De două ori

Ziceam acu' ceva timp că nu pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce persoanele care decid să dea la a doua facultate sau la master insistă să se plângă şi să se victimizeze de parcă le-a băgat cineva pe gât cu forţa şi cu sila şi cu tot dinadinsul partea a doua de "învăţătură". Ajungând la concluzia că poate o fi aşa, un nou trend al celor care se sacrifică pe altarul ştiinţei, eu am continuat să-mi ridic sprânceana de fiecare dată când i-am auzit, ei au continuat şirul lamentărilor, pământul se învârte în continuare, viaţa merge înainte...

Daaaar - şi aici vine DAR-ul - sprânceana mea a fost ultramegasupergigaterraridicată în ultimul timp de un nou trend. Să purcedem deci în a explora noua chestie care-mi transformă anumite reflexe involuntare în reflexe permanente:

Să zicem că munceşti, da? Şi iei, evident, un anumit salariu pentru munca prestată. Şi ajungi la concluzia că poţi să mai duci un job în spate; eventual cu juma' de normă pentru că, de, nu eşti supraom, dar îţi pică bine nişte bănuţi în plus, şi dacă e cu juma' de normă nu e tocmai epuizant, şi da, îţi convine să fie cardul umplut din două părţi. Până aici, nimic ieşit din comun, ba chiar chapeau pentru cei care se descurcă cu un orar de genul. Pentru că eu, una, nu ştiu cum să scap mai repede de 8 ore de muncă, dar dacă le-aş face 12 aş lua-o de-a rara.

Buuun, deci ai ajuns la concluzia că te ţine să ai două joburi, şi partea financiară te satisface îndeajuns încât să continui în stilul ăsta care, să recunoaştem, nu e la îndemâna oricui. Da' mă gândesc eu aşa: dacă te-ai înhămat la chestia asta, poţi duce. Sprânceana ridicată intervine în momentul în care începi să te plângi. Să te plângi, zic? Să te lamentezi de-a dreptul pentru că vezi tu, dragă doamne, e epuizant. Este, recunosc, da' nu te ţine nimeni legat de ambele joburi. Poţi oricând să renunţi la unul pentru că e prea mult, pentru că ai obosit, pentru că nu te mai ţine, la naiba! Nici măcar n-ai nevoie de-un "pentru că", poţi renunţa pur şi simplu, pentru că tu ai semnat pentru amândouă, tot tu poţi renunţa la o semnătură fără să se uite nimeni câş la tine.

Da' nu, că vezi tu, că nu vrei să renunţi, pentru că asta ar însemna să renunţi şi la un card. Şi, pe deasupra, să spunem drept, nu prea te rupi muncind, da' dacă nu te plângi, parcă n-are nici un farmec să mai vii la muncă, nu?

Ei, şi să spunem că până şi faza cu lamentatul e oareşcum normală; oameni suntem, am mai zis, unii s-au născut plângând. Numai că mai intervine o chestie care mă calcă pe ficaţi; nuuu, asta e prea lejer spus. Sânge pe pereţi, şi nimic mai puţin! Şi se întâmplă în felul următor: dacă nu reuşeşti să-ţi îndeplineşti toate sarcinile, scuza va fi indubitabil "ei, sunt obosit, am două locuri de muncă, ştii doar, şi e normal; ce-ai vrea acum, să mă suprasolicit?" Sânge pe toţi pereţii, ba chiar şi pe tavan!

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Se porneşte de la premiza că, în momentul în care te-ai înhăitat cu două joburi, ai ştiut ce faci. Şi faptul că ai două, nu e o scuză să le faci pe jumătate. Adică da, ai două, fă-le frate 100%, nu umbla cu jumătăţi de măsură. Pentru că asta e ca scuza aia cu "am copii acasă, şi-s obosită, şi de asta nu pot să fac tot ceea ce ar trebui". Hmmm... mie mi se pare că miroase; duhneşte de-a dreptul. Repet, nu te-a pus nimeni la zid şi te-a obligat cu arma la tâmplă să munceşti de două ori în zi; a fost doar alegerea ta, deci arată că ai coloană vertebrală şi ridică-te la înălţimea aşteptărilor pentru fiecare în parte. Nu-i nimeni obligat să-ţi arate milă, şi compasiune, şi empatie doar pentru că tu te sacrifici ca supereroul pe altarul cardului.

Eu ştiu una şi bună: dacă ceva mă depăşeşte, nu caut scuze externe. Eu sunt aia care nu poate, eu sunt aia care e de vină, îmi asum şi vina, şi consecinţele. Pentru că mi-ar fi uşor să spun că m-au ţinut mâţele trează toată noaptea, că au avut vecinii nuntă, că-s deprimată pentru că mi s-au întâmplat o serie de lucruri groaznice în ultimul timp, că de-aia nu mai dau randament; da' sincer acu', cui îi pasă? Şi de ce i-ar păsa? E problema mea; dacă nu mai pot face faţă, mă retrag cu graţie. Asta e, am încercat, n-a fost să fie, neeeext. Şi tare mi-e că dacă se dezvoltă prea mult această modă, o să-mi cumpăr căşti din alea cât roata carului, pentru că n-am chef să-mi moară toţi neuronii pentru lamentările unora care-şi caută motiv să facă asta zilnic.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!