Noi în anul 2000

Coate julite și genunchi zdrențuiți. Dorința de a rupe coaja de pe ”rană”, tăieturile dezinfectate cu salivă, șosetele de praf. Pișcăturile de țânțari peste care făceai cruce adâncă, cu unghia, ca să nu te mai mănânce. Frunze acrișoare, mâncate fără teama c-ar putea fi iederă. Florile de mâna maicii domnului, sacrificate pentru c-aveau nectar dulce. La fel ca și alea de cătină. Pete de agude pe tricoul alb, de-abia îmbrăcat. Mustăți de-nghețată de ciocolată și ”nu primesc abon”. Gorgoaze cu sare, apă băută pe ascuns, că altfel erai în pericol de-a face pneumonie, orice pietricică care devenea comoară, nimicuri adunate-n pungi și uitate cu anii prin sertare, poze doar la premieri, aniversări sau concedii, aceeași pereche de teniși purtată până se rupea, haine de joacă strict despărțite de alea ”de oraș”, pământul scârțâind între dinți, pentru că fructele nu se spălau, se ștergeau doar de tricou, pistoale de polistiren și șotron desenat cu bucata de cărămidă.
Copilăria mea.

Nu spun că-s copil și nu adult. Îs un adult cu sclipiri de copilărie. Și nu-mi aduc aminte de asta doar de 1 iunie. O știu în fiecare zi. Când mă entuziasmez la ideea de adventure, când îmi iau un tricou care-mi place maxim, când mă-ntind după corcodușe încă necoapte, când povestesc, când nu-mi place să am febră, dar e bine pentru că ești alintat dacă ești bolnăvior; când mă prind că nu-nțeleg nimic din factură, dar o plătesc pentru că trebuie, când evit cuvântul ”responsabilitate”, când nu pot păstra supărarea pentru că prefer să râd de lucrurile serioase, când încă mai am nostalgia mersului descălțat prin iarbă.
În fiecare zi.

Deci nu voi spune ”la mulți ani copilului din tine”, pentru că ziua mea e în fiecare zi în care sunt eu. Și-n care creez amintirile, nu le retrăiesc doar în gând. Nu doar pe întâi ale lunii iunie.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Ca-n copilărie - p. 4

Când eram mică aveam o problemă: nu-mi plăcea să ies să mă joc cu copiii din fața blocului meu.
Cred că eram defectă sau ceva.
Și dacă mă-nduram să părăsesc liniștea de sus, să cobor 9 etaje cu gândul că va trebui să le și urc la un moment dat, fără lift pentru că mă feream de el ca de o priză cu toate firele pe afară, jucam tenis la centrală. Eu, cu mingea mea galbenă și pufoasă, cu racheta mea care de multe ori a întruchipat o chitară și cu centrala. Boc-boc-boc, până se isteriza vreun vecin cu nervii slabi și trebuia să părăsesc câmpul de luptă.

Ăștia jucau chestii complicate. Elasticul, de exemplu, n-am reușit niciodată să-l sar. Nici coarda. Plus că nu-i vedeam rostul. Dup-aia se mai adunau cu preșulețe, păpuși și haine, și făceau schimb de experiență. Mi se părea sacrilegiu să-i las să-mi atingă jucăriile cu mâinile lor pline de praf și sos de la masa de ieri, așa că stăteam departe.
Plus că vorbeau într-un fel total agramat, aveau povești din alea despre ce frumos a fost la prașă și se minunau că nu știu diferența între pănuși și coceni.

Lucrurile se schimbau când treceam în cartierul alăturat, la bunică-mea. Nu mă înduram să intru-n casă până târziu în noapte. Aici se-ntâmplau chestiile interesante: de la castel 1,2,3 la oină, de la ascunselea cu mingea la rațele și vânătorii, se-ntâmplau chestii spectaculoase.
Și-ajungem în casă cu șosețele de praf, cu genunchii zdrențuiți de la vreo cărămidă care se-ntâmpla să-mi stea-n drum, cu pete de verdeață, că erau multe câmpurile și nu cărai pătură după tine, cu câte un scaiete prins strategic în șosetă, ruptă-n gură de foame și oboseală, da` mulțumită că aventura a fost aventură și ziua n-a trecut degeaba.

Pân` la urmă nu eram tocmai defectă: butonul de selecție era activat încă de pe atunci. Mania a crescut odată cu vârsta. Nu mai am genunchii juliți, dar adun fiecare cicatrice, fiecare poveste, fiecare idee; pentru dileme sau pur și simpu de dragul de a-mi aduce aminte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Jucării - p.2

Care-şi mai aduce aminte căţelul ăla din lemn, pe suport de lemn, care-şi îndoia picioarele şi dădea din cap şi din coadă, în funcţie de cum apăsai pe suport? Ăla, de-o culoare gălbuie, cu puncte negre şi roşii? Mamă, ce mă fascina! Am stat ore-ntregi să-l studiez până când, într-un final, i-a cedat elasticul. Evident c-am încercat să-l repar, da' nu mai făcea aceleaşi figuri pe bază de aţă. L-am avut mult timp după, dezmembrat, într-o punguţă.

Da' cubul? Cubul Rubik? Al meu era din ăla mare, masiv şi, pentru că era moştenire de la frate-miu, avea o pătrăţică lipsă. Nu era o tragedie, era o binecuvântare. Pentru că n-am avut niciodată răbdarea de a-l face "pe cale naturală", aplicam şurubelniţa. Îl desfăceam total şi-apoi îl montam la loc, pe culori. Rămânea aşa o bucată de timp, frumos făcut, intact, până când îi amestecam din nou pătrăţelele. Iar 5 minute de chin, iar şurubelniţa. Cine s-a chinuit să facă Rubik-ul doar învârtindu-l, nu ştie ce-a pierdut...

Dar curcubeul... Arcul ăla colorat care a apărut imediat după revoluţie, şi care ştia să coboare scările, şi care făcea un zgomot enervant pentru ceilalţi, dar extrem de relaxant pentru mine? Cât am vrut unul din ăla... Finalmente, un Moş Nicolae mi l-a adus, spre disperarea doamnei mamă, care trebuia să-i suporte glasul.

Şi tot din categoria jucării stresante, bilele chinezeşti. Bine, pe astea mi le-am luat singură, când eram prin liceu, dar tânjeam după ele de la 6 ani, când le-am văzut la un băiat cu mult mai mare. Şi ale lui erau din alea şmechere, care făceau un anumit zgomot, ca un ciripit. Ani la rând am trăit cu gândul la ele. Şi-n liceu, mi-am cumpărat frumos, bile de relaxare; relaxarea mea, pentru că restuil erau disperaţi de ele. Erau lipite de palma mea, inclusiv în timpul orelor. Scriam cu dreapta, bilele în stânga; nu scriam, dreapta, frate. Acu' mi s-a făcut dor de ele. Clar le voi scoate din negura timpului, şi stres să fie!

