Crash, boom, bang

Nu mai bat de mult în lemn. Bătând n-am evitat nimic, nebătând nu pot să garantez că de-aia s-au întâmplat. Nu-mi muşc limba pentru simplul motiv că mă doare. Da, ştiu n-ar trebui s-o muşti foarte tare ci doar aşa, puţin, de formă; da' e vina mea că de fiecare dată greşesc intensitatea? "Doamne fereşte" aud foarte des; deja e ridicat la nivelul de tic verbal. Orice ipotetic necaz e continuat cu acest "doamne fereşte", de parcă asta ar garanta protecţia divină. Ghici ce: n-o garantează. Nu-ţi garantează nimeni că, în timp ce-ţi repeţi obsedant rugăciunea, n-o să te pălească accidentul; că n-o să pice acoperişul, sau că n-o să mori lovit de pancarta publicitară de la firma de alături.

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună "de ce ţi-e frică de aia nu scapi". În mod ciudat, pare a fi una dintre cele mai reale chestii transmise cu graţie din gură-n gură. Da, în mod clar nu scăpi. Tocmai pentru că ţi-e frică. Pentru că-ţi faci zeci de scenarii despre cum va fi, ce ar trebui să faci, cum să reacţionezi şi da, când nu scapi, rămâi perplex. Nu poţi să crezi că da, io-te, ţi s-a întâmplat. Ţi-e frică de multe lucruri? Nici o problemă, toate se vor materializa la un moment dat. Ti-e frică de o singură chestie? Stai fără grijă, şi ea se va întâmpla. Garantat. Poate nu azi, poate nu mâine; când te aştepţi mai puţin. Când crezi că nimic nu te mai poate atinge, exact în momentul în care totul mergea bine; atât de bine...

Joc Solitaire cu pasiune, cu frenezie de-a dreptul. Nu folosesc "undo" pentru că în viaţa reală n-ai nici un buton din ăsta care să-ţi permită să refaci anumite mutări. Şi aproape de fiecare dată când cred că o să iasă, că mai am puţin şi-l termin, că merge uns, rămân în pană de mutări. Da, ştiu, e un joc stupid, simplu şi puţin plictisitor, dar mie îmi oferă pauza aia de gândire; în care nu vezi decât cărţile şi ştii că trebuie să le aşezi perfect. De fiecare dată când crezi că eşti aproape de rezolvare, rămâi în pană de mutări. Ghinion. Da' la Solitaire poţi da "new game".

Nu-ţi spune nimeni că replicile alea din filme sunt doar atât; replici din scenariu. Că toate citatele alea extraordinare şi life changing, oricât de aproape de tine ar părea să fie, rămân doar cuvinte. Că nu, nu se întâmplă la sfârşitul săptămânii nimic care să le rezolve pe toate. Că universul nu lucrează alături de tine dacă-ţi doreşti ceva foarte mult. Că melodia aia în care te regăseşti n-o să te ridice. Că tot un picior în faţa celuilalt trebuie să pui dacă vrei să înaintezi. Că nu există nici lămpi magice, nici covoare fermecate. Nu-ţi spune nimeni, ba chiar toţi încearcă să te convingă de contrariu. Până când afli de unul singur.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!