Fete bătrâne

Când eram mică, auzeam destul de des - de obicei de la bunică-mea, care avea o serie de principii bine formate la Notre Dame de Sion şi menţinute intacte de-a lungul secolului - despre diferite persoane, mai mult sau mai puţin cunoscute mie, cum că ar fi "domnişoare bătrâne". Evident că nu pricepeam mare lucru, nu dădeam o importanţă deosebită termenului, era ca şi cum ar fi spus că e învăţătoare, sau medic, sau primar. Tot aia.

"Domnişoară bătrână", să ne înţelegem, n-a fost pentru mine niciodată în copilărie echivalentul "fetei bătrâne" pe care o întâlneam prin cărţi. Adică, domnişoară era domnişoară, fata bătrână era puţin mai diferit, cu toate că nici asupra ei nu aveam o viziune foarte clară. Era ceva. Spus pe un ton puţin şoptit, puţin ironic, puţin dispreţuitor. Nu mi-am însuşit nici tonul, nici percepţia.

Ce mă băga teribil în ceaţă era faptul că două femei, de aceeaşi vârstă, puteau fi două chestii diferite: una doamnă/divorţată/văduvă, iar cealaltă domnişoară/fată bătrână. Undeva pe la 30 de ani. Şi ciudat era că, de cele mai multe ori, domnişoara bătrână era mai frumoasă, mai liberă, mai cu vino-ncoace decât doamna-divorţată-văduvă. Nu, nu vorbesc despre cărţile în care domnişoarele bătrâne erau acre, acrite, umbre, ci despre exemple reale, despre care auzeam poveşti pe la şuete.

Păi, să vedem. Cică dacă până la 30 de ani nu te-ai măritat, poţi fi considerată domnişoară bătrână. Sau, mai şmecher, "ai rămas domnişoară bătrână". Adică ai fost de când te-ai născut şi ai rămas aşa, sau cum? Şi clar ai garantate titlurile de "castă, nefericită, ghinionistă". Nu zău? Şi-atunci de ce domnişoarele bătrâne despre care se vorbea nu păreau aşa? De ce erau efervescente, spumoase, mereu cu altcineva la braţ? De ce printre ele mai erau şi "surori" de apartament, care-şi "duceau una alteia bătrâneţile"? De ce nu le auzeai plângându-se că ar vrea să intre şi ele în rând cu lumea şi să "se aşeze la casa lor"? Frate, era o dilemă totală.

Exista - şi există încă, pentru că se perpetuează, over and over again - tendinţa asta de a considera că fericirea nu poate exista decât dacă ai o familie, şi soţ, şi copii, şi clar dacă nu le ai pe astea, trebuie să te simţi mizerabil, meriţi compătimire şi tot ajutorul posibil pentru a te "cupla" şi, astfel, să-ţi îndeplineşti rolul şi misiunea în viaţă. Persoanele căsătorite îşi imaginează că deţin cheia universului, şi din foarte mult altruism vor să ţi-o bage cu de-a sila pe gât, pentru a gusta şi tu reţeta lor; de parcă ţi-ar da gemul la care au muncit o zi întreagă, sau murăturile pe care le-au pus la borcan pentru iarnă.

Şi mă gândesc eu că nu-i chiar aşa. Poate că există alt motiv pentru care unele vor să fie "fete bătrâne", şi poate nu-s nici nefericite, nici nu visează la Făt Frumos care să vină să le scape de situaţia lor neagră şi deznădăjduită, poate chiar au pe cineva pe care să iubească, sau poate chiar au iubit o singură dată atât de tare încât nu pot trece peste asta, înlocuind cu altceva/altcineva. Poate "sora de suferinţă" nu e tocmai soră, sau poate chiar sunt sincere când îţi arătă poza aia, a unei persoane care nu mai e demult dar care, pentru o bucată de timp, a făcut-o fericită.

Cred că e mai uşor să credem că idealul unuia e destul de bun şi pentru restul lumii; că dacă o reţetă merge la o persoană, clar trebuie să meargă la toată lumea; că o "domnişoară bătrână" nu are nici viaţă, nici ce oferi, nici nu trăieşte decât dacă ar avea eticheta unui soţ. Că e mai simplu să o cataloghezi ca acum o sută de ani decât să vezi că n-are nevoie de post-it-ul ăla lipit la vedere, că nu e nici domnişoară, şi nici bătrână, că e aşa cum vrea să fie.

Îmi pare rău că nu ştiu mai multe despre "domnişoarele bătrâne" din poveştile bunică-mii. Nu de alta, dar poate mai multe poveşti, spuse aşa cum trebuie, ar fi schimbat o titulatură căreia nu-i văd rostul. Nu azi. Nu acum.