Bineînţeles că astea nu sunt toate. Restul, cu altă ocazie...

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

Chibriturile cu fetiţa la pachet

N-am făcut niciodată chestia asta: să dictez, şi să scrie cineva. Aş scrie aşa o viaţă, şi-ncă una. Azi sunt duală. Azi sunt duală cu vin. Dar îmi place să dictez. Şi-mi place să scriu când dictez. La fel cum îmi plăceau dictările. Pentru că scriam cel mai urât, dar cel mai corect. Vocea profesorului spune că nu există "cel mai corect". Vocea profesorului a rămas la catedră, iar două fete mâncau cretă colorată. Reciteşte.

Un pachet de cretă colorată conţine 12 culori. Mă gândesc la crete colorate când beau mult şi când beau mult ascult jazz. Când sunt trează nu-mi place jazz-ul. Profesorul asculta jazz, şi vin, şi cretă colorată.

Cam atât.

Pân' la următoarea mahmureală gravă, cu pastile cu gust de cretă, la bună vedere!

I iz Superman

Da, am avut o perioadă în care am fost nedespărţită de Buţulache, păpuşa roşie care mi-a însoţit copilăria. Dar, să ne înţelegem, o târâiam prin casă, mai dormeam pe ea, şi cam atât. Nu făceam crize de isterie pentru că n-o puteam lua la plimbare, nu mă dădeam cu fundul pe pământ pentru că ai mei nu-i spuneau pe nume şi nu-i luau şi ei cadouri şi nu, în nici un caz nu o trimiteam în toiul nopţii să-mi sugrume lejer părinţii.

Ca mine, mulţi. Adică, mai toţi din generaţia mea, başca ăia din generaţiile anterioare. Dacă ar fi să extind, aş spune că fiecare copil autentic român a avut maniile lui; ba alergat după muşte, ba jucăria favorită, ba bluza pe care ar fi purtat-o 7 zile din 7 dacă ar fi fost lăsat. Dar - şi aici vine DAR-ul - nu înţeleg şi pace bună o chestie: crescută în dulcea tradiţie a filmelor americane, n-am văzut un singur copil care să aibă atâtea manii pe cât ar fi având - filmele spun, nu eu - copiii din State.

Să ne înţelegem: nu vorbesc despre copiii prerevoluţie, care eram noi, şi eram aşa, mai naivi, poate, nu ştiam exact ce-i ăla tv color şi eram în stare să credem că Superman chiar există, da' undeva acolo, la ei, peste ocean. Probabil că am fi crezut orice, dacă ne-ai fi dat un argument valabil, da' ne ducea îndeajuns mintea încât să nu cădem în prima canalizare, să nu ne ducem cu nenea care ne îmbia cu bomboane şi să fugim cât ne ţineau picioarele dacă am fi spart vreun geam. Nici despre cei postrevoluţie, pentru care tv-ul alb-negru e piesă de muzeu, care ştiu să schimbe placa video de la comp de pe undeva de la 5 ani şi care se uită la tine cu sprânceana rdicată dacă le spui de Batman. Să ne lămurim că vorbesc despre copiii care eram, şi despre ăi de i-am cunoscut în timp.

Ei, pe bune că eu n-am văzut nici măcar unul care să refuze să-şi părăsească preferatul costum de ... nu ştiu, să zicem Spiderman? Adică să stea în el cu lunile, cu masca adânc înfiptă-n meclă, să-ncerce să-i convingă pe toţi că el e realul, adevăratul şi inegalabilul, şi care să facă o criză de isterie dacă vrei să i-l schimbi cu oricare altul. Păi, frate, ştiu una şi bună: dacă acel costum trebuie dat la spălat, poa' să stea el şi-n cap, şi tot va fi dezbrăcat şi pus direct în maşină. Costumul, nu copilul. Ei, în situaţii de criză, dacă nu vreau şi nu vrea, va ajunge în maşină cu tot cu costum. Da', repet, eu n-am văzut nici unul care să ducă mania atât de departe. La fel ca-n flme adică. Pare-se că respectivii copii americani au un fetiş cu faza asta. Trei din cinci filme au câte unul care nu se dă dezbrăcat nici cu ordinul procuraturii pentru că, vezi tu, a suferit o traumă de genul i s-a furat sandvişul la şcoală, sau au picat frunzele pomului din curtea vecinului, saaau, mai tare, i-a murit păpuşa.

Următoarea chestie e aia cu desenatul. Recunosc cu lăbuţa la inimă că eu am desenat tare prost. Adică, soarele era un rotund cu faţă, casa era un pătrat nu foarte reuşit, cu un triunghi deasupra şi ferestrele cam disproporţionate, omul era un băţ cu un cerc pe post de cap şi alte beţe în loc de mâini/picioare. Da, n-am fost un copil foarte artistic. Nici acu' nu's în stare să desenez ceva ca lumea. În materie de desen am două mâini stângi şi, să ne înţelegem, îs dreptace de când mă ştiu. Majoritatea desena ca mine; da' mai erau cei câţiva aleşi care chiar desenau, frate. Orice le-ai fi dat, le ieşea bengos; mişto, caşto, bestial. Care mai desenau scheleţei, care ici colo câte un pumnal, da' asta deja era prin clasa a patra/a cincea, când începea să se întrezărească teribilismul.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, nu ştiu să fi desenat vreunul case-n flăcări, cu părinţi spintecaţi sugestiv, sau cu omul negru care stătea în pragul uşii, aşteptând să stingi lumina pentru a veni să te măcelărească. Şi pe bune că erau unii care ar fi avut destule motive să facă chestia asta. Copii ba mai săraci, ba mai traumatizaţi, ba mai bătuţi în fiecare zi, cu program; copii care, în dulcele stil al filmelor hollywood-iene ar fi trebui să ajungă direct pe canapeaua psihologului, unde i-ar fi aşteptat ani grei de terapie, dacă ar fi desenat mai în afara tiparelor. Dar în primul rând eu n-am văzut nici un desen mult prea sângeros şi, în al doilea rând, cei despre care vorbesc au supravieţuit, ba chiar au evoluat destul de frumos şi fără terapie.

