Credeam odată

Continuând seria "credeam odată", azi voi zice aşa:

Oricât de bine ar suna, oricât de optimist, oricât de roz, fluturaşi şi floricele, "pentru totdeauna" nu există. Sau "forever"-ul ăla de-l auzi prin filme, de-ţi populează imaginaţia şi copilăria. Că ţi s-a terminat rezerva de răbdare, că te-ai maturizat, că ai crescut, că nu-ţi mai place rozul, ci albastrul, că ai învăţat finalmente că frâna se pune cu dreapta, nu cu stânga; că te-ai plictisit, că te-ai speriat, că ţi-a ajuns până peste cap, că vrei altă muzică dimineaţa, că ştii, că ai putea crede, că ţi se pare, că nu contează de ce, cum şi ce fel. Îmi cer scuze celor care încă mai cred în Moş Crăciun şi-n Zâna Măseluţă, şi-n Happily Ever After. Da, e un concept fain, da, uneori se poate întâmpla dar, în general, nu, nu există. Nici cu oameni, nici cu animale, nici măcar cu chestii minore gen cutia de cafea. Da, ştiu, aia e normal să se termine, da' zic aşa...

Şi nu, nu vreau să stric inocenţa nimănui, spun doar că, pentru o bucată de timp, pe vremea când pomul făcea mere şi răchita micşunele, am crezut ca orice muritor, şi pentru crezul meu mă luam de piept cu Dumnezeu; mulţumesc pe această cale domnului Coşbuc, care nu ştiu dacă era familiar cu conceptul, dar care l-a demontat cu destul de multă seriozitate ori de câte ori a avut ocazia.

Doi, nu există nu pot, există doar nu vreau. Ohohooo, am crezut, frate, chestia asta toată viaţa; şi da, cu toate că mi-a fost dovedit contrariul, încă mai continui să cred - puţin, puţin de tot - în ea. Dar e aşaaa... ca atunci când nu crezi în minuni, şi totuşi speri că se poate întâmpla; nu neapărat ţie, ci în general. Pentru că poţi să vrei; da' nu să vrei, SĂ VREI, să faci totul, să pui cărămidă peste cărămidă, să tragi, să reconfigurezi, să faci tot ce e omeneşte posibil, ba chiar mai mult, să-i faci pe cei mai naivi să creadă că ai ajutor din partea nu ştiu căror forţe nu tocmai ortodoxe, mă rog, vrăjeli de genul ăsta; deci, să vrei şi nu, să nu se poată.

Da' poate că "nu se poate" nu e egal cu "nu pot", şi-atunci e posibil să vrei şi să nu se poată, nu să nu poţi. Neuronii mei investighează problema; voi reveni cu amănunte asupra concluziilor pe acest subiect altădată.

Şi-ncă un crez demontat şi mă opresc: că cei puternici câştigă mereu. Ăi de nu se lasă îngenunchiaţi, de nu pleacă niciodată capul, de stau drepţi şi mândri şi bla-bla-bla. Ghici ce? Bullshit! Bullshit zic, şi sânge pe pereţi. Pentru că nu, niciodată nu e ca-n filme, şi cărţi, şi desene animate.

Asta nu înseamnă că tre' să-ncetezi să fii puternic. Înseamnă doar că tre' să-ţi intre în căpuşorul ăla rotund că nu, dacă faci "the right thing" nu vei ieşi neboţit. Vei ieşi doar cu idealurile intacte, şi-atâta tot. Restul va fi boţit; da' ştii cum? Ca atunci când iei o bucată de hârtie, şi-o strângi în pumn, şi-o chinui până când nici măcar nu mai seamănă a foaie, seamănă a artă futuristă.

Concluzia? Aia evidentă: din nou, nu tot ce zboară se mănâncă, şi idealurile nu sunt nici realizabile, nici realiste; da, e şmecher să le ai în buzunar, da' nu te ajută cu nimic când dai cu capul de sus.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!