Marea plictiseală

Cică ar fi o caracteristică a zodiei să mă plictisesc extraordinar de repede. Nu ştiu, aşa zice Urania, nu eu, şi dacă Urania zice, atunci aşa trebuie să fie. Başca fiecare horoscop pe care l-am bibilit de când m-a pocnit mania cu zodiile, deci muuulte surse spun aceeaşi chestie. Şi dacă două persoane îţi zic că ai băut cam mult...

Bine, aş putea veni cu contraexemplul, conform căruia am reuşit performanţa de a mânca orez timp de doi ani, multe zile pe săptămână, şi n-am murit. Da, orez gătit în toate felurile posibile şi imposibile, cu ciuperci, cu soia, cu legume, mă rog, cu tot ce găseam prin frigider şi ar fi putut fi gătit. Motivul? Orice student se descurcă cum poate pentru a supravieţui. Consecinţa? După ăi doi ani, au trecut deja vreo 6 în care nu m-am mai atins de orez. Concluzia? Nu mă plictisesc neapărat repede, cât total şi iremediabil.

Dar nu despre meniuri va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Mică fiind nu mă plictiseam niciodată. Adică găseam mereu ceva de făcut. Că asta ar fi însemnat să mă ţin de capul lu' taică-miu să-mi facă praştie, de al maică-mii să-l convingă pe taică-miu să-mi facă praştie, de a lu' frate-miu să-mi dea praştia lui, totul era perfect. Când intram în posesia praştiei o luam, o întorceam pe toate părţile, o studiam cu atenţie, o puneam într-un loc doar de mine ştiut, şi treceam mai departe. Una dintre activităţile mele favorite era să mă bag între cuiele şi şuruburile lu' tata. Bine, nu la propriu; doar că scoteam tot ce ar fi putut însemna "unelte" din punctul lui de vedere, şi i le ordonam. După gusturile mele estetice. Evident că după asta nu mai găsea nimic din ce i-ar fi trebuit, dar pentru mine însemnau multe ore pierdute printre toate minunăţiile meşteşugăreşti. Şi ieşeam de acolo cam prăfuită, mirosind a cuie şi-a tablă, eventual cu câte o pată unsuroasă direct de la rulmenţii pe care încercam să-i curăţ, da' fericită şi neplictisită. Ceasuri desfăcute pentru că voiam să văd cum funcţionează, experimente de redecorare a bibliotecii, cărţi citite de-a valma, cort făcut sub birou, cartofi aruncaţi de la balcon, orice. Orice ca să nu mă plictisesc.

În timp, am renunţat la ele. Şi-am căutat în oameni ceea ce găseam printre cuie şi şuruburi. Aşa am ajuns la concluzia că oamenii mă plictisesc. Puţine sunt persoanele care reuşesc să mă acapareze pentru mai mult de juma' de oră. Şi mai puţine cele care reuşesc performanţa asta constant. Şi da, voi folosi un clişeu, nu e vina lor; e vina mea. Dacă asta se poate numi vină. Pentru că dacă n-ai ce-mi povesti ca să mă laşi bouche bée, dacă nu mă faci să râd cu lacrimi din două cuvinte sau o sprânceană ridicată, dacă nu mă fascinezi în fiecare secundă, s-a rupt filmul. Şi, o dată etichetat drept "boring", slabe şanse să mai scapi. Poţi să stai şi-n cap şi tot n-o să-ţi iasă mişcarea.

O fi vârsta de vină; da, secolele alea de înţelepciune pe care le duc în spate. Sau anotimpul, sau zilele care se încăpăţânează să treacă fără să ştiu cum şi unde, dar m-am plictisit. De multe şi de tot. Şi tânjesc după orele alea în care nu conta ce făceam, dar care zburau fără să le simt. Pe care le primesc şi acum, pe care le aştept ca pe-un cadou, dar care nu mai există pe cât de des le-aş dori. Şi mă întreb scărpinându-mă nedumerită-n cap: alţii cum scapă de plictiseală?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!