Mai există şi fazele alea: cam tot aşa, trei din cinci filme au copii care refuză să mai vorbească; alţii care nu mănâncă decât mâncare de-o singură culoare; alţii care consideră că cel mai bun prieten le e piciorul patului şi, dacă ar putea, l-ar lua cu ei sub pătură; unii care văd îngeri, alţii care au linie directă cu măria sa, satan; sadici, malefici, ultramegageniali, prea puţin copii are chiar se dau în leagăn, se joacă cu grebla în nisip sau care aleargă dezlegaţi de dimineaţă până seara.

Şi mă gândesc aşa, una din două: ori ăştia de fac cap de afiş la filme îs nişte excepţii (multe, multe de tot, dacă e să ne luăm după spusele scenariilor), ori într-adevăr acolo, peste ocean, e o lume total diferită, în care toţi au probleme majore, toţi au nevoie de psihologi şi reţete. Saaaaau, ar mai fi şi a treia variantă, aia în care sunt extrem de alintaţi, mult prea băgaţi în seamă şi normal că şantajează la coarda sensibilă.

Cert e un singur lucru: ştiu eu vreo două persoane pe care aş vrea să le văd îmbrăcate gen Superman şi încercând să vadă dacă pot zbura; nu, nu de prea sus, nu's atât de sadică. Doar cât să dea cu nasul de realitate. Da' vezi tu, asta nu se întâmplă decât prin filme, din păcate...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Forever young - p. 2

Am început să muncesc destul de târziu. Adică, unii au carte de muncă de la 16 ani... Eu am întârziat ceva timp la capitolul ăsta. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că, să ne aducem aminte, pe vremea mea maghiara era obligatorie dacă voiai să lucrezi undeva; oriunde, adică. Ei, şi-n ordinea asta de idei, până să reuşesc să intru în legalitate, am făcut diverse; am făcut-o pe jurnalistul, pe omul de radio, pe agentul imobiliar, ba chiar am prins şi vreo două zile de spălat pahare, până când am fost informată că respectivele pahare nu se simt curate decât dacă le vorbeşti pe limba patronului. Din nou maghiara, evident.

Şi-apoi l-am prins pe dumnezeu de-un picior. Cum se mândreau uteciştii cu carnetul lor roşu, aşa eram eu cu cartea mea de muncă. Era palpabilă, era reală, era "pipăibilă cu mâna", era a mea şi lumea toată n-avea carte de muncă mai faină. Inutil să repet că aş fi vrut să fiu avocat, arheolog, psiholog, detectiv particular sau alte chestii de genul ăsta, da' nu mi-a ieşit neam. Aşa că da, prestez în acelaşi domeniu de ceva timp încoace.

Faza e în felul următor: când eram mică, şi mă duceam cu mama la serviciu, mi se părea wow! Era aşa, un loc mare, cu lume multă, toţi făceau câte ceva, toţi păreau serioşi şi preocupaţi, toţi erau adulţi, frate, era o lumea a oamenilor maturi. Şi dacă se duceau la serviciu, clar erau responsabili, şi vizualizai povara aia ce le atârnă pe umeri, ajungeau seara acasă şi aveau discuţii pe care eu sper să nu le duc nici la 50 de ani, despre bani, şi seriozitatea vieţii, şi chestii din astea pe care nu pot să le iau în serios, pentru că nu mă ating.

Şi-mi ridic sprânceana pentru că da, muncesc, da' mă simt încă de parcă aş fi la şcoală. Cu singura diferenţă că nu pot chiuli. În rest, e cam la fel. Prind din zbor ce e de învăţat, pot primi absenţe, pot să mă învoiesc dacă e neapărată nevoie, nu, nu pot sta cu căştile în urechi, trebuie să ajung la o oră anume, număr minutele până la pauză, de ziua mea aduc bomboane, pot primi notă bună sau rea, stau la pupitru, dacă-mi dau interesul pot vorbi la persoana a doua plural cu superiorii, şi lista poate continua liniştită.

Bineînţeles că nu-mi pot motiva singură absenţele, pentru că nu e nimeni atât de distrat încât să uite catalogul în clasă; da' pot aduce scutire de la medic. Nu, nu mai poate garanta maică-mea pentru mine că mi-a fost rău, da' pot să garantez eu pentru mine. Bisericuţele există, colegii care-ţi plac şi cei care-ţi displac, başca ăia care-ţi sunt total indiferenţi, dacă e neapărat nevoie poţi fi şi ascultat, e posibil să ţi se dea şi test... Şi da, mă simt ca la şcoală. Şi nu ca la facultă, unde nu ajungeam decât în sesiune, ci ca la liceu, unde trebuia să ajung în fiecare zi. Problema e că nu mai există alea 3 luni de vacanţă de vară, că cică eşti adult, şi te odihneşti mai repede.

Şi stau eu şi mă gândesc aşa: pentru toată lumea actuală locul de muncă e o continuare a liceului? Mai există persoane care să fie serioase şi dedicate, cam cum îi vedeam eu pe-ai mei când eram mică? Toată lumea face ca mine? Merge la muncă şi dup-aia se amuză pe desene animate pentru că douăzeci şi ceva de ani ai mei sunt incomparabil mai puţini decât cei douăzeci şi ceva de ani ai părinţilor? Pentru că, să ne înţelegem, nu-mi displace situaţia. E ceva gen forever young; şi asta e de bine. Da' va fi forever young forever, sau e doar aşa, o dulce amăgire?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ale tinereţii valuri

Mă gândeam aşa: până pe la vreo 12 ani, am jucat cam tot ce se putea juca în grup. Le-am încercat pe toate, le-am adaptat, le-am combinat. Flori, fete sau băieţi, dracul şi florile, castel 1,2,3, ascunselea, ascunselea cu mingea, ascunselea cu semne, raţele şi vânătorii, oina, prinselea, atinselea, capra, câte ouă are baba, cărţi, remi, şotron, coarda şi elasticul, mă rog, tot ce se juca în perioada cu pricina, într-o haită de plozi care de-abia aşteptau să-şi rupă genunchii, fugărindu-se prin tot cartierul, ba chiar şi prin cartierele vecine. Jocuri erau, idei şi mai multe, nu conta ce fel de vreme ar fi fost, pentru că totul putea fi transferat cu succes în scara blocului în caz de ploaie sau vijelie cumplită. Şi le-am jucat din plăcere, şi le-aş mai juca şi acu' dacă aş avea cu cine.

