I iz Superman

Da, am avut o perioadă în care am fost nedespărţită de Buţulache, păpuşa roşie care mi-a însoţit copilăria. Dar, să ne înţelegem, o târâiam prin casă, mai dormeam pe ea, şi cam atât. Nu făceam crize de isterie pentru că n-o puteam lua la plimbare, nu mă dădeam cu fundul pe pământ pentru că ai mei nu-i spuneau pe nume şi nu-i luau şi ei cadouri şi nu, în nici un caz nu o trimiteam în toiul nopţii să-mi sugrume lejer părinţii.

Ca mine, mulţi. Adică, mai toţi din generaţia mea, başca ăia din generaţiile anterioare. Dacă ar fi să extind, aş spune că fiecare copil autentic român a avut maniile lui; ba alergat după muşte, ba jucăria favorită, ba bluza pe care ar fi purtat-o 7 zile din 7 dacă ar fi fost lăsat. Dar - şi aici vine DAR-ul - nu înţeleg şi pace bună o chestie: crescută în dulcea tradiţie a filmelor americane, n-am văzut un singur copil care să aibă atâtea manii pe cât ar fi având - filmele spun, nu eu - copiii din State.

Să ne înţelegem: nu vorbesc despre copiii prerevoluţie, care eram noi, şi eram aşa, mai naivi, poate, nu ştiam exact ce-i ăla tv color şi eram în stare să credem că Superman chiar există, da' undeva acolo, la ei, peste ocean. Probabil că am fi crezut orice, dacă ne-ai fi dat un argument valabil, da' ne ducea îndeajuns mintea încât să nu cădem în prima canalizare, să nu ne ducem cu nenea care ne îmbia cu bomboane şi să fugim cât ne ţineau picioarele dacă am fi spart vreun geam. Nici despre cei postrevoluţie, pentru care tv-ul alb-negru e piesă de muzeu, care ştiu să schimbe placa video de la comp de pe undeva de la 5 ani şi care se uită la tine cu sprânceana rdicată dacă le spui de Batman. Să ne lămurim că vorbesc despre copiii care eram, şi despre ăi de i-am cunoscut în timp.

Ei, pe bune că eu n-am văzut nici măcar unul care să refuze să-şi părăsească preferatul costum de ... nu ştiu, să zicem Spiderman? Adică să stea în el cu lunile, cu masca adânc înfiptă-n meclă, să-ncerce să-i convingă pe toţi că el e realul, adevăratul şi inegalabilul, şi care să facă o criză de isterie dacă vrei să i-l schimbi cu oricare altul. Păi, frate, ştiu una şi bună: dacă acel costum trebuie dat la spălat, poa' să stea el şi-n cap, şi tot va fi dezbrăcat şi pus direct în maşină. Costumul, nu copilul. Ei, în situaţii de criză, dacă nu vreau şi nu vrea, va ajunge în maşină cu tot cu costum. Da', repet, eu n-am văzut nici unul care să ducă mania atât de departe. La fel ca-n flme adică. Pare-se că respectivii copii americani au un fetiş cu faza asta. Trei din cinci filme au câte unul care nu se dă dezbrăcat nici cu ordinul procuraturii pentru că, vezi tu, a suferit o traumă de genul i s-a furat sandvişul la şcoală, sau au picat frunzele pomului din curtea vecinului, saaau, mai tare, i-a murit păpuşa.

Următoarea chestie e aia cu desenatul. Recunosc cu lăbuţa la inimă că eu am desenat tare prost. Adică, soarele era un rotund cu faţă, casa era un pătrat nu foarte reuşit, cu un triunghi deasupra şi ferestrele cam disproporţionate, omul era un băţ cu un cerc pe post de cap şi alte beţe în loc de mâini/picioare. Da, n-am fost un copil foarte artistic. Nici acu' nu's în stare să desenez ceva ca lumea. În materie de desen am două mâini stângi şi, să ne înţelegem, îs dreptace de când mă ştiu. Majoritatea desena ca mine; da' mai erau cei câţiva aleşi care chiar desenau, frate. Orice le-ai fi dat, le ieşea bengos; mişto, caşto, bestial. Care mai desenau scheleţei, care ici colo câte un pumnal, da' asta deja era prin clasa a patra/a cincea, când începea să se întrezărească teribilismul.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, nu ştiu să fi desenat vreunul case-n flăcări, cu părinţi spintecaţi sugestiv, sau cu omul negru care stătea în pragul uşii, aşteptând să stingi lumina pentru a veni să te măcelărească. Şi pe bune că erau unii care ar fi avut destule motive să facă chestia asta. Copii ba mai săraci, ba mai traumatizaţi, ba mai bătuţi în fiecare zi, cu program; copii care, în dulcele stil al filmelor hollywood-iene ar fi trebui să ajungă direct pe canapeaua psihologului, unde i-ar fi aşteptat ani grei de terapie, dacă ar fi desenat mai în afara tiparelor. Dar în primul rând eu n-am văzut nici un desen mult prea sângeros şi, în al doilea rând, cei despre care vorbesc au supravieţuit, ba chiar au evoluat destul de frumos şi fără terapie.

Mai există şi fazele alea: cam tot aşa, trei din cinci filme au copii care refuză să mai vorbească; alţii care nu mănâncă decât mâncare de-o singură culoare; alţii care consideră că cel mai bun prieten le e piciorul patului şi, dacă ar putea, l-ar lua cu ei sub pătură; unii care văd îngeri, alţii care au linie directă cu măria sa, satan; sadici, malefici, ultramegageniali, prea puţin copii are chiar se dau în leagăn, se joacă cu grebla în nisip sau care aleargă dezlegaţi de dimineaţă până seara.

Şi mă gândesc aşa, una din două: ori ăştia de fac cap de afiş la filme îs nişte excepţii (multe, multe de tot, dacă e să ne luăm după spusele scenariilor), ori într-adevăr acolo, peste ocean, e o lume total diferită, în care toţi au probleme majore, toţi au nevoie de psihologi şi reţete. Saaaaau, ar mai fi şi a treia variantă, aia în care sunt extrem de alintaţi, mult prea băgaţi în seamă şi normal că şantajează la coarda sensibilă.

Cert e un singur lucru: ştiu eu vreo două persoane pe care aş vrea să le văd îmbrăcate gen Superman şi încercând să vadă dacă pot zbura; nu, nu de prea sus, nu's atât de sadică. Doar cât să dea cu nasul de realitate. Da' vezi tu, asta nu se întâmplă decât prin filme, din păcate...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!