Criza vârstei

Mda, pentru că azi e Ziua Copilului (nu, n-am uitat, măcar pentru simplul fapt că încă mai primesc ciocolată de ziua MEA), o să sar peste câteva etape, peste câţiva ani chiar şi-o să celebrez în felul meu, discutând despre criză. Şi nu, nu orice fel de criză, ci celebra, mult apreciată şi puţin înţeleasa "criză a adolescenţei". Nu de alta, dar tot o să văd azi copii cu degete pline de gem, pictaţi pe faţă şi care primesc baloane (chiar, de unde pot face şi eu rost de unul?!), aşa că simt nevoia să vobesc tot despre copii, dar la o vârstă la care nu mă stresează atât de tare.

Să purcedem deci. Toate filmele, toate cărţile or să povestească - cu succes chiar - despre criza adolescenţei. Cum să te comporţi cu adolescentul rebel, ce să faci şi ce să nu spui în faţa lui; revistele special dedicate fac mare tam-tam pe spiritul de frondă caracteristic, bunicile ridică speriate din umeri şi mai învârt o dată cheia în broască, părinţii se declară neputincioşi şi se întreabă dacă să cheme psihologul sau popa. Fie că e vorba de un pierce, un tatuaj, un anume gen de muzică, haine, cofură, orice schimbare care apare pe la 15-16 ani e percepută din exterior ca o criză; marea criză.

Păi, frate, eu zic aşa: n-am avut parte de cea "criză". Totul a fost doar parte din procesul de maturizare; nu, nu spun că acum s-ar fi încheiat, şi cred că, în cazul multora dintre noi, nu se va încheia prea curând. Dar n-am avut plăcerea să cunosc "Criza". N-a avut acnee, nu m-am simţit mai neînţeleasă decât în mod obişnuit, poate că am vrut la un moment dat să schimb lumea (poate mai cred şi acum că, într-un fel sau altul, o pot schimba), n-am avut tentative de tăiat de vene sau de luat pastile cu pumnul, n-am furat maşina babacului ca să mă duc să prind răsăritul pe malul mării, n-am fugit de acasă (chiar n-am considerat că aş avea motive să-mi părăsesc locul meu călduţ, păturica mea moale, pentru "marea aventură", fără confort şi/sau bani), nimic din ceea ce se spune în mod special că ar trebui să se întâmple.

Pot spune, cu lăbuţa pe inimă, că tot ceea ce am făcut în perioada adolescenţei aş face şi acum. Poate puţin mai ponderat, puţin mai diplomat, dar la fel.

În adolescenţa mea - şi, credeţi-mă, asta se întâmpla cu mult, mult timp în urmă - era fascinant să fii rocker. Aşa am dat eu de muzică bună - pe lângă tradiţionalii Beatles, Abba, Boney M, Smokie, Queen, pe care îi ştiam din fragedă copilărie - bună de tot, aşa am învăţat că mulţi oameni sunt "răi" pentru că e cool să fii rău dar, acasă la ei, te servesc cu prăjiturele şi lapte cald, că nu e nevoie decât de atitudine ca să creezi legende. Şi da, n-am continuat să ies în gaşcă, pentru că găştile nu-s de mine, dar am mai acumulat chestii de pus la "cutiuţă".

Am auzit şi variantele alea: plâns câte două zile fără motiv, atitudine terminată pentru că asta - se pare - că atrage, speriat de părinţi în mijloc de noapte cu telefoane gen "X e la urgenţe în comă alcoolică", "o să fii o bunică extraordinar de tânără", "hai să facem avort ţinându-ne de mânuţe pentru că nu ne-a dus capul să ne protejăm", exmatriculări pe motiv de bătut colegii, Bac ratat, fugit în străinătate, vizite la închisoare, mă rog, tot felul de interpretări ale adolescenţei. Cred că, până la urmă, totul e relativ, şi nu ţine de vârstă, ţine de persoană.

Câteva motive pentru care nu mi-ar plăcea să-mi retrăiesc adolescenţa: n-aş mai duce încă 4 ani liceul nici să mă tai şi n-aş suporta din nou dependenţa financiară de părinţi. În rest, sincer nu m-a deranjat şi nu m-a dat peste cap vârsta sus-menţionată.

În încheiere: care dintre voi aţi trecut prin "criză"? Cum a fost? Şi, dacă n-a existat "criza", cu ce aţi înlocuit-o? Asta aşa, pentru că 1 iunie nu e doar pentru cei sub 12 ani...

PS - o melodie care mi-a plăcut maxim, care m-a amuzat şi care - zic eu - e aşaaaa, de adolescenţă.