Manie de dicţionar

Că am nenumărate manii, deja cred că e lucru ştiut. Că unele sunt mai lejere - "ca o ploaie caldă de vară" - sau că pentru altele ar trebui să stau frumos într-un borcan în scopuri ştiinţifice, asta e cu totul şi cu totul altă problemă. Dar, nah, sunt maniile mele, dezvoltate şi cultivate cu grijă, în timp; le-am ocrotit când erau doar o biată sămânţă, le-am alimentat, le-am udat, plivit şi apărat de soarele excesiv, mă rog, chestii d'astea pe care le face omul când vrea să aibă grijă de ce-i al lui. Şi-au crescut frumoase şi sănătoase, întocmai ca-n poveşti.

Ei, printre maniile cu pricina, se află una legată de cuvinte. Nu, nu le colecţionez pentru a le ţine frumos în vitrină. Nici măcar nu le caut pe alea de sună mai şmecher pentru a le implanta în vocabularul propriu şi personal. Nu iau cuvintele altora, nu am carneţel mental în care să le lipesc şi să nu le mai pot scoate nici cu ordinul procuraturii, nu alerg după ele. Daaaar - şi aici vine DAR-ul - există câteva care mă zgârie pe timpan. Am mai zis despre "mulţu", "plicti" şi "cu plă"; că-mi strepezesc dinţii, că au cam acelaşi efect ca lama de ras pe spatele fierului de călcat, ca mohairul între dinţi sau ca unghia pe tablă. Astea-s o categorie aparte. O modă voită care, sper eu pentru liniştea neuronilor mei şi aşa destul de în colţuri, să înceteze rapid.

Da' nu, că vezi tu, că mai există o categorie. Una despre care am crezut că e doar un moft, dar care se încăpăţânează să persiste. Şi nu, nu mă refer la eternele fraze luate de prin show-uri tv, care sar ca haita de lupi înfometaţi, din toate părţile. Aş putea ignora faptul că o dată pe minut se trezeşte unul să folosească "ori suntem golani" sau "nu ştiu", repetat, chinuit, încercând să reproducă tonul iniţial şi original. Pe bune că aş putea să ignor chestia asta, cu toate că, lucrând printre aproape 100 de oameni, probabilitatea de a auzi respectivele fraze creşte, creşte, explodează. Dar să spunem că s-au îndrăgostit atât de tare de ele încât par să se fi născut cu "nu ştiu" în braţe. Să spunem că nu mi se zburleşte decât codiţa când le aud, că o netezesc la loc şi că trec mai departe.

În schimb tata lor în materie de enervat este "Românica". Frate, mi se ridică sprânceana până peste cap, neuronii îs în colţuri, văd roşu; sânge pe pereţi! Nu, n-am nici o treabă cu patriotismul. Nu, nu susţin sus şi tare că e cea mai cea ţară; nu cred că totul e roz şi frumos, n-am ideea aia conform căreia tre' să te emoţionezi când vezi drapelul şi să stai cu mâna la inimă când se cântă imnul, n-are nici o legătură cu toate discursurile iubitoare de glie; pur şi simplu mă stresează cum sună. Adică, de ce? Nu e mai scurt, nu e mai uşor de pronunţat, nu e în nici un fel; sună bizar şi-atât. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi se pare că sună de-a dreptul penal. Şi da, vor veni argumentele alea, conform cărora e o denumire peiorativă; că la halul în care merg lucrurile în ţara asta nu merită o denumire mai bună, că şi-o merită, bla-bla-bla. Ridic şi din umeri, nu numai din sprânceană. Că se-ntâmplă chestii naşpa, înţeleg; da' numele ce vină are? Şi, mai presus de toate, eu ce vină am? Adică, de ce tre' să suport zgâriatul pe creier venit din toate părţile? Zi-i, frate, România e naşpa; România sucks; România e de-a dreptul peste stângul. Da' n-o maneliza în aşa hal încât să fiu tentată să mă-ntreb dacă vorbim aceeaşi limbă.

Nu, nu eşti mai interesant dacă îi spui "Românica". Şi, pe bune acu', mă ustură tastele când scriu denumirea asta. Nu, nu eşti nici mai monden, nici mai cult, nici mai amuzant, nici mai nimic de bine. Pur şi simplu te incluzi într-un sens peiorativ care te înconjoară. Pentru că nu te poţi separa de ea. Trăieşti în ea, o construieşti, o populezi, eşti o bucăţică din dispreţul pe care-l împrăştii.

Pe locul doi se află "Bucale". Pentru neofiţi - cu toate că mă îndoiesc de faptul că există cineva care să nu fi auzit asta - e Bucureşti. Şi nu se mai spune că stai în Bucureşti; nici nu te-ai dus în vizită la nişte amici din Bucureşti; nici măcar nu mai e capitală Bucureşti-ul. "Bucale e capitala Românicii". Arrrghh! Mi s-a făcut pielea ca de găină. Sincer înţeleg să vrei să stilizezi un nume care sună ciudat. Oricare ar fi el. Da' să strici ceva ce sună bine doar pentru că e în trend e, din nou, sânge pe pereţi.

Şi, finalmente, pe locul 3, e "Băse". Spus aşa, cu faţa puţin într-o parte, semiafectat, semidispreţuitor, cu gura dusă periculos de mult în apropierea urechii, mă rog, o imitaţie cam nereuşită de mimică à la Becali. Să ne înţelegem că puţin îmi pasă de politică. Nu mă afectează, nu mă "concernează". Nu are nici o legătură cu o posibilă simpatie/antipatie pe care aş avea-o faţă de Băsescu. Pur şi simplu mă calcă pe ficaţi numele prescurtat. A, da, şi figura cu care e, de obicei, spus. Din punctul meu de vedere, cere pumni.

Ei, şi maximul pe care poţi să mi-l dai dacă vrei să mă vezi cum mă transform e în felul următor: "Băse a fost primar de Bucale, capitala Românicii". Bine, dacă te rişti şi-o spui, ai face bine să fii sigur că alergi cu viteza vântului şi-a gândului, pentru că transformarea n-o să fie una plăcută. Adică, spui şi-apoi faci paşi rapid. Nu de alta, da' scrâşnetul ăla din dinţi nu e tocmai de plăcere.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!