Dar nu despre copilăria mea glorioasă e vorba azi. Înaintăm puţin în vârstă, şi ajungem undeva pe la mijlocul adolescenţei, când jocurile erau tot din plăcerea jocului, da' mai erau şi aşa, un fel de tatonare, un fel de încercare a mării cu degetul, un fel de jocuri, da' nu prea jocuri că puteau deveni serioase, şi atunci, bye-bye forever castel 1,2,3.

Am jucat adevăr sau provocare cu pasiune, cu frenezie, cu devotament. Puteai să fii în 2, şi tot la adevăr sau provocare ajungeai. Şi-am trecut prin cele mai ciudate pedepse şi cele mai inventive întrebări, despre chestii de care, probabil, nici nu auzisem până atunci. Da' era fain să vezi până unde poate ajunge, până la ce nivel te ţine să înaintezi, cât de mult poate sau nu să-ţi pese. Am făcut chestii pe care nu credeam că le voi face vreodată şi, de cele mai multe ori, a fost doar un joc. O singură serie din măreţul joc mi-a rămas adânc întipărită-n minte; una de undeva de pe la 17 ani, şi pe bune că aş repeta-o. Cu aceeaşi persoană.

A doua pe listă era cartea următoare. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru că nu ştiai cine va trebui să se rişte, cine va trebui să răspundă, cine va fi nefericitul care va sta în cap, sau va linge peretele, sau va bea pe nerăsuflate toată sticla de bere. Era cu şustă, da' pe bune că se lăsa cu hai, cu chicoteli şi hăhăieli. Şi nici după ce terminai pachetul cartea următoare nu se termina, pentru că o luam de la capăt. Over and over again; plăci stricate, mori hodorogite, da' ce-mi păsa pe atunci că noaptea se duce? După o noapte venea alta, şi alta, şi nu-mi păsa nici de ficat, nici de plămân, şi ce se putea întâmpla ciudat, atât timp cât erai printre prieteni?

Sticla şi capacul deja erau versiuni primitive ale "jocurilor de societate". Adică da, le jucam, dar doar în situaţia în care restul opţiunilor erau deja epuizate. Când rămâneam fără idei, când rămâneam fără combustibil, sau în pauzele de dus la consignaţie, pentru reîmprospătarea proviziilor. Şi-apoi, din nou la versiunile mai complicate ale socializării.

Nu, nu era socializare cu forţa. Adică, puteai să refuzi. Dar dacă aveai de gând să refuzi, nu trebuia să te mai bagi. Stăteai pe tuşă, pentru că nimeni nu se joacă cu supărăcioşii, şi dacă tot n-ai atâta cojones, atunci stai acasă, şi nu te mai băga degeaba în jocurile ălor mai mari, şi mai înţelepţi, şi mai porniţi pe fapte mari. Şi dacă tot ai de gând să te comporţi ca la 12 ani, atunci du-te acasă, că a trecut demult ora ta de culcare, şi lasă-ne pe noi în mania noastră, şi lasă-ne să vedem cum şi ce, şi să dăm răspuns după răspuns, şi nimeni n-o să roşească, pentru că nu-i nimic ruşinos la mijloc; suntem tot noi, în versiune nocturnă, cu insomnii şi idei şi curiozităţi. Şi dacă sacul se termina pentru noaptea asta, sau dacă noaptea se sătura de noi, atunci exista mereu săptămâna următoare. Şi-aveai câteva zile bune în care să te gândeşti, să-ţi faci planuri, şi schiţe, şi liste cu întrebări, pentru ca următoarea rundă să fie mai suculentă, şi mai fascinantă, şi mai plină de sens şi de realizări decât anterioara.

Oare copiii mari mai fac nopţi albe în jurul unei sticle pentru simpla plăcere de a-şi testa limitele? Sau vorbesc din cărţi de istorie antică, din vremea când aveam 17 ani, mă chema tot Cami, dar era altă epocă, alt secol, alt mileniu de-a dreptul?

Santa "socks"!

Încă mai am vreo două scrisori către Moş Crăciun, păstrate cu sfinţenie de maică-mea, scrisori în care-mi dădeam cu părerea despre ce credeam eu că ar trebui să-mi aducă în anul respectiv, ţinând cont mai ales de faptul că am fost extrem de cuminte, n-am supărat pe nimeni mai mult decât trebuia şi nu, n-am fost eu aia de-a închis-o pe bunica în balcon şi-apoi s-a refugiat în dormitor, lăsând-o să facă 13-14 acolo, până a venit mama şi i-a dat drumul. Şi nu, în nici un caz n-am săpat eu pământul din glastră, de la flori, în aşa hal încât de jur împrejur mai puteai planta vreo doi copăcei, şi nici n-a fost cotul meu ăl de-a dat vaza maică-mii jos de s-a făcut ţăndări în contact cu parchetul, şi nici nu i-am făcut fărâmiţe fardul din trusă pentru că am vrut să văd dacă are culori mai frumoase decât acuarelele mele. Şi da, erau mai frumoase, că erau sidefate, şi pe cartea de colorat se vedeau mai şmecher decât acuarelele, şi decât creioanele de colorat de ceară, aduse de pe undeva, de la ruşi. Dar nuuu, în nici un caz n-am fost eu aia...

Ei, şi-i ceream eu lui Moş Crăciun, care pe atunci se chema Moş Gerilă, mai multe chestii, denumite generic "jocuri şi jucării", pe lângă lista pe care mi-o sugera bunică-mea, din vârful buzelor, care conţinea strategic şosete şi bluziţe. Şi nu puteam s-o refuz, trebuia să scriu şi ce zicea ea, pentru că Moşul clar ar fi văzut dacă n-aş fi ascultat-o, dar speram mereu ca şosetele să i le aducă ei, pentru că vedeam cu câtă ardoare şi le doreşte. Şi eram în stare să-i dau dintre şosetele mele, numai să-mi lase intactă lista mea de dulciuri şi jucării. Îmi făceam planuri, şi speram ca Moşul să încurce mărimea la şosete, sau să se prindă el, că e deştept şi intuitiv că, de fapt, bunică-mea îşi doreşte teribil ceva şi pentru ea, dar îi e ruşine să spună, aşa că mă pune pe mine să cer în locul ei. Scriam scrisoare după scrisoare, până ajungeam la versiunea finală, care să fie şi estetică, şi plină de dorinţe subtile, să nu fie o listă prea mare, să nu zică Moşu' că-s nehalită, dar nici prea subţire, să creadă că mă mulţumesc cu puţin.

