Scuzele de rigoare

Spuneam zilele trecute că multe persoane au uitat ce sunt alea maniere, că sistemul de valori s-a schimbat total, că nu mai ştii exact la ce să te raportezi când vine vorba despre "cei 7 ani de acasă". Evident, cu referire la situaţiile întâlnite zi de zi.
Că uneori mă frapează lipsa de bun simţ a unora şi că nu mai ştiu exact dacă am rămas eu prea în urmă, sau dacă şi-a luat restul lumii un avânt mai puţin pozitiv.

Contrareplica a venit ieri, când am aflat că poţi suferi de "prea mult bun simţ". Că politeţea dusă la extrem poate fi negativă. Că prea multe maniere sau probleme de conştiinţă se pot solda cu victime. Da, clar vorbesc despre o categorie aparte. Despre persoanele care spun "îmi cer scuze", cu toate că tu ai fost ăla care le-a turtit piciorul (învelit frumos doar de papuc) cu bocancul. Despre cele care nu ştiu cum să-ţi spună că te sprijini lejer pe suviţa lor de păr, pentru a nu te deranja din meditaţie. Despre cele care nu-ţi spun că le-ai dat greşit restul, de teamă să nu crezi că te fac prost pe faţă.

Cu uimire am aflat că mai există şi persoane din astea. Şi nu ştiu dacă este, neapărat, un lucru bun. Pentru ele pe moment, pentru noi toţi, pe termen lung.

Să mă explic:
Dacă te duci la medic, stai ca prostul şi aştepţi în faţa uşii juma' de oră cu toate că nu e nici un pacient înăuntru pentru că nu vrei "să deranjezi" somitatea în domeniu, nu faci decât să pierzi timpul şi să-i gâdili orgoliul. Dacă se mai găsesc încă vreo trei ca tine, atunci orgoliul se va obişnui să fie gâdilat. Astfel, când o persoană nu va mai avea nici chef nici timp să aştepte, va fi repezită cu orgoliul unei somităţi obişnuite să fie gâdilate, nu să-şi facă meseria.

Dacă din politeţe nu-i spui vânzătoarei de la chioşcul din colţ că ţi-a dat cu 10 lei în minus restul, şi clar se mai găsesc trei ca tine, se va obişnui să facă aşa cu toată lumea. Când se va trezi altcineva s-o tragă de atenţie, se va pomeni cu o mimică îngheţată şi, eventual, cu pâinea trântită artistic în faţă.

Dacă iei taxiul şi taximetristul, în loc să te ducă direct la destinaţie, te învârte prin jumătate de oraş, nu faci decât să-i dai impresia că poate încerca faza asta şi cu alţi fraieri. Dacă se mai găsesc trei ca tine, impresia e deja convingere. Astfel, când se va gândi cineva să-l tragă de atenţie că n-a luat-o pe ruta cea mai scurtă, taximetristului îi va creşte glicemia şi va face scandal pentru că te îndoieşti de capacitatea lui de orientare în spaţiu.

Totul a pornit de la o persoană atât de politicoasă, încât nu ştie cum să spună că s-a răzgândit şi nu mai dă şpagă pentru a-şi trece examenul. Şi ce mustrări de conştiinţă! Şi ce dramă legată de sentimentele posibilului viitor posesor de şpagă! Să menţionăm faptul că şpaga nu e nici cerută, nici impusă, în cazul de faţă. A venit ca o idee din partea persoanei care vrea să şpăguiască, iar ţinta încă nu ştie că era în plan să fie şpăguită. Ştia doar persoana de mijloc, intermediarul adică. Şi ce mai de scenarii: cum o să mai dea ochii cu el pe stradă, cu toate că şansele de a-l mai întâlni vreodată sunt aproape de zero; cum să-i spună că, de fapt, milioanele alea pe care conta s-au dus pe apa sâmbetei; cum o să primească vestea; dacă face o criză de nervi; ce se va întâmpla dacă află că trebuia să primească "o atenţie" pe care n-a mai primit-o? Frate, n-am mai văzut atâtea mustrări de conştiinţă de la gândăcelul Elenei Farago.

Şi stau şi mă întreb: până la urmă este vorba despre exces de politeţe, sau mai mult de teamă? Teama de a reacţiona, de a cere ce ţi se cuvine sau de a spune ce te doare? Există, până la urmă persoane care se ascund sub masca unei hiperpoliteţi pentru a-şi lua marja aia de eroare că nu vor fi cei la care se ţipă azi, cu toate că au dreptate. Care preferă să plece capul ca să nu fie nevoiţi să spună ce îi doare. Care speră că vor lua alţii atitudine în locul lor (dacă e să vorbim despre chestii mai grave) pentru a putea profita de rezultate fără să pice în dizgraţie.

Mă enervează chestia asta, pentru că din cauza genului ăsta de persoane regresăm. Şi-n loc să fim apreciaţi că ţinem capul sus, ajungem să fim priviţi câş când protestăm. Suntem priviţi câş când deranjăm secretara de la facultate, când vociferăm că salariul e prea mic, când trecem strada în pas lent pentru că acolo e trecere de pietoni şi, mai mult de atât, mai e şi semaforul "pe verde".

În concluzie: cred că prefer lipsa manierelor decât politeţea aia care miroase a laşitate sau slugărnicie...