Picătura chinezească

Am o problemă cu zgomotele. Nu, nu sunt fan înrăit linişte totală. Probabil aş înnebuni dacă m-ai duce să mă "regăsesc" undeva în creierul munţilor, unde să nu se audă decât susurul izvoarelor, cântecul ciripelelor şi foşnetul frunzelor. Am nevoie de muzică, de trăncănit de maşini şi de forfotă continuă; tăcerea mi se pare cam prea băgată în seamă şi mult prea lăudată. Deci nu cu zgomotele tradiţionale am eu ce am.

Problema mea e cu un anumit tip de zgomot. Nu, nu încerca să zgârii tabla cu unghia cât sunt prin preajmă; o să devin în colţuri. Dacă ai de gând să cureţi fierul de călcat cu lama, avertizează-mă, să fac paşi; de-abia când ajung la o distanţă considerabilă poţi începe tortura. Picăitul ritmic al apei mă lasă rece; n-are decât să picure până moare, pentru că n-o bag în seamă. În schimb dacă se hotărăşte mâţa mea că are de gând să miaune în continuu, după juma' de oră îmi iau inima-n dinţi şi-i arăt uşa; dacă acceptă invitaţia, de bine. Dacă nu, atunci clar trebuie să avem o discuţie serioasă.

În ordinea asta de idei, sunt două zgomote specifice care mă fac să mi se zburlească codiţa. Care mă calcă pe ficaţi, mă fac să-mi doresc dopuri, îmi creionează imagini care implică tortură sistematică şi rotule decupate. Sânge pe pereţi, dacă n-am fost destul de explicită.

Şi-avem aşa:
1. Dresul vocii. HHHMMM...HHÂÂÂMMM...CCRRRHHMM...AAHAHAAHAAMM...
Şi-nţeleg. Pe bune că-nţeleg. Adică, uneori ai nevoie de-o voce limpede şi cristalină; tre' s-o dregi ca să nu suni de parcă ai vorbi din fundul butoiului. De parcă ai fi răcit non-stop, de parcă te-ai fi trezit siamez cu guturaiul, de parcă s-a jucat cineva cu corzile tale vocale şi le-a înnodat, şi le-a lăsat aşa; de parcă ai înghiţit o albină, de parcă dai audiţie pentru voci de desene animate, de parcă te-ai înecat şi mai ai puţin şi mori, mă rog, aţi prins ideea. Dresul vocii e o chestie naturală, utilă şi benefică. DA' NU CÂND FACI CHESTIA ASTA O DATĂ LA TREI MINUTE ŞI NICI MĂCAR N-AI DE GÂND SĂ VORBEŞTI!!!!!

Daps, coşmarul fonic e acel cârâit constant. Care se încăpăţânează să apară, cu precizia unui ceas elveţian, sonor şi enervant, zgâriindu-mi neuronii şi ajutându-mă să mă transform graţios într-un criminal în serie. Pe bune acu'... cârâie într-o pungă, cârâie în baie sau, mai bine, cârâie în gând. Nervii mei n-ar mai fi atât de întinşi încât să fie gata să plesnească şi tu, cârâitor-şef, ai fi în siguranţă; asta dacă ţii, într-adevăr, să poţi să mai cârâi o bucată bună de timp de acum încolo...

2. Căscatul sonor în public. Să ne înţelegem: n-am nimic cu felul în care caşti acasă. Din punctul meu de vedere, n-ai decât să caşti atât de tare încât să-ţi vibreze geamurile. Să-ţi trosnească fălcile şi să se şi audă. Da' asta la tine acasă, între cei patru pereţi proprii şi personali. Dacă faci chestia asta în public... mă faci să mă întreb dacă nu carecumva acasă n-ai ăi patru pereţi, ci doar jungla înconjurătoare şi grota care te adăposteşte, neanderthalianule!

Şi se-ntâmplă aşa: când ţi-e lumea mai dragă, se trezeşte câte unul căruia i-e somn, se plictiseşte sau pur şi simplu s-a gândit că ar fi mişto să ştie şi ceilalţi de existenţa lui. Aşa că adoptă cel mai la-ndemână mijloc, căscatul. Şi-i, frate, din ăla cu deschis gura maaaaaaaare, mare de tot; aproape că nu-i mai vezi capul pentru că, de, e tot numai o gură. Şi-i vezi şi amigdalele, şi esofagul, ba chiar şi stomacul dacă te chinui puiţin; o, da, poţi să-ţi dai seama şi ce a mâncat acu' 10 minute, pentru că vezi tot, tot, tot. Cum? Nu pune mâna la gură? Da' ce, ai înnebunit? De ce ar face chestia asta? E un efort în plus să caşti cu mâna la gură. Şi de ce ai face chestia asta? Hipopotamii nu pun laba la gură când cască; nici urangutanii, nici măcar elefanţii. Cu ce eşti tu superior lor? Lasă instinctul să te călăuzească; dă drumul animalului din tine şi cască, cască fără limite.

Şi, dacă tot nu pui mâna la gură, măcar dă volumul mai tare, să auzim cu toţii AAAAAAA-ul ăla prelung, din străfundul rărunchilor, semnul clar al unui căscat pe cinste. Frate, şi-auzi fălcile trosnind, stomacul salutându-te; vezi măselele făcându-ţi din mânuţă şi omuşorul dansând fericit în toată splendoarea lui. Zgomotul oricum e inegalabil. Ai putea căsca pe mute; da' unde ar mai fi farmecul? Ce naiba, suntem oameni liberi, deci să profităm de acest fapt manifestându-ne liber şi fără inhibiţii.

Sprânceana mi se ridică vizibil. Nu, nu vreau să-ţi îngrădesc libertatea. Da'-mi lezezi auzul, îmi disturbi liniştea şi pacea interioară, nu mai sunt zen. Pentru că nu simt nevoia imperioasă de a auzi - iar o dată la câteva minute - că ţi-e somn sau te plictiseşti de moarte. De moarte zic? Da, la morţi violente mă gândesc atunci când te aud. Dar dacă eu am bunul simţ de a nu pune în practică pe tine toate metodele alea care implică mult mai mult zgomot decât un căscat, tu de ce insişti să mă bruiezi? Pune, frate, mâna la gură, redu volumul şi putem continua să ne ignorăm liniştiţi. Altminteriu, nu ştiu cât voi mai putea ţine eu animalul din mine în lesă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!