O dată terminată lista, i-o pasam poştaşului şef, care putea fi mama sau tata, în funcţie de cine-mi era mai în graţii în momentul respectiv, şi aşteptam. Aşteptam Crăciunul, pentru că trebuia să vină lista cu cadouri, şi era cam acelaşi sentiment pe care îl ai acum, când comanzi ceva şi aştepţi să vină coletul, iar printre lucrurile comandate ştii sigur că sunt şi produse care s-ar putea să nu vină, şi stai cu inima strânsă, pentru că n-ai de unde şti care va ajunge şi care nu.

Şi aveam aşteptări colorate, de genul celor pe care le vedeai în desenele animate de Crăciun, cu cadouri cu fundiţă, şi care conţineau tot felul de minunăţii, de la căluţ rotativ până la tamburină. Normal că lista era încurcată de fiecare dată. Da, veneau vreo două jucării, de care mă bucuram teribil, dar restul? Restul de jocuri şi jucării? Se transformau subit în şosete - care nu erau pe mărimea bunică-mii care şi le dorise atât de mult, ci special create pentru piciorul meu -, caiete, stilou, pijamale, chestii care, la 5 ani, mi se păreau total inutile.

Frate, deci era teroare. Toate cadourile primite trebuiau să conţină ba un pulover, ba o flanea, ba un pantalon, eventual ghetuţe, şi pe mine mă lăsau rece. Adică, da, erau ok, dar unde e maşina teleghidată? Unde sunt jucăriile de pluş? Unde e muzicuţa pe care mi-o doream şi n-am avut-o niciodată? Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă, că ştiau ai mei ce ştiau de nu mi-au luat muzicuţă; nu de alta, dar riscau nişte timpane traumatizate, pentru că aş fi suflat în ea până m-aş fi înverzit şi, tot cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc că n-aveam nici cele mai mici veleităţi muzicale. Dar, oricum, măcar un fluier şi tot putea să-mi aducă...

Nici acum nu pricep ce era cu ai mei şi cadourile. De fapt, cu toţi părinţii din perioada aia. Pentru că, după Crăciunul cu şosete, venea, inevitabil, ziua mea. Şi aveam invitaţi, nu glumă. Bănuiesc eu acum că era, pe lângă plăcerea de a-i oferi plodului - adică mie - câteva ore de zgenguială asistată cu alţi 10-12 plozi, şi plăcerea de a împărţi cafele şi pahare de vorbă cu părinţii invitaţilor mei. Pentru că ziua mea era, ca orice alt eveniment care se solda cu musafiri, împărţită în două zone: zona cu plozi, întinsă pe vreo două camere plus hol, plus debaraua care se transforma în cea mai megaşmecheră cazemată ever, başca megaascunzătoare în caz de ne pocnea să jucăm ascunselea, şi zona cu adulţi, în care se trăgea cafea după cafea, după lichior şi cocktail şi ţigară, şi dă-i cu vorbă, dă-i cu râs, de ajungeam noi să adormin claie peste grămadă, unul peste celălalt, şi ei tot nu se dădeau duşi, şi nu le venea să abandoneze zona de şuetă pentru a se duce acasă.

Revenind la cadouri. Ar fi fost o chestie dacă, de ziua mea, cadourile ar fi fost alese de către invitaţii mei, adică cei de aceeaşi medie de vârstă ca şi mine. Sunt sigură că aş fi primit jocuri şi jucării, cât mai faine cu putinţă. Dar nu, cadourile erau alese de către părinţi, pe care îi suspectez că erau în cârdăşie cu Moş Crăciun. Cum altfel se explică faptul că primeam tot pulovere şi pijamale? Încercam să-i înţeleg, spunându-mi că, probabil, îşi doreau foarte mult pulovere când erau mici, şi n-au avut, pentru că erau săraci, sau mulţi fraţi, sau pur şi simplu nu existau pulovere pe vremea lor. Dar, pe bune acum, înţeleg, pulover un an, pulover în anul următor, dar câte pulovere poate un om să-şi dorească?

Şi, ghici ce. Dacă mai veneau pur şi simplu în vizită, sau dacă se întorcea vreunul de peste mări şi ţări, şi venea cu câte un cadou, tot cu pulover venea. Sau şosete. Mai colorate, mai flauşate, mai cu desene şi imprimeuri, dar şosete! Ajunsesem să nu-mi mai doresc cadouri, de teamă că mi-aş putea înmulţi colecţia de haine. Preferam o bomboană. Una singură, eventual pe băţ, ca să fie şmecheră, decât eternele, veşnicele, multpreafolositele şi multpreaadoratele şosete, pulovere, flanele.

Traumă totală. Inutil să spun că n-am mai purtat un pulover de ani buni. Şi nici nu ştiu dacă voi mai purta vreodată. Cât despre şosete, norocul lor că n-am cu ce le înlocui. Altminteri, ar fi fost demult deportate cât mai departe, undeva prin Siberia sau Alaska. Iar când vine vorba de cadouri, încă mai simt fiorul acela când îmi dă mama câte un cadou. Slavă domnului că s-a dezvăţat de sus-numitele obiecte de tortură. Acum s-a reprofilat pe cosmetice sau bluziţe cu imprimeuri haioase, ceea ce nu mă deranjează, pentru că am o colecţie întreagă, din proprie iniţiativă.

Şi, că tot veni vorba, care erau leit-cadourile de prin copilăria voastră? Eraţi traumatizaţi de ceva anume, sau am fost singura victimă făcută de şosete? Nu ştiu de ce, dar mă cam îndoiesc...

Să nu fi fost sau Memoria nu arde

Povestea de azi stă în felul următor:
Am stabilit deja că ne plângem din orice, iar în momentul în care nu mai avem de ce ne plânge, suntem tracasaţi tocmai din cauza asta, şi inventăm un motiv, oricare, pentru a nu ne întrerupe sportul naţional.

Total de acord că micşorările de salarii, creşterea tva-ului şi restul minunăţiilor de genul ăsta afectează; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Total de acord cu faptul că sunt mulţi şomeri, puţine locuri decente de muncă, unii au ajuns deja muritori de foame. Nu contest acest lucru. Ce mă disperă în schimb e fraza aia: "Înainte era mai bine" (să ne înţelegem, "înainte" însemnând înainte de '89, în perioada comunistă, pe vremea împuşcatului, şi lista sinonimelor poate continua).

Există două categorii de persoane la care am auzit chestia asta:
1. persoanele trecute de 60 de ani bine, da' bine de tot, care au nostalgia vremurilor în care nu trebuiau să-şi bată capul cu pensia pentru că, de, nu erau pensionari încă;
2. respectivele persoane despre care spuneam că aveau maxim 2 ani la revoluţie, care nu ştiau să-şi lege singure şireturile, dar care afirmă chestia asta cu o siguranţă atât de bine bazată, că mai că-ţi vine să le crezi.

