dacă are probleme psihice. Pentru că vezi tu, dragă doamne, e mai efervescentă. Şi e posibil ca, din cauză de problemele psihice pe care le are (din câte şi-au dat ei seama) să nu poată avea copii. Legătura e atât de evidentă încât lipseşte cu desăvârşire. Şi da, n-au avut nici o jenă, nu i-a ţinut nici o aţă să se bage cu bocancii în viaţa cuiva pe care nu-l cunosc absolut deloc. Chestia asta nu m-a afectat foarte tare. Fiecare e pe cont propriu, n-are decât să se descurce cu ei cum poate. Să-i ignore sau să-i ia la bătaie, puţin îmi pasă.

Nu la fel au stat lucrurile când am aflat că, de fapt, nu e singura vizată de curiozităţi fără fond. Se pare că mulţi dintre colegii mei (repet, ai mei, care mă ştiu de când m-am angajat, care au învăţat să mă lase în plata mea, care s-au obişnuit că sunt o serie de întrebări pe care nu e bine să mi le pună) s-au trezit chestionaţi în legătură cu mine, subsemnata. Ce fac, de ce am freza aia, mă tai, am apucături autodistructive, sunt satanistă, mă închin diavolului, ce greutate am, de ce port atâtea brăţări, ce nume am, dacă am vreo poreclă, aia e culoarea mea naturală, ce mărime port la pantofi, cine mă aşteaptă seara acasă, de ce port ochelari de soare, ce dioptrii am, ce înălţime, oare nu mi-e cald în adidaşi, port vreodată fustă, cum îmi menţin silueta, cine mi-a dat pierce-ul din nas, mai am şi alte pierce-uri, unde şi sub ce formă, de ce nu mă bag în seamă cu ei, şi câte şi mai câte. Păi, frate, nici maică-mea, care mă ştie de când m-am născut, n-are tupeul să-mi pună atâtea întrebări. Adică, ce-i spun, e bun spus. Ce nu-i spun, înseamnă că nu consider că e necesar să ştie. Şi asta-i tot. Nu stă să mă întrebe tot felul de nimicuri, care nici n-o afectează, nici n-o "concernează".

Pe principiul "nu eşti paranoic, chiar te urmăresc", apogeul a fost atins ieri, când mă duceam frumuşel să-mi cumpăr ţigări, curioşii erau în pauză şi unul dintre ei s-a trezit: "io-te, bă, asta-i aia de care-ţi ziceam..."

Mă gândesc eu aşa, faptul că ştiu mai multe despre mine îi face mai deştepţi? Nu pot dormi noaptea de grija mea? Se perpelesc în aşternuturi, cearşafurile îi frig, zgomotele nopţii sunt mai acute dacă nu ştiu ce fac eu, cine sunt eu, ce hram ţin eu? De ce ţi-ai bate capul să creezi poveşti în jurul unei persoane cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă?

Eu zic aşa: ar fi perfect dacă fiecare şi-ar vedea de ale lui, fără să-i mai pocnească o venă pe creier că nu ştie ce e cu cutare persoană. Poate că ar avea mai multă grijă pe unde merge, şi n-ar exista pericolul să-şi rupă gâtul pe scări ca să vadă mai bine ce culoare am azi la sutien. Ar fi mai sigur, şi ar fi evitate multe accidente la locul de muncă. Dar asta e doar părerea mea. Părerea unei persoane care are chef să savureze o ţigară fără să-i stea fumul în gât pentru că alţii stau şi se holbă, să vadă dacă într-adevăr dau fumul afară, sau îl înghit, din cauză că am făcut un pact cu forţele răului, şi-n lipsă de pucioasă le hrănesc cu fum de ţigară.