Schimb caracter

Una dintre judecăţile de valoare pe care le-am tot auzit de ceva timp încoace e aia conform căreia oamenii se schimbă. Că pot deveni mai buni, mai calmi, mai altfel; că pot renunţa la vechile obiceiuri, că vor arunca pe fereastră chestiile care deranjează, că vor schimba, pe lângă exterior, şi interiorul; că vor încerca mai mult, că vor şi reuşi, că da, vor deveni persoane cu totul şi cu totul diferite.

Sprânceana mi se ridică. Din două motive, ca să fiu sinceră. Pentru că da, o zi fără sprânceană ridicată e o zi pierdută şi, după cum spunea un raton primit acu' vreo două săptămâni, "fără stres, viaţa mea ar fi searbădă". Să purcedem deci în a trece rapid peste cele două motive care mi-au provocat zvâcnirea incontrolabilă de sprânceană:

1. În primul rând, de ce ai vrea să te schimbi? Adică da, mi se pare normal, ba chiar recomandat, atât timp cât e o chestie legată de tine. Atât timp cât ai ajuns singur la concluzia că nu mai poţi trăi tu cu tine fără o schimbare. Dar dacă ţi se sugerează subtil - sau mai puţin subtil - susnumita schimbare, deja mi se pare puţin tras de păr. Pentru că, să ne înţelegem, nu vorbesc despre chestii gen o altă coafură sau tricouri mai largi. Nici despre cum ar fi să-ţi redecorezi camera, ci despre chestii mai... spirituale să spunem. Sau direct legate de caracter.

Adică se întâmplă aşa: să spunem că te aprinzi mai repede; din toate nimicurile. Da' asta te caracterizează. Altminteri ai fi cel puţin banal. De ce ai încerca să te calmezi? Păi, ţi-ai pierde esenţa. Şi dacă ajungi tu la ideea că ar trebui să te mai moderezi, ok. Da' să ţi se impună acest lucru pentru că altfel... Hmmm... complicat.

Sau joci jocuri de orice fel într-o dulce veselie. Ei, da, vezi tu, clar nu e pe placul cuiva; şi-ar trebui să renunţi la această plăcere vinovată, pentru că sigur, sigur de tot ţi se face capul calendar pe chestia asta. C'mooooon! E momentul tău de deconectare. E chestia pe care o faci pentru că altminteri ţi-ar exploda creierii; şi te relaxează. Da' nu, în mod clar trebuie să renunţi, sau să diminuezi măcar la jumate porţia de joacă, pentru că altfel...

Şi da, exemple sunt cu nemiluita. Da' de ce ai face asta? De ce ai schimba tocmai esenţa ta, chestia care te face unic şi irepetabil, lucrurile care te caracterizează şi care-ţi plac? Păi, dacă te schimbi radical, nu e ca şi cum ai deveni altcineva? Altcineva pe care n-o să-l recunoşti dimineaţa în oglindă pentru că, ghici ce, nu mai ai cum. Vechiul tu s-a dus. Dead, over, kaput, конец. În locul tău stă cineva pe care nu-l cunoşti, şi care ai devenit nu pentru că ai vrut tu, ci pentru că au vrut alţii.

2. Oricât de ciudat ar suna, oamenii nu se schimbă. Da, pot încerca. Da, pot ajunge la un anume nivel. Da, pot păcăli restul lumii că s-au schimbat, că-s persoane noi, că au renăscut din propria cenuşă. Da' e doar o dulce aparenţă.

Bineînţeles că pot deveni mai cumpătaţi, mai gânditori, mai cinici, dar scheletul rămâne acelaşi. Nu se chimbă, nu se vindecă, nu trec peste. Pot pretinde că au făcut chestia asta, şi să-şi joace rolul atât de convingător încât să te păcălească; da' e doar o mască. Una construită cu grijă, una atât de bine făcută încât ar trece orice test, şi totuşi o mască. Sub ea clocoteşte adevăratul tu. Ăla pe care ai încercat să-l ascunzi. Şi, una din două: ori iese din când în când la iveală, ori clocoteşte până când izbucneşte şi-şi reia locul.

Pe principiul "once a loser, always a loser", once something, always that thing. Chiar dacă e bine ascuns, chiar dacă vine împachetat frumos, tot acelaşi vechi tu e. Poate sunt sceptică; prea sceptică, ar spune unii. Da' nu cred şi pace bună în schimbările radicale pe care le cântă menestreii sub balcoane. Şi nu, n-o să mă schimb într-o persoană care crede acest lucru.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!