Ce-i în neregulă cu toată tărăşenia asta? Păi, să vedem:
Da, clar era mai uşor să-ţi iei un apartament. Un apartament al tău, pe care plăteai modic, nu simţeai că plăteşti şi te puteai mândri că ai "casă proprietate personală". Acum sunt destul de puţini cei care-şi permit chestia asta fără să facă o rată babană, care să-i condiţioneze pe următorii 20 de ani. Şi da, stau cu chirie, visând la moştenirea aia care, odată şi-odată va veni, sau speră o devalorizare masivă a leului, un strop de noroc, economii strânse la cules de căpşuni, astfel încât să se poată bate mândri peste buzunar şi să spună "am aici actul de proprietate al propriului meu apartament". Da, erau apartamente pentru toate buzunarele, asta-i clar.

Când terminai cu şcoala, aveai "pâinea şi cuţitul în mână". În traducere liberă, aveai postul asigurat. Că erai învăţător, medic, muncitor pe şantier, nu conta. Aveai ce munci. Acum câţi din cei care termnină o facultate ajung să profeseze pe profil şi să mai fie şi mulţumiţi cu cât câştigă vs cât prestează? Destul de puţini. Restul fac orice altceva, pentru a scoate un salariu cât de cât decent. Da, erau locuri de muncă pentru toţi, asta-i clar.

Având apartamentul şi locul de muncă asigurate, te apucai să strângi bani. Şi puteai, frate, să strângi o sumă frumuşică. Puteai spune că eşti avut. Puteai spune că ai scăpat de sărăcie. Şi aici se rupe firul. Pentru că da, aveai bani. Şi în afară de alimente pe cartelă, o baterie de vin plus un pui la rotisor, la restaurant, de două ori pe lună şi-un concediu la munte/mare, o dată pe an, ce aveai de făcut cu banii ăia de-i strângeai la ciorap? Absolut nimic.

Nu tu ciocolată în afară de veşnicul Rom Tricolor, nu tu filme în afară de ce aveai noroc să prinzi la cinema (toate trecute prin sita mică a cenzurii), nu tu haine şmechere în afară de alea de le făceai la comandă după ultimul Neckermann adus pe sub mână, nu tu informaţie, nu tu divertisment, nu tu muzică, decât aia de o prindeai cu greu, inventând antene după antene, din liţă şi susţinute de un membru al familiei agăţat de lustră.

Televizor? Da, Diamant, cu care aveai opţiunea de a fixa 6 posturi, dar pe care mai greu le şi găseai. Filme ruseşti, emisiuni cu şi despre măreţul conducător, 10 minute de desene animate, şi alea Mihaela; dacă aveai noroc, prindeai ruşii cu Nu zaiet pagadi, sau povestea de seară cu Tanti Ludmila, de la fraţii de peste Prut. Concerte? Cu formaţii străine? Ce-ai înnebunit? Păi, până să ajungă o melodie nouă la noi, în afară era deja clasic hit. Îngheţată? Parfe şi vafă. Prăjituri? Savarine şi Carpaţi. Dulciuri? Bomboane sidef, marmeladă, biscuiţi din ăia cu miere în care aveai toate şansele să găseşti câte un capăt de sfoară, compot de caise sau de prune la borcan, suc Brifcor. Ce-ţi trebuia mai mult? Păi, prima dată când am văzut ciocolată mare, da' mare de tot, a fost adusă de la ruşi, pe sub mână. Bomboane Kent aducea unchiul meu, marinar. Tot de la el am învăţat ce-i susanul cu miere, guma cu abţibild şi rahatul turcesc, ăla original, care nici nu ţi se lipea de măsele, nici nu riscai să te îneci dacă luai o muşcătură mai sănătoasă.

Mă uitam cu jind la perechea de blugi a lu' tata, tras mândru în poză undeva pe la cehi, aflat în interes de serviciu; şi am rămas mască atunci când am văzut că la ei - la cehi, adică - populaţia pe stradă purta numai blugi, evazaţi, bestiali, în timp ce la noi putea să numeri pe degete blugii umblători. Iar când ne-au invadat, undeva imediat după revoluţie, erau din ăia turceşti, cu materialul tare, de-un albastru urât.

Puteam face comparaţie şi altfel: între colecţia de reviste Lumea, în care găseai şi altceva pe lângă comunicate de partid (acolo am citit eu prima dată despre familia Kennedy, despre asasinat şi despre Jackie O) şi vreo 6 reviste căpătate de pe la nu ştiu ce cunoştinţă, tradiţionalele Pif şi Rahan. Şi, frate, frumoase mai erau! Nu pricepeam eu franceză la 5 ani, dar aveau şi poze, vorbeau despre muzică, artă, ştiinţă, aveau benzi desenate, reclame la chestii la care doar visam (gen nu ştiu ce jucării ultraşmechere, hăinuţe colorate bestial, gadget-uri de care nu auzisem că ar exista). Iar comparaţia era tristă. După ce le răsfoiam, mă întorceam inevitabil la realitate; aia gri, pe care mulţi o regretă azi.

Şi mă mai gândesc la o chestie. Dacă era aşa de bine înainte, cum se face că mulţi fugeau cu prima ocazie? Cum se face că treceau Dunărea înot sau se aventurau "pe sub graniţă" numai ca să prindă o gură de aer liber? Dacă era atât de glorios trecutul, cum se face că nu puteai vorbi cu voce tare, cum se face că atâţia au înfundat închisorile, cum se face că majoritatea înjura în barbă, cum se face că s-au strâns atâţia de-au făcut cea hulită revoluţie?

Păi, frate, dacă nu era, atunci prindeam şi eu onoarea de a fi UTC-ist, aveam probabil un post de profesor, care nu mi-ar fi plăcut neapărat, aş fi avut un apartament probabil cochet, cu 2 sau 3 camere, dar n-aş fi fost cine sunt azi. Eu. Capabilă să strig în gura mare pe-un Internet virtual ceea ce mă doare; nu de alta, dar mă îndoiesc de existenţa unui Internet comunist, şi dacă ar fi fost, ar fi fost şi ăsta cenzurat la sânge. Şi nu, nici voi, copiii de 2 ani la Revoluţie n-aţi fi fost mai brezi. Unii dintre voi mi-aţi fi fost colegi, alţii v-aţi fi retras la ţară, să cultivaţi cu încredere glia strămoşească. Şi, probabil, ne-am fi strâns la câte un joc de pietre sau canastă, cu lumânarea alături, pentru că oricând s-ar fi putut lua lumina, şi am fi avut grijă să nu dăm nici muzica prea tare, nici să vorbim despre subiecte serioase. Şi, ca să vedeţi Cupa Mondială, ar fi trebuit să vă spijiniţi încă de lustră, în aşa fel încât să ghicim printre purici şi bâzâituri cine a dat gol, cine s-a calificat, cine e campioana.

Daaa...Era mai bine înainte. Pentru cei cărora le-a plăcut să stea cu pumnul în gură, dar cu buzunarul plin. Prefer să rămân toată viaţa agent relaţii clienţi decât să-mi imaginez cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost. Revoluţie, adică.

Hansel şi Gretel @2010

Pot spune, cu lăbuţa pe inimă, că am avut o copilărie fericită. Adică am avut parte de zbânţuiala caracteristică vârstei, am avut tentative de urcat în copaci şi genunchi juliţi; am avut ciocolată, şi gumă, şi dulciuri de câte ori am poftit la ele; am avut camera mea, cărţile mele, jucăriile mele pe care, din fericire, n-a trebuit să le împart cu nici un frate mai mic şi mai plângăcios; am avut alintări, mângâieri, pupăceli, chiar şi când nu le-am cerut. Am avut de toate, şi sunt mândră de asta.

Subiectul de azi: cum să faci copii cu cap.
Adică da, copiii nu sunt aduşi de barză, copiii nu vin dacă pui mâna pe burta unei femei însărcinate, copiii vin atunci când decizi tu că trebuie să vină, când crezi tu că e nevoie şi se mai şi poate.

De la un timp încoace, contrar părerii generale cum că românii nu mai fac copii, am văzut o mulţime de brideriţe. În traducere liberă, embarasada, însărcinate. De-abia însărcinate, sau deja pe punctul de a pocni. Pe lângă ele, o altă mulţime care cochetează serios cu ideea de a dărui un nou membru societăţii, de a aduce pe lume o nouă floare, de a procrea cât mai curând, înainte de a ajunge la 28 de ani, în aşa fel încât să nu capete eticheta de "mamă bătrână".

În ciuda aparenţelor, înţeleg cât de cât ideea că cineva vrea musai un micuţ. Că nu mi se aplică şi că instinctele alea materne despre care s-au scris volume întregi la mine nu se manifestă când văd o chestie mică, plângăcioasă şi cu degeţele mici şi lipicioase, asta e altă parte a problemei. Că n-am de gând să ajut la perpetuarea speciei, şi asta e, din nou, alegerea mea. Dar da, pricep că unele femei au un anumit impuls să-şi creeze un moştenitor, să fie mame tinere, să poată ieşi la o cafea cu copilul ajuns deja la un 15 ani şi să fie consideraţi frate şi soră. Înţeleg perfect.

Ce nu înţeleg, nu pricep, nu pot concepe, e să faci un copil în condiţiile în care nu prea ai ce-i oferi în afară de sentimente materne.
Să mă explic:
Ai undeva în jur de 25 de ani, stai cu chirie într-un apartament cu o cameră, ţi-ai planificat deja o rată babană la bancă, mai mult de jumătate din salariu clar, şi vrei neapărat să faci şi-un copil. Păi, să ne înţelegem; în condiţiile astea, cam cu ce vrei tu să creşti şi un copil pe lângă tine? Ce te faci când, trecut deja de vârsta gugugaga, în care nu face decât să stea în ţarc şi să bălească, o să aibă nevoie de camera lui? Când o să vrea o ciocolată pentru că ciocolata e bună, şi tu n-o să ai cu ce să i-o cumperi? O să-i dai o felie cu gem şi-un şut în fund? Asta mergea când eram noi mici, şi toţi primeam, la un moment dat lecţia asta. Acum, când toţi copiii ştiu ce e aia ciocolată mare, e cam crud să exersezi trecutul pe el. Şi ce o să faci când o să aibă vreo 7 ani, şi-o să vrea telefon mobil? Şi e normal să vrea, pentru că toţi copiii au, şi e normal să aibă, să nu stai cu inima strânsă pentru că nu ştii după ce bloc s-a dus să se joace cu cine, şi trebuie să poţi da de el, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-l chemi la masă. Şi ce mobil o să-i iei, în condiţiile în care acum n-ai bani să-ţi iei o pereche de sandale? O să-i dai un mobil second hand, să râdă toată floarea puştimii, cu gadget-uri super şmechere de cărămida cu care l-ai înzestrat tu pentru că, pe lângă toate celelalte chestii, mai trebuie să plăteşti şi întreţinerea, şi n-ai avut cum să-i iei un gadget decent? Şi când o să vrea să invite câţiva copii cu care să se joace, cum o să fie,o să-i închizi pe balcon, pentru că în singura cameră vrei şi tu să te uiţi la un film, sau o să împărţiţi camera cu o linie imaginară, pe care n-or să aibă voie s-o treacă? Cu ce o să-i iei şi jucării, şi caiete cu coperţi colorate, şi cărţi de colorat, dacă tu acum dai tot salariul pe datorii şi nu-ţi permiţi o bluză pe lună?

Ce e mai crud, să renunţi la moftul tău egoist de a avea un moştenitor, sau să-l ai şi să n-ai cum să-i oferi mai mult decât afecţiune? Şi ce fel de afecţiune o să fie, când de fiecare dată când îţi cere ceva vei fi nevoită să ridici neputincioasă din umeri şi să spui "probabil luna viitoare"?

Asta îmi aduce aminte de încă o chestie, care are o legătură vagă cu ceea ce am spus mai sus, dar care m-a lăsat perplexă. Există persoane care susţin sus şi tare, cu pancarte, şi lozinci, şi cu puterea pumnului, dacă e nevoie, că un copil mai degrabă stă într-un orfelinat decât să fie adoptat de un cuplu gay. Că e mai bine să crească cerşind o mângâiere de la asistentele care se ocupă de tot orfelinatul, să împartă probabil camera cu alţi câţiva copii, să poarte haine de căpătat, decât să crească cu doi taţi sau două mame, cu o situaţie financiară mai mult decât bună, care-i pot oferi şi afecţiune, şi un loc cald, bun şi sigur. Nu, că vezi tu, dragă doamne, dacă ajunge gay, la rândul lui?

Am ridicat o sprânceană, în caz că nu se simte. Nu zău, e posibil să fie dresat un copil să fie gay? Pentru că toate persoanele gay au ca singur scop în viaţă convertirea planetei, şi pentru că există şi cursuri care să te înveţe cum să "faci un gay în 5 paşi simpli". Păi, dacă tot copilul e influenţat de ceea ce vede în familie, cum se explică faptul că majoritatea persoanelor gay provin din familii hetero?

Mă îndepărtez de la subiect. Revenind...Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă gândesc aşa: dacă tot vrei un copil, gândeşte înainte dacă ţi-l permiţi. Pentru că nu e ca şi cum ţi-ai lua un animal de casă pe care, în momentul în care te plictiseşti, îl poţi da spre adopţie. Normal că nici cu chestia asta nu sunt de acord pentru că, din punctul meu de vedere, nici măcar un animăluţ nu e o "marfă" de care te poţi debasara când nu mai ai chef de el, dar se practică mai des decât "debarasatul de copii". Şi nu cred că vrei să fii tăietorul de lemne care îşi duce copii în pădure - da, de Hansel şi Gretel e vorba - pentru a se descotorosi de ei din cauză că nu mai avea cu ce să-i hrănească. Dar da, fă o listă pro şi contra înainte. Nu de alta, dar n-ai vrea ca amintirile pe care le va avea din copilărie să fie strâns legate de "am vrut aia, şi aia, şi aia, toţi copiii aveau, dar mama mi-a zis că nu ne permitem, pentru că suntem săraci lipiţi pământului, şi mai trebuie să mai plătim şi banca."

Jucării

Pentru că jucăriile fac parte din copilărie, şi copilăria e parte din mine, azi voi scrie aşa:

Prima jucărie pe care mi-o amintesc, de care am fost strâns legată şi pe care am iubit-o şi preţuit-o timp de vreo 10 ani, a fost o păpuşă roşie, cu cap ţuguiat, moale, doar cu faţa de cauciuc, pe care o chema sugestiv Buţulache. Am târâit-o prin casă în perioada când eram doar puţin mai mare decât ea; am dormit cu ea, am bălit pe ea, am ros-o, i-am făcut injecţii, am învăţat-o să numere şi să citească. Ce mai! Era jucăria perfectă.
Locul doi a fost ocupat de Ursu, un urs de catifea cenuşie, căruia îi lipsea un ochi şi care şi-a făcut ucenicia mai întâi pe la frate-miu. Ursu avea respectabila vârstă de 15 ani când l-am cunoscut eu, şi-a mai trăit încă vreo 15 după.

Evident că aveam şi alte jucării. Multe, multe tare de tot. Dar, ca orice Vărsător care se respectă, am avut atât simţul proprietăţii cât şi al ordinii bine trasat. Restul păpuşilor stăteau cuminţi pe şifonier, în aşa fel încât să se vadă câte sunt, să facă cu ochiul oricăror alţi copii care ar fi venit în vizită, dar să nu se mişte de acolo. Să supravegheze regatul, fără să se amestece cu supuşii.

Şmecher tare de tot era un tanc teleghidat, cu care lăsam urme pe covor, spre adânca disperare a bunică-mii. Plus că tancul era însoţit de soldăţei de plastic şi maşinuţe, care aveau nevoie de garaje şi de cazemate. Clar sub măsuţa de cafea era cartierul general, cuburile devenea ziduri şi clădiri, în sufragerie era război, apocalipsă, dezastru. Latura de strateg din mine se dezvolta încet dar sigur.

Nu mi-a plăcut niciodată să împart jucăriile; mai ales dacă erau ale mele. Nu, în nici un caz vreun copil care venea în vizită nu trebuia să-mi deranjeze ordinea şi liniştea interioară. Nu de alta, dar nu-i invitam eu. Nu-mi făcea nici cea mai mică plăcere să-mi fie invadat spaţiul personal. Mă simţeam la propriu violată când venea câte unul şi emitea pretenţii gen "asta e jucăria mea, şi o să o iau acasă la mine". Pfoai, tragedie maximă, pentru că de fiecare chestie în parte mă lega ceva, fiecare avea povestea ei, locul ei, încărcătura ei de amintiri. Unei păpuşi i-am dat găuri pentru cercei; pe o alta am îmbrăcat-o cu salopeta mea preferată, pe care n-am mai recuperat-o, pentru că-i stătea atât de bine! Tancul era sacru; cuburi, pluşuri, soldăţei, toate crescuseră o dată cu mine. Ideea că altcineva ar putea profita de pe urma lor, mi se părea cu atât mai nedreaptă cu cât niciodată când am fost în vizită la cineva nu m-am băgat în jucăriile lor. Dacă mi se dădea ceva cu care să mă joc, de bine; dacă nu, la fel de bine. Respectul pe care îl acordam proprietăţii altuia, îl voiam aplicat şi asupra proprietăţii mele.

Din categoria jucării inviolabile, făceau parte şi 3 căţei: unul mare, negru cu cafeniu, care stătea pe coadă; al doilea, alb, poofos, întins pe burtă; finalmente, al treilea, un căţel simpatic, cu şapcă şi hăinuţă. Am suferit teribil când, pus la uscat în cuptor, şi-a prăjit hăinuţa. Nu vă imaginaţi că l-am aruncat! Nu, aşa ceva nu se practica în regatul meu. A fost decorat pentru curaj în luptă şi a înaintat în grad, tocmai pentru că a fost rănit şi a suferit cu demnitate tot ceea ce i s-a întâmplat.

Când au apărut posturile străine, după revoluţie, eram fascinată de-a dreptul de poneii ăia, cu păr natural, pe care îi puteai pieptăna după bunul tău plac şi de căsuţele pentru păpuşi, cu camere separate, personaje, mobilier. Frate, erau şmechere tare de tot! Mi se scurgeau ochii pe ecran când erau reclamele şi mă ofticam teribil că-n magazine nu vedeai aşa ceva.

Drept urmare, când le-am văzut live, mulţi, mulţi ani după, am rămas hipnotizată lângă ele. Evident că nu avea nici un rost să-mi cumpăr dar, de fiecare dată când ajung lângă ele, le studiez cu atenţie şi mă gândesc ce tare ar fi fost să existe când eram eu mică minunăţii din alea.

Ca să nu mă mai lungesc, pentru că despre jucării, atacuri de panică şi posesivitate pot vorbi ore-n şir, pot spune că încă mai am vreo 10 pluşuri, care mi-au rămas fidele, care periodic sunt spălate pentru că, de, se prăfuiesc, şi la care n-aş renunţa decât în condiţii extreme, gen vine potopul, trebuie să mă refugiez în grabă pe o plută, şi nu e loc decât pentru pisici. Atunci da, s-ar putea să fiu nevoită să le las în urmă. Altminteri, mai greu.